Oameni care s-au sfintit in lume

O fetita ,careia lumea din comuna Ghebacea i-a zis ,Randunica este o fetita precoce si cu mare credinta in Dumnezeu ...Pe numele ei de botez ,Monica copila ,isi castiga de mica existenta, scriind pe cruci mortii din cimitir...si dand cate o liturghie pentru sufletul celor uitati...Cand Randunica devine orfana de ambii parinti si inima ei indurerata pare infranta, ea inca mai are puterea sa mearga la conacul boieresc sa vorbeasca cu domnul Barbuceanu si sa-i transmita un mesaj de la Maica Domnului ,a carei copila a devenit ... Mesajul era acesta : Daca vrei sa ai acoperire la Judecata ,sa acoperi Biserica Fiului Sau...
Si boierul ,zguduit in sufletul sau de aceasta copila sarmana ,construieste un acoperis nou si trainic Bisericii din Ghebacea cu hramul Sfintei Parscheva...
Si tot asa , cu glasul ei bland si cristalin Randunica convinge un barbat sa nu mai fumeze : intrucat cei care fumeaza ,nici in ziua Judecatii nu se vor invrednici sa vada frumusetea Fiului lui Dumnezeu...
Randunica avea putere de convingere atat pentru adulti cat si pentru copii...ea este protejata pe pamant de familia preotului din sat iar in cer de Maica Domnului ....care transmite urmatoarea veste poporului sau : necazuri peste necazuri vor veni peste lume,din cauza necredintei !

Lepadati de la voi toata rautatea ,toata pizma ,vrajmasia ,nedreptatea ,viclenia si aruncati-le in spinarea celui Rau.Cei beti sa se lase de betie ,cel zgarcit sa se faca darnic ,cel ce a furat sa dea inapoi ce a furat si sa se umileasca,intinatul sa se curateasca,tutunarul sa lepede uneltele si fumul Satanei ,mincinosul si toti cei care au grait desertaciuni ,sa se bata peste gura ,sa-si spele trupul cu lacrimi si sufletul cu suspine de cainta...
De asemenea Monei i se permite sa afle ,ca se va duce la Maica Domnului,la varsta de 15ani...
O carte impresionanta care descrie lumea si obiceiurile ei de prin anii 1916- 1917 ,dintr-un sat cu case saracacioase , cu oameni simpli dar sufletisti unde arsita si gerul cu viscolele se bat ,iar o copila exceptionala vorbeste cu ingerii...

Source: http://ro.shvoong.com/society-and-news/spirituality/1909126-randunica-din-ghebacea/#ixzz2HaNdZED

tocmai am citit despre un pictor fara maini si picioare,un potential viitor sfant al Rusiei.se numeste Grigorii Juravlev si viata lui a fost un adevarat exemplu de jertfa pentru Hristos.
articolul este destul de lung,asa ca am sa postez doar link-ul:
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/tin...maini-picioare

Parintele Constantin Voicescu., un ,,duhovnic al cetatii" prin cuvintele sale : „Genunchiul la rugaciune si nadejdea la Dumnezeu!“

[cezar_ioan]

Parinte Constantin Voicescu, fericitule mucenic al suferintei intru Hristos Domnul, roaga-te pentru noi, pacatosii si nevrednicii!

Eu stiu (iertati-mi nestiinta) ca un om poate fi sfant doar dupa moarte in conditiile in care savarseste vreo minune. Iar in zilele noastre sa fim seriosi, poate daca traiesti izolat ca si pustnic, numai in rugaciune, poti ajunge. Cred ca pacatul a ajuns sa fie un sinonim al omului. Dar daca totusi cineva este fara de pacat sa arunce cu piatra.

[cristiboss56]

În prealabil postat de Ana Tr.

Eu stiu (iertati-mi nestiinta) ca un om poate fi sfant doar dupa moarte in conditiile in care savarseste vreo minune. Iar in zilele noastre sa fim seriosi, poate daca traiesti izolat ca si pustnic, numai in rugaciune, poti ajunge. Cred ca pacatul a ajuns sa fie un sinonim al omului. Dar daca totusi cineva este fara de pacat sa arunce cu piatra.

Cu iertare , n-ai inteles mesajul dat de initiatorul acestui thread !
Apoi , spui ca "pacatul a ajuns sa fie sinonim al omului . . . "
Cum ramane atunci cu afirmatia ta de aici :"Totusi, ceea ce ne deosebeste de animale este ratiunea. Putem disercerne si alege "

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...455#post498455

Lacrimi si Har:Parintele Constantin Sarbu


IN MEMORIAM:,,Cine mergea prin anii ’70 dinspre Podul Mihai Vodă spre Uranus ori Izvor, se rătăcea lesne în labirintul unor străzi atât de aristocrate, încât aveai impresia că nu te afli într-un oraş balcanic, ci în chiar inima unui muzeu al urbanismului celui mai rafinat, al unui Louvre ori Sans Souci risipit sub colinele dâmboviţene, o etalare de gusturi şi epoci dintre cele mai diverse şi totuşi unitare în acel „bon goût” al veacurilor noastre trecute, pline de farmec şi distincţie, de maniere elegante aduse de la Paris, Viena, Roma sau Madrid şi întrupate pentru veşnicie (aşa credeau înaintaşii noştri înţelepţi) în cele mai armonioase vile şi palate în miniatură peste care trona, de aproape patru veacuri, cea mai elegantă ctitorie voievodală din Bucureşti – Biserica Mihai Vodă.

Într-o astfel de rătăcire motivată de o nesfârșită extaziere edilitară, prin cartierul tragediei noastre capitale, astăzi scufundat în adâncurile unei megalomanii paranoice, pe la jumătatea străzii Sapienței, privirea mi-a căzut pe o casă modestă dar care avea o aură de mister ce te oprea locului nedumirit; abia după ce-ți ridicai privirea mai sus, vedeai că pe acoperişul plat străjuia o cruce şi înţelegeai că te afli în faţa unei biserici improvizate. Era singurul caz întâlnit în Bucureşti şi am intrat mai mult din curiozitate decât din pietate. Ceea ce m-a izbit din început era mulţimea incredibil de mare a închinătorilor într-o aşa minusculă încăpere şi înălţându-mă discret pe vârfuri am aproximat numărul celor prezenţi, la o oră şi într-o vreme când bisericile ţării erau aproape pustii. Tăcerea era absolută iar rânduiala era perfectă, fapt care şi explica, în parte, posibilitatea acelei masive împreună-şederi într-un spaţiu atât de smerit. Acestea însă, după cum aveam să mă luminez mai târziu, nu constituiau decât efectul adevăratei cauze şi dezlegarea a apărut sub chipul unui preot care m-a impresionat atât de puternic, încât îmi amintesc precis că, mergând acasă, am avut o noapte albă. Ca şi bisericuţa improvizată, înfăţişarea preotului era departe de a reţine prin frumuseţe, ori prin eleganţă sau prin alte daruri ale Ziditorului. Aş putea spune că, dacă aş fi rămas doar cu acea primă impresie, astăzi nu aş fi avut o amintire atât de hotărâtoare sau, mai sigur, nu aş mai fi avut deloc. Totul mă intriga la modul cel mai acut şi m-am dus în Duminica următoare dis-de-dimineaţă, dobândind un loc lângă strană şi mă aflam aproape de ceea ce se numea catapeteasmă.

Cu această primă Sfântă Liturghie, nu numai că nu s-au aşezat răscolirile mele interioare ci aş putea spune că universul religios tradiţional, cuminte, sau poate încremenit în forme automate şi prea puţin înţelese, a fost făcut praf. Deşi crescusem în biserică şi nu pierdusem nicio liturghie în viaţa mea, aici pot spune că am trăit, compact şi integral, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, gest cu gest, secundă cu secundă, prima liturghie înţeleasă originar. Părintele nu repeta un scenariu scris acum mai bine de un mileniu şi jumătate ci zidea cu o pricepere şi inteligenţă nemaiîntâlnite, punct cu punct, splendidul edificiu liturgic oriental, de fiecare dată pentru prima oară şi numai pentru ziua prezentă, aşa cum Sfântul Trup şi Sânge se lucrează numai pentru momentul împărtăşirii.

Trecutul se topea în această clipă absolută, iar viitorul nu mai interesa pe nimeni. Ne aflam în timpul primordial şi în inima actului originar; categoriile convenţionale nu existau în acel topos liturgic, transformat în cea mai pură subiectivitate, într-o interioritate care mistuia ca un laser benefic orice durată, cantitate, masă, densitate etc. Desigur, eul meu, de o convenţionalitate tipic pietistă, nu voia să cedeze acestui „spărgător de gheaţă atomic” şi, abia după două-trei luni am reuşit să depăşesc stupefacţia în direcţia uimirii şi priceperii cu smerenie, îngenunchiat de acest geniu liturgic pe care istoria acestui neam binecredincios nu cred să-l fi repetat vreodată. Pentru mine rămâne asemenea misteriosului Melchisedec – Preotul Celui Preaînalt – căci nimic altceva nu cunosc despre Părintele Constantin Sârbu şi nu l-am văzut decât în timpul liturgic. De altfel nici nu aş dori să mai adaug ceva la această supremă şi fulgurantă imagine, fiindcă de la el am înţeles esenţa slujirii liturgice, adică totul despre Liturghie. Nimănui ca acestui uriaş liturgist nu i se potriveşte celebra frază a lui Nicolae Cabasila: „mai departe nu se poate”.

Originalitatea lui absolută, printre altele, consta în aceea că liturghia nu o săvârşea doar în Sf. Altar, ci în toată biserica, şi nu numai preotul, ci întreg poporul. În Biserica Sapienţei nu exista niciun spectator; avea darul irepetabil de a-i angaja pe toţi total şi plenar, încât nici nu-ţi dădeai seama cine a săvârşit sfânta taină. Cuvântul Liturghie nu mai era un termen preluat şi consacrat dar pe care nimeni nu-l pricepe şi mai ales nicăieri nu se realizează; în bisericuţa devenită altar în întregime şi în adunarea devenită în totalitate euharistică, idealul creştin al comuniunii visat şi invocat de Mântuitorul în rugăciunea arhierească (In. 17), era, în sfârşit, împlinit. Dorul cel mai adânc al inimii Învăţătorului şi Prietenului, exprimat prin formula forte, de sorginte ebraică şi psalmică: „cu dor am dorit să mănânc acest Paşti cu voi”, se realiza într-un sfârşit de veac şi de milenii, în cel mai modest „foişor” euharistic din oraşul cu nume mistic-luminos, sub mâna acestui geniu sacredotal, creator al supremei simfonii fiinţiale. Când am citit pe Schmemann mai târziu, în capodopera gândirii lui de liturgist – L’Eucharistie – cu fiecare pagină fremătam de o bucurie copleşitoare fiindcă ceea ce el propunea eu „văzusem cu ochii mei şi pipăisem cu mâinile mele”: cuvântul liturgic întrupat în viaţă concretă în inima Bucureştiului cel mult pătimitor. La ieşire, după ce trăiai un timp şi un spaţiu sacru, erai cu totul altul."(preluare de pe acest blogul domnului Craciun)

Cuvinte spre vesnicie: ,,Oricât de lăudate ar fi credinţa noastră, învăţătura noastră, calităţile noastre, dacă oamenii nu văd în faptele noastre, în umblarea şi trăirea noastră, miezul gustos şi mireasma plăcută a unei vieţi în Hristos, în zadar este totul! Mai bine nu ne-am făli cu nimic, nu am vorbi, nu am predica, dacă în viaţa noastră lipseşte Hristos, dacă în loc de pâine avem piatră şi în loc de peşte avem şerpi (Mat. 7, 9-10)! Ceea ce vă spun acum vouă îmi spun şi mie şi tuturor: Flămânzii s-au scârbit de vorbe! Ei vor pâine! Lumea s-a săturat de predici, ea are nevoie de Hristos! De ce nu înţelegem noi înşine ceea ce ne luptăm să-i facem pe alţii să înţeleagă? Şi ce înseamnă asta?

Inseamnă a ne umple mai întâi pe noi înşine de Hristos şi de virtuţile Lui în toată trăirea noastră cu fapta şi apoi a-i face şi pe alţii să ajungă tot aşa. Nu vorbe, ci fapte se cer! Altfel cuvintele rămân numai o firmă frumoasă, iar practic, dincolo de vorbe nu este nimic.Prin ce va cunoaşte atunci lumea că noi suntem ai lui Hristos?…” (Parintele Constantin Sarbu)