Beletristica ortodoxă

[cezar_ioan]

În prealabil postat de leonte

Agarbiceanu a scris o nuvela fabuloasa. Din cate am frunzarit pe langa persoana sa, am auzit ca ar fi cochetat cu exercitiul vietii monahale.
Nuvela despre care spun se numeste Pustnicul si ucenicul lui. Este hipnotizanta, dar daca nu sunteti casatoriti, va sfatuiesc sa nu o cititi. Altminteri are sa va bata gandul ca vietuirea de tip pateric, descrisa acolo, chiar exista in schiturile din zilele noastre.

Sunt tare curios sa aflu parerile celor ce au citit nuvela despre "canonul cel mare" al pustnicului.

In aceasta minunata poveste (despre care scriu din amintiri, intrucat am citit-o acum 2-3 ani, cu mare bucurie si uimire intrucat nu banuiam ca Agarbiceanu a fost daruit cu asemenea har), am gasit argumentele pentru viata in familie si in societate: tanarul care ravneste la viata pustniceasca este indrumat pas cu pas catre reintoarcerea acasa si, dupa cum reiese din povestire, asa se si intampla, spre Slava lui Dumnezeu. Apoi el devine un indrumator crestin la curtea lui Voda, dind pilda propriei conduite in lume ("asa sa straluceasca lumina voastra..."), si abia in ultimii ani ai vietii, dupa savarsirea lucrarii lui in lume, iata-l in fine si batran monah...
Ce viata sfanta duce in lume crestinul nostru! Si ce inseamna pentru vremuri de mare ispita/incercari sa aiba omul un povatuitor incercat, un om al lui Dumnezeu!...
Povestea imi pare cu totul extraordinara (de fapt, cum altfel sunt oare marturiile duhovnicesti veritabile?), fiind descrise acolo cu maiestrie scriitoriceasca o multime din itele luptelor sufletesti si duhovnicesti ale omului incercat de ispite, precum si dialogul autentic dintre duhovnicul priceput si fiul sau...
Iar portretele traitorilor crestini (pustnicul, parintele duhovnic al pustnicului) sunt cu adevarat minunate! Precum si relatiile duhovnicesti dintre acei oameni sfinti.


P.S. Canonul cel Mare al pustnicului mi se pare actul reluarii, mai intai, a dependentei totale a pustnicului fata de Dumnezeu. Pe stancile acelea (unde de fapt chiar tanarul e pe punctul de a-si pierde viata si intalneste pentru prima data glasul inconfundabil al constiintei) pustnicul se leapada de sine, de orice nadejde si parere de sine si se abandoneaza cu toata fiinta Proniei lui Dumnezeu. El se re-intregeste astfel, de fiece data cand simte ca puterile duhovnicesti i se cam vlaguiesc... Asa mi s-a parut mie...:)