Sfintii Zilei

[cristiboss56]

Cuviosul Teodosie cel Mare!



Cuviosul Teodosie cel Mare, Începătorul vieţii de obşte, s-a născut în anul 423, în Mogarion, un sat din Capadocia (Asia Mică) din părinţii Proheresiu şi Evloghia care i-au oferit o educaţie aleasă. Cuviosul Teodosie s-a călugărit, iar în jurul anului 451 a plecat spre Ierusalim unde s-a închinat la locurile sfinte a căror grijă o avea atunci patriarhul Juvenalie (420-458). Mergând la Antiohia, Fericitul Teodosie a dorit să-l vadă pe Cuviosul Simeon, cel ce stătea pe stâlp, şi s-a învrednicit de binecuvântarea lui. O perioadă de timp Cuviosul Teodosie cel Mare a stat aproape de călugărul Longhin, apoi a slujit şi a povăţuit la Biserica de la locul „vechea şedere”, închinată Maicii Domnului, din Ţara Sfântă, adunând în jurul lui mulţi ucenici. În continuare Cuviosul Teodosie cel Mare s-a mutat într-o peşteră fiind aceea în care au poposit cei trei magi în drumul spre Betleem, iar aici s-au strâns şi mai mulţi ucenici în jurul său care îi ascultau sfaturile şi-i urmau viaţa.
Aici, timp de 30 de ani nu a gustat pâine, ci numai ierburi şi fructe de finic. Cuviosul Teodosie cel Mare, datorită numărului mare de fraţi, s-a gândit să întemeieze o mănăstire şi a construit-o unde i-a descoperit lui Domnul. Astfel, s-a înălţat Mănăstirea care este numită până astăzi „Mănăstirea Cuviosului Teodosie cel Mare”, în apropiere de peştera sa. Pentru aceasta i s-a dat numele de „chinoviarhul”, adică începătorul de obşte, nume cu care a fost trecut în rândul sfinţilor. Cu timpul în Mănăstire a zidit patru Biserici: una pentru monahii ce vorbeau greceşte, alta pentru armeni, arabi şi perşi, alta pentru bessi, adică pentru cei din părţile dinspre miazănoapte şi alta pentru cei din alte locuri. Tot aici a mai înălţat trei clădiri, o bolniţă pentru cei bolnavi, un azil pentru bătrâni şi neputincioşi şi alta pentru pustnici. În Mănăstirea lui trăiau în jur de 693 de părinţi şi fraţi, de care avea toată grija. Cuviosul Teodosie s-a mutat la Domnul în anul 529. A fost înmormântat în peştera lui de lângă Betleem.

RUGĂCIUNE CĂTRE CUVIOSUL TEODOSIE CEL MARE



O, Cuvioase Părinte Teodosie, prin tine viaţa de obştea şi-a pus început pe temeliile smereniei şi ale dragostei, iar acum auzi cinstiri de laudă de la toţi monahii ce şi-au aflat mântuirea pe calea arătată cu înţelepciune de tine. Dă-ne şi nouă, celor ce vieţuim în lume, în mijlocul multor necazuri şi tulburări ale vrăjmaşilor nevăzuţi, să punem începutul cel binecuvântat al pocăinţei şi să aflăm răsplătire de la Hristos, Mântuitorul lumii, Cel Ce pe toţi cheamă pe cărările faptelor bune.
Cu înfrânarea ta ai uimit cetele îngerilor, iar cu rugăciunea neîncetată ca şi cu o flacără nestinsă ai ars pe demonii ce căutau să te abată de la nevoinţa mântuitoare. Pe mine, cel învechit în multă răutate, care cu lăcomia cea pământească mi-am stricat casa sufletului, încă fiind eu ţinut în legăturile leneviei, primeşte-mă Părinte, sub acoperământul rugăciunii tale. Dezleagă nerodirea inimii mele, picurându-mi gânduri smerite, ca unul ce neîncetat ţi-ai spălat faţa sufletului în Iordanul cel înţelegător al pocăinţei şi ai văzut strălucind în cămara inimii tale pe Treimea Ce-Şi zideşte lăcaş în inimile cele smerite şi curate de orice dorire pământească. Pe mine, cel ce rău am întinat Sfântul Botez, şi m-am făcut vas plin de toată răutatea şi mormânt ascunzător a toată stricăciunea patimilor, cu grabnica ta solire către Cuvântul mă înnoieşte prin dorirea apei celei curăţitoare a pocăinţei.
Maicii Domnului ai slujit cu evlavie şi smerenie şi nu te-ai lipsit de toată bogăţia duhovnicească. Înaintea Acesteia stând cu credinţă, cere-I să dobândească prin rugăciunea Ei şi pentru mine iertare şi reprimirea în cămara tainică a Mântuitorului Hristos.
Ca unul ce ţi-ai agonsit comoara vieţii celei nestricăcioase prin cugetarea adâncă la ceasul morţii, pe mine, cel ce petrec fără rânduială în marea cea plină de primejdii a acestei vieţi, mă înţelepţeşte ca prin stăruitoare cugetare la sfârşitul pământesc, să îmblânzesc pornirile cele pline de răutate ale patimilor mele.
Rugăciunea ai avut-o însoţitoare pe calea nevoinţelor şi plinind cuvântul Sfântului Simeon Stâlpnicul, ai aflat odihnă în peşteră smerită, unde ai slujit cu smerenie Celui Ascuns de ochii omeneşti. Peştera cea sărăcăcioasă a inimii mele o umple de tămâia rugăciunii tale şi ajută-mă Părinte, a ţese din gânduri curate veşmânt Pruncului Hristos, Celui Ce voieşte a petrece şi în peştera inimii mele, dar pe Care pururea Îl izgonesc cu tulburarea patimilor mele.
Soleşte-mi dumnezeiască iertare pentru alunecările cele neîncetate în păcate şi, la judecată, mie celui ruşinat de munţii fărădelegilor mele, să-mi mijloceşti cu îndrăzneala ta izbăvire din adâncurile iadului.
Ca unul ce eşti ostaş al tuturor mănăstirilor şi schiturilor în care monahii şi monahiile bine slujesc lui Dumnezeu întru vieţuirea de obşte, roagă-te ca toţi să dobândească pacea lui Hristos ca o făclie povăţuitoare prin întunericul acestei lumi pline de înşelăciune. Nu ne uita nici pe noi, cei din mijlocul lumii, ci întinde-ne, ca unor neputincioşi, scara rugăciunii tale, ca să ajungem măcar cu gândul a vedea bunătăţile cele făgăduite aleşilor lui Dumnezeu, cinstindu-te pe tine şi slăvind pe Treimea Cea de o fiinţă. Amin

[tabitha]

Astăzi 17 Ianuarie îl sărbătorim pe Sfântul Antonie cel Mare.

Din pateric, despre avva Antonie:

Sfântul avva Antonie, pe când şedea în pustie, a căzut în mare lehamite (akedia) şi în mare întunecare a gândului (logismos).
Şi i-a spus lui Dumnezeu:
Doamne, vreau să mă mântuiesc, şi nu mă slăbesc gândurile. Ce să fac în suferinţa mea? cum să mă mântui?
Şi ridicându-se puţin către cele din afară a văzut Antonie pe altul ca el, aşezat la lucru, ridicându-se de la lucru să se roage, şi aşezându-se apoi la împletit funie, şi iar ridicându-se la rugăciune. Or acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi lămurirea lui Antonie. Şi l-a auzit pe înger spunând: aşa să faci şi te vei mântui.
Iar el, auzind acestea, se bucură şi prinse curaj, şi făcând aşa, se mântui.


L-a întrebat avva Pamvo pe avva Antonie: ce să fac? Iar bătrânul îi spuse: nu te încrede în dreptatea ta, nu te frământa pentru cele trecute; stăpâneşte-ţi limba şi pântecele. (Ceea ce intră şi ceea ce iese.)


Au venit odată bătrâni la avva Antonie de la Sketis, şi avva Iosif cu ei. Şi vrând bătrânul să-i încerce, le puse înainte cuvânt din Scriptură şi începu, de la cel mai mic, să-i întrebe ce voia să spună cuvântul. Şi fiecare răspundea după puterile sale; dar el le răspundea: n-ai ghicit. Şi la urmă îi spuse avvei Iosif: tu ce spui că înseamnă acest cuvânt? – Nu ştiu. Şi le zise avva Antonie: cu adevărat avva Iosif a găsit calea, căci a spus „nu ştiu“.




PS: M-am bucurat mult că s-a scris despre Sf. Antonie și pe alte thread-uri, e ca și cum ar fi prezent aici cu noi. :)

[glykys]

Sfantul Antonie este unul dintre sfintii tare dragi mie. L-am cunoscut pe cand eram in liceu si m-am rugat lui in multele incercari pe care le-am avut in acea perioada. Mari bucurii duhovnicesti am avut de la acest sfant si lucrurile bune care mi s-au intamplat astazi le pun pe seama mijlocirii acestui rugator neobosit.

Acatistul Sfântului Macarie Egipteanul

[cristiboss56]

Biserica Ortodoxă îl pomenește sâmbătă, 19 ianuarie 2013, pe Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul. Sfântul va fi cinstit în mod deosebit de românii ortodocşi din Europa de Nord. Preasfinţitul Părinte Episcop Macarie va oficia cu acest prilej Sfânta Liturghie la Paraclisul Centrul eparhial din Stockholm. Cuviosul Macarie, unul dintre marii părinţi întemeietori ai monahismului, a trăit în secolul al IV-lea.

„Sfântul Cuvios Macarie, încă din fragedă copilărie, s-a dăruit Domnului pentru viaţa pustnicească. În tinereţe când părinţii săi au stăruit să se căsătorească, Macarie s-a retras în pustie şi s-a rugat Mântuitorului Hristos ca să îl călăuzească pe calea cea bineplăcută Lui. În această perioadă de post şi rugăciune a avut o vedenie. Un heruvim înaripat l-a luat de mână şi l-a urcat pe vârful unui munte arătându-i întreaga pustie de la Răsărit la Apus şi zicându-i: <i> Dumnezeu ţi-a dat ţie şi fiilor tăi drept moştenire această pustie</i>.

Sfântul Cuvios Macarie şi-a petrecut în deşertul Skitiei 60 de ani din viaţă.

„Sfântul Cuvios Macarie după moartea neaşteptată a logodnicei sale fecioare s-a făcut monah devenind ucenicul Sfântului Antonie cel Mare de la care a moştenit toiagul acestuia şi a povăţuit cetele de călugări din pustie după trecerea la cele veşnice a povăţuitorului său, cete care s-au adunat în jurul său, iar în anul 360 a înfiinţat mănăstirea care îi poartă numele fiind una dintre puţinele mănăstiri din deşertul Nitriei cu viaţă monahală neîntreruptă, din secolul al IV-lea până astăzi”, a declarat PS Părinte Macarie,Episcopul ortodox român al Europei de Nord pentru TRINITAS TV.

Cele mai vechi icoane îl înfăţişează pe Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul alături de heruvimul înaripat care l-a îndemnat să aleagă calea pustiei.

Moaştele Cuviosului Macarie Egipteanul se află în mănăstirea care îi poartă numele, situată în apropierea oraşului Cairo.

[cristiboss56]

Acest Preacuvios, Parintele nostru, marele Eftimie, a trait in vremea imparatiei lui Teodosie cel Mare (379- 395), ajungand pana in zilele lui Leon imparatul (457-474). Si era de neam din Melitina, mitropolia Armeniei, din parinti binecredinciosi, Pavel si Dionisia, nascut din fagaduinta, ca marele Ioan Botezatorul, purtand nume de veselie, ca Eftimie veselie inseamna.
Pe acesta, dupa moartea tatalui sau, mama sa l-a incredintat fratelui ei, care era preot, iar acesta l-a dus la casa episcopului Armeniei, care l-a crescut cu dragoste si cu dascali de seama, randuindu-l de copil printre slujitorii bisericii, dupa puterile sale. Si, deprinzand bine Sfintele Scripturi, viata curata si toata invatatura credintei poruncita crestinilor de Mantuitorul Hristos, la vreme potrivita, a fost facut preot, iar episcopul i-a dat in seama grija manastirilor si a schiturilor din toata mitropolia Armeniei.
Deci, fiind el de 29 de ani, s-a dus la Ierusalim si, inchinandu-se la Sfintele Locuri, s-a salasluit acolo, aproape de Ierusalim, intr-o manastire numita Fara, unde a cunoscut pe Cuviosul Teoctist, pritenul sau de viata si de gand, fiind unul cu altul ca un singur suflet in doua trupuri. Si intelegand ei ca nu pot fi izvor de har pentru altii, decat sfintindu-se mai intai pe ei insisi, au alergat impreuna la adancul insigurarii de lume, cautand sa se faca, ei mai intai placuti si de-aproape lui Dumnezeu.
Drept aceea, dupa cinci ani au iesit din Fara si au mers de s-au salasluit intr-o pestera din rapa unui munte din pustie, catre Iordan. Si au locuit acolo multi ani, in viata aspra de sihastri, necurmat trudindu-si trupul si dorind in linste a vorbi cu Dumnezeu prin rugaciune, aducand astfel in sufletul lor hrana cea duhovniceasca intru rabdare, in bunatate si in gandul cel smerit al inimii. Si, din petrecerea aceasta, a primit marele Eftimie de la Dumnezeu darul Sfantului Duh, darul facerii de minuni si al proorociei.
Deci, cand a binevoit Dumnezeu, au fost descoperiti de niste ciobani. Si au inceput a veni la ei multi care se lepadau de lume. Si au intemeiat manastire de obste si lavra de sihastri, ca multi auzind pe fericitul Eftimie, nu voiau sa se indeparteze de locul unde era el. Si multi il slaveau si il impresurau, iar bolnavii asteptau tamaduire printr-insul. Si el aprig dorea puterile lui Dumnezeu, prin linistea rugaciunii in pustie.
Drept aceea, luand pe ucenicul sau Dometian, a iesit din chilia sa si a venit in muntii dinspre Marea Moarta. Si, gasind un put cu apa, a ridicat chilii si a ramas o vreme acolo. Dar si acolo, vazmdu-se impresurat de multime, s-a intors la chilia sa, la ava Teoctist. Si petrecea in pustie toata saptamana, iar sambata si Duminica se intalnea cu cei care-l cautau, si multe fapte si semne minunate a lucrat Dumnezeu printr-insul, cum arata pe larg viata lui.
Si era cunoscut si cinstit Eftimie de cei trei mari indrumatori ai vietii pustnicesti din Tara Sfanta, in vremea lui: Sfantul Simeon Stalpnicul, fericitul Sava cel Sfintit si Sfantul Teodosie; si toti patru aparau dreapta credinta impotriva ratacirilor din vremea aceea. Iar fericitul Eftimie a intors la dreapta credinta, pana si pe imparateasa Evdochia, care cazuse in ratacirea lui Eutihie. Si s-a sfarsit acest sfant Parinte, proorocind ca doi din ucenicii lui Elie si Macarie, vor fi patriarhii Ierusalimului, lucru care s-a intamplat intocmai. Si n-a cautat niciodata vreo marire omeneasca, ci, toata viata, a ramas un simplu iubitor de straini si un indrumator de sihastri.
Deci, acest fericit, ajungand la 97 de ani, a raposat intru Domnul in zilele imparatului Leon cel Mare.



Preacuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru celui minunat întru fapte vrednice de fericire, cântări de laudă să-i împletim noi, fiii săi,. Luminătorul pustiei şi povăţuitorul călugărilor cu fapta şi cu cuvântul, ca celui ce are îndrăzneală către Domnul să-i strigăm: Bucură-te sfinte Preacuvioase Părinte Efitimie.

O, Prea Cuvioase Părinte, primind de la noi fiii tăi această puţină cântare de laudă ca pe o alcătuire de prunci mici, însă din dragoste fierbinte adusă, mijloceşte la Prea Sfânta Treime pentru noi, să ne învrednicim bucuriei celei veşnice, măcar de suntem şi nevrednici, şi să cântăm împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia.

[cristiboss56]

Cuviosul părinte Maxim a trăit până în zilele răucredinciosului împărat Constans, care a împărăţit între anii 642-648. Constans a fost tatăl binecredinciosului împărat Constantin Pogonatul şi nepotul viteazului împărat Heraclie, cel care a biruit pe perşi, de unde a adus în spate crucea Domnului, de la Ctesifon până la Ierusalim, în anul 629, la 14 septembrie. Cuviosul Maxim fiind iscusit în treburile politice, învăţând şi meşteşugul bunei cârmuiri, şi cu fire bună şi minte dreaptă fiind împodobit, a ajuns la împăraţii cei dinainte sfătuitor împărătesc şi secretarul cel dintâi. Dar pentru că se răspândea părerea greşită şi vicleană a celor ce ziceau că Mântuitorul a avut numai o voinţă, înlăturând prin aceasta părere credinţa în cele două firi ale lui Hristos şi pentru că cei răucredincioşi răspândeau prin pieţe porunci greşite, care întăreau acest eres şi lipeau aceste porunci chiar înaintea bisericii celei mari, cuviosul Maxim neputând răbda să se pângărească şi el laolaltă cu toţi nelegiuiţii aceştia, părăsind dregătoriile lumeşti, n-a mai voit să locuiască în sălaşurile păcătoşilor, şi a mers la Mănăstirea din Hrisopoli, unde s-a călugărit şi a ajuns mai apoi egumen al mănăstirii. Aprinzându-se de dumnezeiască râvnă s-a dus la Roma cea veche, şi a înduplecat pe fericitul papă Martin, să strângă un sobor al locului aceluia şi să dea anatemei pe începătorii şi pe pricinuitorii acestui eres păgânesc, care susţineau că în Hristos este numai o singură voinţă. El a alcătuit multe scrieri pentru mustrarea şi ruşinarea celor ce credeau în acest eres, şi a scris cărţi doveditoare despre adevărul credinţei noastre, sprijinite pe Sfânta Scriptură, trimiţându-le pretutindeni în lume. Întorcându-se de la Roma, împreună cu cei doi Anastasie, ucenici ai lui, el a fost adus ca vinovat înaintea Senatului care împărtăşea împreună cu împăratul acelaşi eres. Şi în timp ce toţi se supuneau voinţei împăratului, numai el s-a ridicat împotrivă şi a îndemnat şi pe alţii să nu se supună, încredinţându-i prin scrisori să nu-şi schimbe credinţa lor. Din cauza aceasta a fost trimis la închisoare în Tracia şi stăruind în dreapta credinţă i s-a tăiat mâna şi limba. Din Tracia a fost trimis în exil în Lazichia, unde a trăit trei ani. Şi în plinătatea vârstei fiind, după o boala scurtă, a răposat în Domnul, în anul 662 şi a fost îngropat în Mănăstirea sfântului Arsenie, din acea ţară a Lazilor, făcând în toate zilele multe minuni. Din cei doi ucenici ai lui, celui mai vârstnic i s-a tăiat şi lui limba, şi a fost trimis într-o închisoare îndepărtată. Iar cel mai tânăr a fost trimis într-o cetate din Tracia, unde şi-a sfârşit viaţa.



• “Folosirea greşită a gândurilor duce la întrebuinţarea greşită a lucrurilor.”

• “Duhul Sfânt nu e absent din nici o făptură şi, mai ales, din cele ce s-au învrednicit de raţiune.”

• “Rugăciunea este singura ce ne poate înalţa la cunoşterea lui Dumnezeu.”

• “Omul are două aripi: harul şi libertatea.”

• “Precum ochiul este atras de frumuseţea celor văzute, la fel şi mintea curată este atrasă de cunoaşterea celor nevăzute.”

• “Precum lumina soarelui atrage ochiul cel sănătos, aşa şi cunoştinţa lui Dumnezeu atrage spre sine în chip firesc mintea curăţită prin dragoste.”

• “Nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia pântecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deşartă. Iar dacă-i aşa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare.”

• “Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereşte; cel ce se smereşte, se îmblânzeşte; cel blând, păzeşte poruncile; cel ce păzeşte poruncile se luminează; cel luminat se împărtăşeşte de tainele Cuvântului dumnezeiesc.”

• “Un om se consideră cu adevărat liber atunci când acceptă să devină robul lui Dumnezeu.”

• “Cine posedă egoismul, posedă toate patimile.”

• “Omul trebuie să colaboreze în mod continuu şi liber cu harul dumnezeiesc.”

• “Mulţi sunt prietenii, dar la vreme bună. În vremea încercărilor însă abia de vei afla vreunul.”

• “Dumnezeu a creat lumea pentru oameni şi o conduce spre comuniunea cu El prin dialogul continuu cu omul, pentru că numai omul poate fi partener la dialog. În acest sens, lumea are un caracter antropocentric, pentru că numai prin om îşi împlineşte lumea scopul, destinul, realizându-se şi împlinindu-se prin el; în rest, lumea are un caracter teocentric.”

• “Trei sunt lucrurile în jurul cărora se învârteşte tot ce-i lumesc: mâncarea, avuţia şi slava.”

• “Nu ni se va deschide poarta împăraţiei cerurilor dacă n-am bătut la poarta virtuţilor.”

SF. MAXIM MĂRTURISITORUL