Au murit pentru libertatea noastra!

VICTOR ŞTEFANOV, EROU-MARTIR
23 august 1967 – 23 decembrie 1989


S-a născut în Bucureşti. A terminat Şcoala generală nr. 195. A absolvit Liceul Industrial nr. 26, treap*ta a II-a, la seral. A lucrat la întreprinderea Accesorii Metalice ca modelator. A terminat armata cu gradul de fruntaş. În vara anului 1987 a susţinut examen la şcoala de ofiţeri din Braşov. Avea abia 22 de ani, lucra la tipografia Bucureştii Noi.

„Pe 21 decembrie a venit acasă, ca de obicei, la ora trei. Era foarte grăbit, n-a mai avut răbdare nici să mănânce, dar mi-a zis: «Nu ştii ce-i afară? Ţine radioul deschis!»; apoi a fugit şi a coborât scările în goană. Am rămas pe palier, cu mâna întinsă spre lift… S-a întors seara. Era ora nouă. Galben, tras, foarte speriat şi obosit: «Abia am scăpat! Erau să mă aresteze. O jale! Am văzut cu ochii mei un copil călcat de un tanc. Avea flori albe în mână!…»

A stat întins cam o jumătate de oră. A venit lângă mine: «Nu pot să dorm, mamă. Am înaintea ochilor imaginea copilului zdrobit de tanc… şi florile lui albe. Nu mai pot. Nu pot să fiu laş! Nu plec pentru mine sau pentru tine. Pentru toţi plec! Înţelegi?» Nu-mi puteam stăpâni plânsul. Victor avea lacrimi în ochi şi se străduia să-mi zâmbească. O ultimă imagine a copilului meu…

N-am ştiut nimic despre el până în ziua de 30 decembrie. Am fost anunţată că a decedat în urma unei operaţii foarte grele. Fusese grav rănit. N-a putut fi salvat.

Acum, în locul acela din cameră în care am avut ultima discuţie, îmi apare mereu. Ca atunci, cu ochii plini de lacrimi şi cu un zâmbet chinuit în colţul gurii… Stăm de vorbă, în felul nostru… Calm, cuminte, aşa cum ne-am înţeles întotdeauna…”

PETRU POPTEAN, EROU-MARTIR
27 ianuarie 1965 – 21 decembrie 1989


„În fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, îmi spunea: «Mamă, ai uitat ceva!» Şi-atunci ştiam că trebuie să-l stropesc cu aghiasmă”.


Avea vise simple: să se căsătorească, să aibă copii cât o echi*pă de rugbi, să ducă o viaţă liniştită. Mereu îi spunea mamei sale: „Lasă, mamă, că o să vină soarele şi pe strada noastră”. Dar a venit decembrie 1989. 21 decembrie l-a adus în Piaţa Univer*sităţii. Aflase de la Radio Europa Liberă ce se întâmplase la Timi*şoara. Deşi presimţea o tragedie, îi repeta mereu surorii lui: „Nu-i păcat de morţii de la Timişoara, să rupem noi rândurile şi să plecăm?” Şi a rămas – alături de mulţi alţi tineri, de Monica, sora lui, de Gabriela Poptean, verişoara lui, de Violeta Brad, o consăteancă, şi ea victimă în acea noapte. În jurul orei 18:00, cordonul de scutieri din faţa Sălii Dalles se dă la o parte şi un camion ucigaş intră în plină mulţime. „Nu e coşmar ce vezi, e realitatea”, îi şopteşte surorii lui şi se smulge de lângă ea să ajute răniţii. „Criminalii omoară lumea, mă duc să ridic răniţii!” Însă Petrică e împuşcat în abdomen, în şoldul stâng. Se târăşte până la Monica să o ferească de gloanţe. Dar sân*gele ţâşneşte cu putere din şold. Ţipând după ajutor, Monica reuşeşte să oprească o Dacie break ce trecea prin zonă şi, împre*ună cu alţi câţiva tineri, îl pune pe Petrică pe bancheta din spate a maşinii. Tot drumul îl susţine pe fratele său, încercând să-i oprească sângele. Nu-şi putea imagina că Petrică, fratele ei, un om atât de puternic şi de sănătos, o să moară. Îl săruta mereu şi-l ruga să nu moară. Iar el zâmbea şi o ruga cu lacrimi în ochi să aibă grijă de părinţi. Cu ochii larg deschişi spre viitor… Purta cu el, în acea după-amiază de 21 decembrie 1989, o iconiţă însângerată, o foaie de parcurs şi mir sfinţit.

Material aparut in nr 11 al revistei Familia Ortodoxa

„Bucuraţi-vă, suflete curate de crin! Bucuraţi-vă, că pe acestea nu le-a întinat nici un chin” – iată două din stihurile închinate Mucenicilor români din temniţe. De-a lungul istoriei, neamul nostru a dăruit lui Dumnezeu drept jertfă cele mai curate suflete pentru a-şi continua existenţa. O mulţime de sfinţi români, încă din primele veacuri creştine, au murit ca martiri în apărarea credinţei.

Au trecut 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, despre care părintele Constantin Galeriu spunea că „a fost singura revoluţie în care revoluţionarii şi-au vărsat propriul sânge, fără să-l verse şi pe al altora”. În amintirea tinerilor care s-au jertfit, am stat de vorbă cu doi participanţi la evenimentele din decembrie 1989 – părintele Mihail G., care a luat parte la luptele purtate, şi doctoriţa Anca M., care a fost de gardă la Spitalul Colţea în noaptea dinspre 21 spre 22 decembrie.

Părintele G.

- Am ajuns în Piaţa Universităţii pe 21 decembrie, în jurul orei 14:00. Acolo erau câţiva scutieri, cu căşti pe cap şi cu scuturi albe din carton presat. Pe aceste scuturi erau urme de bulgări de pământ, ceea ce însemna că manifestanţii aruncaseră în ei cu pământ. Nu ţin minte să fi văzut teamă pe faţa cuiva. Din când în când se striga: „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”

Pericolul de a-ţi pierde viaţa era cunoscut de aproape toţi dintre noi, pentru că ştiam ce s-a întâmplat în ţară de la posturile de radio „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”. În plus, printre noi veniseră câteva zeci de timişoreni şi povesteau în gura mare despre măcelul care se petrecuse acolo. Era o explozie de curaj – curaj creştinesc, pentru că acolo s-a spus ceva ce poate doar pe vremea marile prigoane împotriva creştinilor din antichitate să se mai fi spus: „Vom muri şi vom fi liberi!” Cine poate să spună că va muri şi va liber, decât cineva cu o credinţă profundă, cu credinţă în viaţa de dincolo?

Emoţionant a fost şi momentul când, pe înserat, ne-am aşezat în cercuri concentrice şi am spus cu glas tare „Tatăl nostru”. Era cutremurător să vezi cum răsuna Piaţa Universităţii de glasurile celor ce rosteau această rugăciune, mai ales că în ultimele decenii ea se spunea mai mult în şoaptă. După o vreme, am auzit nişte strigăte îngrozitoare – când m-am întors, am văzut un autocamion mare militar care intrase în mulţimea de revoluţionari şi s-a oprit în scutieri. Nişte oameni mi-au povestit că ar fi omorât mai multe persoane, printre care şi copii. Au intrat şi în scutieri, făcând şi acolo câteva victime.

După ce s-a întunecat, s-a tras de câteva ori. Trăgeau în sus, cu trasoare. Trasoarele sunt gloanţe luminoase, a căror traiectorie se vede pe cer. Probabil că unii dintre ei trăgeau în plin, pentru că ici-colo mai cădeau dintre noi! S-ar putea ca nu numai cei din trupe să fi tras, ci şi cei strecuraţi printre noi. La un moment dat, am văzut pe cineva îmbrăcat în pufoaică – credeam că este muncitor şi i-am spus: „Haide să mai luăm pe cineva, să aducem câteva maşini, să facem o baricadă, ca să nu năvălească printre noi la noapte!” Când l-am apucat de pufoaică, am simţit cum scârţâie în mâna mea. Mi-am dat seama că era o pufoaică nouă şi că, de fapt, nu este muncitor, ci securist; i-am zis: „Iartă-mă, nu mi-am dat seama că eşti deghizat!” şi am trecut mai departe.

Când auzeam salvele trase de zeci şi zeci de arme fugeam, după care ne întorceam înapoi. Am reuşit să facem o baricadă din maşini de mare tonaj. Cu această ocazie, am asistat la una din minunile care au avut loc atunci. Un tânăr a sărit dintr-un camion şi a căzut într-o baltă de motorină care ardea. A căzut pe spate. L-au ridicat nişte băieţi repede şi, văzând focul de pe el, au început să-l stingă cu bere, neavând altceva la îndemână. Uimitor este faptul că au reuşit să stingă focul! În timp ce unii turnau bere, alţii scoteau hainele de pe el, pentru că avea mai multe jachete. Nu a avut nici cea mai mică arsură, deşi l-am văzut arzând în flăcări. Părintele Galeriu spunea că nimic nu este întâmplător, totul este proniator!

- Au fost şi alte minuni la care aţi asistat?

- Da. Au fost multe minuni, prin care s-a văzut cum Dumnezeu ne ocrotea. Pentru a îngroşa baricada, se proceda în felul următor: se aduceau maşini, se scoteau din viteză şi apoi erau lăsate singure în mişcare să intre în baricadă. Un tânăr s-a aflat în faţa unei maşini, dar nu şi-a dat seama la timp că vine spre el. Când a realizat acest lucru (el fiind între baricadă şi maşină) s-a aruncat la pământ, iar maşina a trecut peste el. Apoi tânărul s-a ridicat, în uralele celorlalţi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat! Roţile au trecut practic paralel cu trupul lui culcat la pământ.

O altă minune a fost faptul că era foarte cald afară, era ca primăvara, cred că erau 17-18 grade. O dată la o oră sau două veneau maşinile de pompieri şi dădeau cu tunurile de apă pe noi, ca să ne împrăştie. Nu au reuşit acest lucru, pentru că ne uscam repede. Dacă ar fi fost ger, cred că nu mai rămânea nimeni acolo!
Mai ţin minte şi faptul că aruncau cu grenade lacrimogene în noi. Tinerii se repezeau la grenadele acestea lacrimogene, care scoteau fum toxic, le opreau punând piciorul pe ele şi, înainte de a se consuma complet, le aruncau înapoi în trupele de ordine! Câteva şi-au nimerit ţinta. A mai fost un moment când păreau că vin cu tancurile înspre noi. Au fost câţiva tineri care au dat dovadă de mult curaj. Un copil, care nu părea mai mare de 12-13 ani, s-a urcat pe tancul în mişcare şi încerca cu un băţ să lupte. El vroia să introducă acel băţ printre fantele prin care se urmăreşte din interior ceea ce se întâmplă afară. Nu aveau nici o teamă, deşi ştiau că pot muri oricând. Nu au fost momente de agresivitate şi violenţă adevărată din partea revoluţionarilor. A fost o luptă adevărată, dar intenţia manifestanţilor nu era aceea de a face un rău împotriva celor cu care luptau.

- Aveţi în minte vreo imagine sugestivă pentru ce s-a întâmplat atunci în Piaţa Universităţii?

- Da. La un moment dat, am văzut pe spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional o baltă de sânge mare (ca dimensiune, aproape de jumătate de metru pătrat!) exact în forma hărţii României. Şi pentru că şi alţii au recunoscut imaginea hărţii, au aprins zeci de lumânări împrejurul acestei bălţi de sânge. Era cutremurătoare această imagine a României în sânge şi înconjurată de lumânări aprinse!

- Sunt voci care afirmă că degeaba s-au jertfit atunci, în revoluţie, atâţia şi atâţia tineri…

- Eu unul nu sunt de acord. Dacă nu singurul, dar cel mai important câştig este cel care ţine de credinţa poporului! Cu libertatea câştigată prin jertfa de sânge s-a revenit la credinţă în acea parte din popor în care credinţa se răcise sau chiar se pierduse. Am convingerea că Revoluţia română din decembrie reprezintă doar un moment din jertfa continuă, sângeroasă şi nesângeroasă, prin care poate s-a întemeiat, dăinuie şi se împlineşte neamul românesc.

Doctoriţa Anca M.

- Am ajuns pe la ora 15:00 la spital. Puteam vedea ce se întâmplă în Piaţa Universităţii de la una din ferestrele de la etajele superioare ale Spitalului. Se adunase foarte multă lume în Piaţă. Îi auzeam pe tineri cum strigau: „Vom muri şi vom fi liberi!” şi cum rosteau „Tatăl nostru”. Armata organizase baricade improvizate, astfel încât să împiedice accesul revoluţionarilor dinspre străduţele laterale ale Pieţei Universităţii. La un moment dat, pentru a încerca să-i împrăştie pe manifestanţi, pompierii au băgat tunurile cu apă şi îi udau. Spre seară a început să se audă şuieratul gloanţelor. Am urmărit un timp evenimentele de la fereastră, dar pentru că gloanţele se auzeau din ce în ce mai tare şi ricoşau în diverse direcţii, colegul meu Mircea mi-a zis: „Anca, să plecăm de aici, pentru că s-ar putea ca un glonţ să ne lovească!” Şi, într-adevăr, la câteva minute după ce am plecat, fetiţa unui instalator din spital, care privea şi ea pe fereastră scenele din piaţă, a fost lovită de un glonţ care i-a spulberat craniul, murind pe loc. Din acel moment, nimeni n-a mai îndrăznit să se uite pe fereastră. Eram obligată să răspund la telefon. Îmi aduc aminte că m-a sunat directorul Salvării Capitalei care, cu o voce foarte îngrijorată, mi-a spus că s-a dat ordin ca salvările să nu intre în perimetrul Pieţei Universităţii.

- A trebuit să aveţi o tărie de caracter foarte mare. Ce l-aţi sfătuit?

- I-am zis că singura soluţie era să parcheze maşinile Salvării pe străduţele alăturate şi să le spună oamenilor să aducă răniţii pe braţe la Salvări. La circa jumătate de oră mi-a dat iarăşi telefon, spunându-mi că spitalele din apropierea Universităţii au ordin să nu primească răniţii. I-am zis să meargă la spitalele mărginaşe. Ştiam că au capacitatea necesară de a rezolva situaţia. Nu puteam lăsa oamenii fără îngrijirea medicală necesară…

După miezul nopţii, pe la ora unu, se auzeau dinspre Bisericuţa Trei Scaune strigăte care m-au îngrozit: „Vasile, dă-i! Omoară-l!” Auzeam şi strigătele de durere ale celor răniţi. Am vrut să deschid fereastra să văd ce se întâmplă, de ce vor să-i omoare! Însă colegii nu m-au lăsat, de teamă ca noi, la rândul nostru, să nu fim omorâţi. Şocul a fost cumplit pentru mine. Nu înţelegeam de ce un român trebuie să lovească, să omoare un alt român…

Unul din cei care luptau în Piaţă a fost adus în spitalul Colţea. Fusese foarte grav lovit în torace. Risca un deces imediat. Directorul de atunci, un chirurg reputat, a intrat imediat în operaţie şi l-a salvat. Acest tânăr nu avea nici un act de identitate la el. Despre toţi se spunea că nu aveau acte de identitate la ei. Deci, ce însemna aceasta? Că aceşti tineri veniseră să se jertfească pentru a schimba situaţia critică, de nesuportat, în care ajunsesem, dar din dragoste pentru familiile lor nu aveau acte de identitate – pentru a nu-şi implica familiile…

- Au avut mult curaj.

- Au fost mucenicii zilelor noastre. Şi nu cred că folosesc cuvinte mari! Erau conştienţi că pot muri. În cursul nopţii am coborât de câteva ori în curtea spitalului. Împinşi de forţele de ordine, nu ştiu care anume – armată sau poliţie – ei săreau gardul spitalului. Se refugiau aici şi în alte clădiri din împrejurimi, dar ulterior, cum se mai linişteau lucrurile, se întorceau. Nu pot să uit imaginea unui tată, cu un băieţel de 2-3 ani pe umeri. Oricât de mult l-am rugat să se întoarcă acasă, nu a vrut să plece de acolo. Eu am tot insistat, spunându-i că dacă îşi va duce copilul acolo va fi o victimă sigură…
Cred că Piaţa Universităţii ar trebui să constituie loc de pelerinaj pentru tot românul. Ar trebui să fie un loc mai mult decât respectat. Aşa cum ne ducem la mormintele alor noştri şi aprindem o lumânare, punem o floare şi plângem pentru ei, aşa ar trebui să fie acel perimetru – care, din punctul meu de vedere, nu trebuia schimbat cu nimic. Trebuia păstrat aşa cum era, cu pereţii aceia cenuşii din pasaj, pereţi pe care s-au scris versuri de o copleşitoare simţire şi care trebuiau încastrate în piatră şi lăsate acolo, spre aducere aminte şi spre luare aminte. Eu nu pot să uit un afiş multiplicat, de dimensiuni mici cât o jumătate de coală de scris. Era un chip făcut în tuş gros negru, cu lacrimi pe ochi, sub care sta scris: „Dreptate, ochii plânşi vor să te vadă!” Acest afiş a apărut în zilele următoare. Simboliza, cred, glasul acestor copii care s-au jertfit.

- Ce s-a întâmplat în spitale în zilele următoare datei de 22 decembrie?

- Ceea ce este foarte grav şi ne întrebăm în continuare, pentru că încă nu avem un răspuns, e de ce au fost mai mulţi morţi după data de 22 decembrie decât până în acea dată? Au fost foarte mulţi morţi în spitale fără o explicaţie medicală. Din datele raportate, pot să vă spun că au fost peste 1800 morţi în spitale în total în zilele Revoluţiei, însă cei mai mulţi dintre aceştia au decedat după 22 decembrie… Probabil că sunt unii care au o explicaţie, însă eu nu am.

- După Revoluţie lucrurile nu au evoluat aşa cum ne-am fi dorit..

- Într-adevăr. Am obţinut libertatea de a intra în orice biserică, de a ne închina, de a ne deschide către Dumnezeu. Dar, din păcate, libertatea noastră se arată ca un libertinaj, media este inundată de măscări imorale, de exhibiţionism, de sex, de violenţă, de lucruri de cea mai proastă calitate. Şi noi, cu toţii, ştim că media are o influenţă teribil de puternică într-un popor, că ea este cea mai redutabilă armă a celor ce conduc. Nu trebuie să răsplătim jertfa lor aşa! Noi trebuie să trăim altfel, trebuie să fim urmaşii exemplului lor de jertfă din iubire. Pe mine mă doare teribil că acel loc este complet schimbat, că nu este marcat! Noi, ca popor, nu conştientizăm jertfa lor. Pasajul de la Universitate are un cu totul alt aspect acum, nimic nu marchează faptul că pe acele scări a curs enorm de mult sânge – din moment ce în jurul orei 3 dimineaţa au venit cu furtunurile să spele sângele de pe scări…

Mi-aş dori pentru acest popor să iasă din starea de lipsă de moralitate care ne copleşeşte. Nu ne interesează decât binele nostru şi, dacă acest bine nu putem să-l obţinem decât călcând peste celălalt, facem acest lucru fără scrupule. Nu ne interesează deloc cel de lângă noi! Nădăjduiesc că, pentru jertfa acelor tineri, Dumnezeu nu o să ne lase şi o să ne ajute să ieşim din starea în care suntem.

Într-adevăr, trăim vremuri foarte grele, în care vrăjmaşii lui Hristos încearcă tot mai agresiv să ne distrugă sufletele şi să ne îndepărteze de Dumnezeu. Să-i rugăm pe toţi mucenicii şi sfinţii neamului nostru să înalţe rugăciuni către Domnul să ne dea pocăinţă, dar şi curaj în lupta pentru Adevăr.

Material publicat in nr 11 al revistei Familia Ortodoxa