Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Generalitati > Generalitati
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #121  
Vechi 03.01.2013, 11:42:16
Laura19
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

VICTOR ȘTEFANOV, EROU-MARTIR
23 august 1967 – 23 decembrie 1989


S-a născut în București. A terminat Școala generală nr. 195. A absolvit Liceul Industrial nr. 26, treap*ta a II-a, la seral. A lucrat la întreprinderea Accesorii Metalice ca modelator. A terminat armata cu gradul de fruntaș. În vara anului 1987 a susținut examen la școala de ofițeri din Brașov. Avea abia 22 de ani, lucra la tipografia Bucureștii Noi.

„Pe 21 decembrie a venit acasă, ca de obicei, la ora trei. Era foarte grăbit, n-a mai avut răbdare nici să mănânce, dar mi-a zis: «Nu știi ce-i afară? Ține radioul deschis!»; apoi a fugit și a coborât scările în goană. Am rămas pe palier, cu mâna întinsă spre lift… S-a întors seara. Era ora nouă. Galben, tras, foarte speriat și obosit: «Abia am scăpat! Erau să mă aresteze. O jale! Am văzut cu ochii mei un copil călcat de un tanc. Avea flori albe în mână!…»

A stat întins cam o jumătate de oră. A venit lângă mine: «Nu pot să dorm, mamă. Am înaintea ochilor imaginea copilului zdrobit de tanc… și florile lui albe. Nu mai pot. Nu pot să fiu laș! Nu plec pentru mine sau pentru tine. Pentru toți plec! Înțelegi?» Nu-mi puteam stăpâni plânsul. Victor avea lacrimi în ochi și se străduia să-mi zâmbească. O ultimă imagine a copilului meu…

N-am știut nimic despre el până în ziua de 30 decembrie. Am fost anunțată că a decedat în urma unei operații foarte grele. Fusese grav rănit. N-a putut fi salvat.

Acum, în locul acela din cameră în care am avut ultima discuție, îmi apare mereu. Ca atunci, cu ochii plini de lacrimi și cu un zâmbet chinuit în colțul gurii… Stăm de vorbă, în felul nostru… Calm, cuminte, așa cum ne-am înțeles întotdeauna…”
Reply With Quote
  #122  
Vechi 03.01.2013, 11:42:47
Laura19
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

PETRU POPTEAN, EROU-MARTIR
27 ianuarie 1965 – 21 decembrie 1989


„În fiecare dimineață, înainte de a pleca la serviciu, îmi spunea: «Mamă, ai uitat ceva!» Și-atunci știam că trebuie să-l stropesc cu aghiasmă”.


Avea vise simple: să se căsătorească, să aibă copii cât o echi*pă de rugbi, să ducă o viață liniștită. Mereu îi spunea mamei sale: „Lasă, mamă, că o să vină soarele și pe strada noastră”. Dar a venit decembrie 1989. 21 decembrie l-a adus în Piața Univer*sității. Aflase de la Radio Europa Liberă ce se întâmplase la Timi*șoara. Deși presimțea o tragedie, îi repeta mereu surorii lui: „Nu-i păcat de morții de la Timișoara, să rupem noi rândurile și să plecăm?” Și a rămas – alături de mulți alți tineri, de Monica, sora lui, de Gabriela Poptean, verișoara lui, de Violeta Brad, o consăteancă, și ea victimă în acea noapte. În jurul orei 18:00, cordonul de scutieri din fața Sălii Dalles se dă la o parte și un camion ucigaș intră în plină mulțime. „Nu e coșmar ce vezi, e realitatea”, îi șoptește surorii lui și se smulge de lângă ea să ajute răniții. „Criminalii omoară lumea, mă duc să ridic răniții!” Însă Petrică e împușcat în abdomen, în șoldul stâng. Se târăște până la Monica să o ferească de gloanțe. Dar sân*gele țâșnește cu putere din șold. Țipând după ajutor, Monica reușește să oprească o Dacie break ce trecea prin zonă și, împre*ună cu alți câțiva tineri, îl pune pe Petrică pe bancheta din spate a mașinii. Tot drumul îl susține pe fratele său, încercând să-i oprească sângele. Nu-și putea imagina că Petrică, fratele ei, un om atât de puternic și de sănătos, o să moară. Îl săruta mereu și-l ruga să nu moară. Iar el zâmbea și o ruga cu lacrimi în ochi să aibă grijă de părinți. Cu ochii larg deschiși spre viitor… Purta cu el, în acea după-amiază de 21 decembrie 1989, o iconiță însângerată, o foaie de parcurs și mir sfințit.
Material aparut in nr 11 al revistei Familia Ortodoxa
Reply With Quote
  #123  
Vechi 03.01.2013, 11:51:59
Laura19
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit Vom muri și vom fi liberi! Amintiri despre Revoluția din decembrie 1989

Bucurați-vă, suflete curate de crin! Bucurați-vă, că pe acestea nu le-a întinat nici un chin” – iată două din stihurile închinate Mucenicilor români din temnițe. De-a lungul istoriei, neamul nostru a dăruit lui Dumnezeu drept jertfă cele mai curate suflete pentru a-și continua existența. O mulțime de sfinți români, încă din primele veacuri creștine, au murit ca martiri în apărarea credinței.

Au trecut 20 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, despre care părintele Constantin Galeriu spunea că „a fost singura revoluție în care revoluționarii și-au vărsat propriul sânge, fără să-l verse și pe al altora”. În amintirea tinerilor care s-au jertfit, am stat de vorbă cu doi participanți la evenimentele din decembrie 1989 – părintele Mihail G., care a luat parte la luptele purtate, și doctorița Anca M., care a fost de gardă la Spitalul Colțea în noaptea dinspre 21 spre 22 decembrie.

Părintele G.

- Am ajuns în Piața Universității pe 21 decembrie, în jurul orei 14:00. Acolo erau câțiva scutieri, cu căști pe cap și cu scuturi albe din carton presat. Pe aceste scuturi erau urme de bulgări de pământ, ceea ce însemna că manifestanții aruncaseră în ei cu pământ. Nu țin minte să fi văzut teamă pe fața cuiva. Din când în când se striga: „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”

Pericolul de a-ți pierde viața era cunoscut de aproape toți dintre noi, pentru că știam ce s-a întâmplat în țară de la posturile de radio „Vocea Americii” și „Europa Liberă”. În plus, printre noi veniseră câteva zeci de timișoreni și povesteau în gura mare despre măcelul care se petrecuse acolo. Era o explozie de curaj – curaj creștinesc, pentru că acolo s-a spus ceva ce poate doar pe vremea marile prigoane împotriva creștinilor din antichitate să se mai fi spus: „Vom muri și vom fi liberi!” Cine poate să spună că va muri și va liber, decât cineva cu o credință profundă, cu credință în viața de dincolo?

Emoționant a fost și momentul când, pe înserat, ne-am așezat în cercuri concentrice și am spus cu glas tare „Tatăl nostru”. Era cutremurător să vezi cum răsuna Piața Universității de glasurile celor ce rosteau această rugăciune, mai ales că în ultimele decenii ea se spunea mai mult în șoaptă. După o vreme, am auzit niște strigăte îngrozitoare – când m-am întors, am văzut un autocamion mare militar care intrase în mulțimea de revoluționari și s-a oprit în scutieri. Niște oameni mi-au povestit că ar fi omorât mai multe persoane, printre care și copii. Au intrat și în scutieri, făcând și acolo câteva victime.

După ce s-a întunecat, s-a tras de câteva ori. Trăgeau în sus, cu trasoare. Trasoarele sunt gloanțe luminoase, a căror traiectorie se vede pe cer. Probabil că unii dintre ei trăgeau în plin, pentru că ici-colo mai cădeau dintre noi! S-ar putea ca nu numai cei din trupe să fi tras, ci și cei strecurați printre noi. La un moment dat, am văzut pe cineva îmbrăcat în pufoaică – credeam că este muncitor și i-am spus: „Haide să mai luăm pe cineva, să aducem câteva mașini, să facem o baricadă, ca să nu năvălească printre noi la noapte!” Când l-am apucat de pufoaică, am simțit cum scârțâie în mâna mea. Mi-am dat seama că era o pufoaică nouă și că, de fapt, nu este muncitor, ci securist; i-am zis: „Iartă-mă, nu mi-am dat seama că ești deghizat!” și am trecut mai departe.

Când auzeam salvele trase de zeci și zeci de arme fugeam, după care ne întorceam înapoi. Am reușit să facem o baricadă din mașini de mare tonaj. Cu această ocazie, am asistat la una din minunile care au avut loc atunci. Un tânăr a sărit dintr-un camion și a căzut într-o baltă de motorină care ardea. A căzut pe spate. L-au ridicat niște băieți repede și, văzând focul de pe el, au început să-l stingă cu bere, neavând altceva la îndemână. Uimitor este faptul că au reușit să stingă focul! În timp ce unii turnau bere, alții scoteau hainele de pe el, pentru că avea mai multe jachete. Nu a avut nici cea mai mică arsură, deși l-am văzut arzând în flăcări. Părintele Galeriu spunea că nimic nu este întâmplător, totul este proniator!

- Au fost și alte minuni la care ați asistat?

- Da. Au fost multe minuni, prin care s-a văzut cum Dumnezeu ne ocrotea. Pentru a îngroșa baricada, se proceda în felul următor: se aduceau mașini, se scoteau din viteză și apoi erau lăsate singure în mișcare să intre în baricadă. Un tânăr s-a aflat în fața unei mașini, dar nu și-a dat seama la timp că vine spre el. Când a realizat acest lucru (el fiind între baricadă și mașină) s-a aruncat la pământ, iar mașina a trecut peste el. Apoi tânărul s-a ridicat, în uralele celorlalți, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat! Roțile au trecut practic paralel cu trupul lui culcat la pământ.

O altă minune a fost faptul că era foarte cald afară, era ca primăvara, cred că erau 17-18 grade. O dată la o oră sau două veneau mașinile de pompieri și dădeau cu tunurile de apă pe noi, ca să ne împrăștie. Nu au reușit acest lucru, pentru că ne uscam repede. Dacă ar fi fost ger, cred că nu mai rămânea nimeni acolo!
Mai țin minte și faptul că aruncau cu grenade lacrimogene în noi. Tinerii se repezeau la grenadele acestea lacrimogene, care scoteau fum toxic, le opreau punând piciorul pe ele și, înainte de a se consuma complet, le aruncau înapoi în trupele de ordine! Câteva și-au nimerit ținta. A mai fost un moment când păreau că vin cu tancurile înspre noi. Au fost câțiva tineri care au dat dovadă de mult curaj. Un copil, care nu părea mai mare de 12-13 ani, s-a urcat pe tancul în mișcare și încerca cu un băț să lupte. El vroia să introducă acel băț printre fantele prin care se urmărește din interior ceea ce se întâmplă afară. Nu aveau nici o teamă, deși știau că pot muri oricând. Nu au fost momente de agresivitate și violență adevărată din partea revoluționarilor. A fost o luptă adevărată, dar intenția manifestanților nu era aceea de a face un rău împotriva celor cu care luptau.

- Aveți în minte vreo imagine sugestivă pentru ce s-a întâmplat atunci în Piața Universității?

- Da. La un moment dat, am văzut pe spațiul verde din fața Teatrului Național o baltă de sânge mare (ca dimensiune, aproape de jumătate de metru pătrat!) exact în forma hărții României. Și pentru că și alții au recunoscut imaginea hărții, au aprins zeci de lumânări împrejurul acestei bălți de sânge. Era cutremurătoare această imagine a României în sânge și înconjurată de lumânări aprinse!

- Sunt voci care afirmă că degeaba s-au jertfit atunci, în revoluție, atâția și atâția tineri


- Eu unul nu sunt de acord. Dacă nu singurul, dar cel mai important câștig este cel care ține de credința poporului! Cu libertatea câștigată prin jertfa de sânge s-a revenit la credință în acea parte din popor în care credința se răcise sau chiar se pierduse. Am convingerea că Revoluția română din decembrie reprezintă doar un moment din jertfa continuă, sângeroasă și nesângeroasă, prin care poate s-a întemeiat, dăinuie și se împlinește neamul românesc.
Reply With Quote
  #124  
Vechi 03.01.2013, 11:58:34
Laura19
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Doctorița Anca M.

- Am ajuns pe la ora 15:00 la spital. Puteam vedea ce se întâmplă în Piața Universității de la una din ferestrele de la etajele superioare ale Spitalului. Se adunase foarte multă lume în Piață. Îi auzeam pe tineri cum strigau: „Vom muri și vom fi liberi!” și cum rosteau „Tatăl nostru”. Armata organizase baricade improvizate, astfel încât să împiedice accesul revoluționarilor dinspre străduțele laterale ale Pieței Universității. La un moment dat, pentru a încerca să-i împrăștie pe manifestanți, pompierii au băgat tunurile cu apă și îi udau. Spre seară a început să se audă șuieratul gloanțelor. Am urmărit un timp evenimentele de la fereastră, dar pentru că gloanțele se auzeau din ce în ce mai tare și ricoșau în diverse direcții, colegul meu Mircea mi-a zis: „Anca, să plecăm de aici, pentru că s-ar putea ca un glonț să ne lovească!” Și, într-adevăr, la câteva minute după ce am plecat, fetița unui instalator din spital, care privea și ea pe fereastră scenele din piață, a fost lovită de un glonț care i-a spulberat craniul, murind pe loc. Din acel moment, nimeni n-a mai îndrăznit să se uite pe fereastră. Eram obligată să răspund la telefon. Îmi aduc aminte că m-a sunat directorul Salvării Capitalei care, cu o voce foarte îngrijorată, mi-a spus că s-a dat ordin ca salvările să nu intre în perimetrul Pieței Universității.

- A trebuit să aveți o tărie de caracter foarte mare. Ce l-ați sfătuit?

- I-am zis că singura soluție era să parcheze mașinile Salvării pe străduțele alăturate și să le spună oamenilor să aducă răniții pe brațe la Salvări. La circa jumătate de oră mi-a dat iarăși telefon, spunându-mi că spitalele din apropierea Universității au ordin să nu primească răniții. I-am zis să meargă la spitalele mărginașe. Știam că au capacitatea necesară de a rezolva situația. Nu puteam lăsa oamenii fără îngrijirea medicală necesară…

După miezul nopții, pe la ora unu, se auzeau dinspre Bisericuța Trei Scaune strigăte care m-au îngrozit: „Vasile, dă-i! Omoară-l!” Auzeam și strigătele de durere ale celor răniți. Am vrut să deschid fereastra să văd ce se întâmplă, de ce vor să-i omoare! Însă colegii nu m-au lăsat, de teamă ca noi, la rândul nostru, să nu fim omorâți. Șocul a fost cumplit pentru mine. Nu înțelegeam de ce un român trebuie să lovească, să omoare un alt român…

Unul din cei care luptau în Piață a fost adus în spitalul Colțea. Fusese foarte grav lovit în torace. Risca un deces imediat. Directorul de atunci, un chirurg reputat, a intrat imediat în operație și l-a salvat. Acest tânăr nu avea nici un act de identitate la el. Despre toți se spunea că nu aveau acte de identitate la ei. Deci, ce însemna aceasta? Că acești tineri veniseră să se jertfească pentru a schimba situația critică, de nesuportat, în care ajunsesem, dar din dragoste pentru familiile lor nu aveau acte de identitate – pentru a nu-și implica familiile…

- Au avut mult curaj.

- Au fost mucenicii zilelor noastre. Și nu cred că folosesc cuvinte mari! Erau conștienți că pot muri. În cursul nopții am coborât de câteva ori în curtea spitalului. Împinși de forțele de ordine, nu știu care anume – armată sau poliție – ei săreau gardul spitalului. Se refugiau aici și în alte clădiri din împrejurimi, dar ulterior, cum se mai linișteau lucrurile, se întorceau. Nu pot să uit imaginea unui tată, cu un băiețel de 2-3 ani pe umeri. Oricât de mult l-am rugat să se întoarcă acasă, nu a vrut să plece de acolo. Eu am tot insistat, spunându-i că dacă își va duce copilul acolo va fi o victimă sigură…
Cred că Piața Universității ar trebui să constituie loc de pelerinaj pentru tot românul. Ar trebui să fie un loc mai mult decât respectat. Așa cum ne ducem la mormintele alor noștri și aprindem o lumânare, punem o floare și plângem pentru ei, așa ar trebui să fie acel perimetru – care, din punctul meu de vedere, nu trebuia schimbat cu nimic. Trebuia păstrat așa cum era, cu pereții aceia cenușii din pasaj, pereți pe care s-au scris versuri de o copleșitoare simțire și care trebuiau încastrate în piatră și lăsate acolo, spre aducere aminte și spre luare aminte. Eu nu pot să uit un afiș multiplicat, de dimensiuni mici cât o jumătate de coală de scris. Era un chip făcut în tuș gros negru, cu lacrimi pe ochi, sub care sta scris: „Dreptate, ochii plânși vor să te vadă!” Acest afiș a apărut în zilele următoare. Simboliza, cred, glasul acestor copii care s-au jertfit.

- Ce s-a întâmplat în spitale în zilele următoare datei de 22 decembrie?

- Ceea ce este foarte grav și ne întrebăm în continuare, pentru că încă nu avem un răspuns, e de ce au fost mai mulți morți după data de 22 decembrie decât până în acea dată? Au fost foarte mulți morți în spitale fără o explicație medicală. Din datele raportate, pot să vă spun că au fost peste 1800 morți în spitale în total în zilele Revoluției, însă cei mai mulți dintre aceștia au decedat după 22 decembrie… Probabil că sunt unii care au o explicație, însă eu nu am.

- După Revoluție lucrurile nu au evoluat așa cum ne-am fi dorit..

- Într-adevăr. Am obținut libertatea de a intra în orice biserică, de a ne închina, de a ne deschide către Dumnezeu. Dar, din păcate, libertatea noastră se arată ca un libertinaj, media este inundată de măscări imorale, de exhibiționism, de sex, de violență, de lucruri de cea mai proastă calitate. Și noi, cu toții, știm că media are o influență teribil de puternică într-un popor, că ea este cea mai redutabilă armă a celor ce conduc. Nu trebuie să răsplătim jertfa lor așa! Noi trebuie să trăim altfel, trebuie să fim urmașii exemplului lor de jertfă din iubire. Pe mine mă doare teribil că acel loc este complet schimbat, că nu este marcat! Noi, ca popor, nu conștientizăm jertfa lor. Pasajul de la Universitate are un cu totul alt aspect acum, nimic nu marchează faptul că pe acele scări a curs enorm de mult sânge – din moment ce în jurul orei 3 dimineața au venit cu furtunurile să spele sângele de pe scări…

Mi-aș dori pentru acest popor să iasă din starea de lipsă de moralitate care ne copleșește. Nu ne interesează decât binele nostru și, dacă acest bine nu putem să-l obținem decât călcând peste celălalt, facem acest lucru fără scrupule. Nu ne interesează deloc cel de lângă noi! Nădăjduiesc că, pentru jertfa acelor tineri, Dumnezeu nu o să ne lase și o să ne ajute să ieșim din starea în care suntem.

Într-adevăr, trăim vremuri foarte grele, în care vrăjmașii lui Hristos încearcă tot mai agresiv să ne distrugă sufletele și să ne îndepărteze de Dumnezeu. Să-i rugăm pe toți mucenicii și sfinții neamului nostru să înalțe rugăciuni către Domnul să ne dea pocăință, dar și curaj în lupta pentru Adevăr.
Material publicat in nr 11 al revistei Familia Ortodoxa
Reply With Quote
Răspunde



Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Sa ne rugam pentru colega noastra Lilith23 ! Melissa Rugaciuni 74 27.06.2011 19:59:40
Pentru o innoire a Sfantului Botez in Biserica noastra ortodoxa kesarion_breb Biserica Ortodoxa Romana 0 22.07.2010 22:22:06
Pentru Vasilica colega și prietena noastră de pe forum cristiboss56 Umanitare 1 23.06.2009 12:10:02
Semnati pentru libertatea de expresie alexandra28again Generalitati 34 27.01.2009 21:43:27