Istorii cu talc

[cristiboss56]

Un părinte spunea: ,,De multe ori nu ni se răspunde la rugăciuni din cauza noastră. Noi trebuie să avem încredere în Dumnezeu; noi trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să facă ceea ce vrea El. Iar, dacă ne rugăm cu smerenie, El va depărta de la noi ispita.

Şi, trebuie să ştim, că ori de câte ori Dumnezeu ne lasă să trecem printr-o ispită, o face spre folosul nostru, şi noi nu ar trebui să nu Îi cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de acea greutate, ci doar să Îi cerem ajutor să le putem birui. Iar El îndată ne va trimite al Său ajutor, căci de cele mai multe ori, nouă, voia lui Dumnezeu ne este cu totul necunoscută.

[cristiboss56]

avva Polihronie, preotul noii Lavre, povestea zicand: pe cand sedeam odinioara, in Lavra Turnurilor, s-a savarsit un frate.
Iconomul mi-a spus:
- Ai mila , frate si vino sa ducem lucrurile fratelui la iconomat.
Dar cum am inceput sa caram lucrurile, il vad pe iconom plangand si-i spun:
- Dar bine, avvo, pentru ce plangi asa?
- Plang, mi-a raspuns el, pentru ca azi port in brate lucrurile acestui frate, iar dupa doua zile alti le vor purta pe ale mele.
Si asa s-a intamplat, caci dupa doua zile a murit si iconomul , dupa cum a spus.

[cristiboss56]

Era odată un vameș pe nume Petru, care deși era foarte bogat și influent era necruțător cu cei sărmani. Era din Constantinopol și fusese numit de Împăratul Iustinian (527-565) ca să administreze provincia romană din Africa. Având un caracter dur și lipsit de compasiune a devenit curând a cunoscut sub numele de Petru „Avarul”.
Dacă vreun sărac îi bătea la uşă îl izgonea furios și niciodată nu făcuse vreo faptă de milostenie pentru nimeni. Odată unul dintre acești sărmani spuse cuiva: „Ce primesc dacă astăzi îl conving să îmi dea ceva de pomană?” Au pus rămășag și a mers la casa lui Petru. Sosind acasă, Petru îl văzu pe nevoiaș stând în fața casei sale. Negăsind o piatră cu care să arunce, iar cum servitorul său tocmai căra în casă niște pâini, a luat una și a aruncat-o în cerșetor. Acesta a prins-o, a mers la ai săi și le-a arătat pomana primită de la vameș.
După două zile, vameșul, aflându-se pe patul morții a avut vis unde se făcea că se afla în fața Judecătorului și înaintea sa se afla o balanță. Niște demoni negri umpleau partea lor cu o mulțime de fapte rele în timp ce de partea cealaltă stăteau niște îngeri îmbrăcați în alb, triști pentru că ei nu aveau nimic să pună în balanță. Atunci unul dintre ei a spus: „Ce-i drept nu avem decât o pâine de grâu, pe care abia i-a dat-o lui Hristos acum două zile”. Și așezând pâinea în balanță, părea să egaleze faptele rele. Îngerii i-au spus: „Adaugă şi alte fapte bune pe lângă această pâine sau demonii vor câştiga sufletul tău!”
Vameşul s-a trezit vindecat din boală și a zis: „Dacă pâinea pe care am aruncat-o la mânie în omul acela m-a ajutat atât de mult, atunci dacă aș da tot ce am săracilor m-ar ajuta și mai mult”. Într-o zi, pe când se plimba îmbrăcat în cele mai bune haine ale sale, un om ce pierduse tot ce avea într-un naufragiu i-a cerut ceva de îmbrăcat. Acesta fără să stea pe gânduri se dezbrăcă de haina sa scumpă și i-a dat-o omului sărman, care la rândul său a vândut-o de cum a avut ocazia. Când vameșul a mers acasă și și-a văzut haina agățată la locul obișnuit, se întristă atât de tare că nu putea nici să mănânce gândind: „Nu am fost destul de demn pentru ca acel om să păstreze ceva care să îi amintească de mine”. Dar când a adormit, i-a apărut în vis cineva mai strălucitor decât soarele și îmbrăcat cu haina pe care el, Petru, i-o dăduse omului nevoiaș. „Petru, de ce plângi?” Atunci când Petru i-a explicat cauza și acela l-a întrebat: „Recunoşti această haină?” „Da, Doamne,” a răspuns Petru. „De când mi-ai dat-o am purtat-o. „Îţi mulțumesc pentru bunătate, îmi era frig iar tu m-ai îmbrăcat.”
Petru s-a trezit și de atunci a început să se îngrijească de oamenii sărmani zicând: „Atât cât va exista Dumnezeu, nu voi muri până nu voi deveni ca ei.” Astfel a dăruit tot ce avea celor aflați în nevoință și a chemat notarul zicându-i: „Îţi mărturisesc un secret, dar dacă sufli o vorbă sau dacă nu eşti atent la ceea ce îţi spun te trimit la barbari!” Apoi i-a dat trei kilograme de aur și i-a spus: „Du-te în Ierusalim și cumpără-ți ce vrei iar pe mine vinde-mă unui străin creștin și împarte prețul meu săracilor!” Notarul a refuzat dar Petru i-a zis: „Dacă nu faci ce îţi spun, te voi vinde păgânilor!” Astfel, notarul l-a dus îmbrăcat în zdrențe ca pe unul din sclavii săi la un argintar, l-a vândut pentru 30 de arginți, a luat banii și i-a dat săracilor.
Petru, devenit acum sclav făcea munca de jos, era disprețuit și lovit de ceilalți sclavi care îl considerau un neghiob. Mântuitorul însă îi apărea mereu în vise și îl îmbărbăta, arătându-i hainele și celelalte lucruri date de el sărmanilor.
Între timp, împăratul și cei din jurul său regretau pierderea unui om atât de valoros. Nişte vecini de-ai săi veniţi din Constantinopol să viziteze locurile sfinte, au ajuns în cele din urmă ca oaspeţi în casa stăpânului lui Petru. În timpul cinei aceștia îşi şopteau: „Servitorul acela seamănă cu prietenul nostru Petru, nu-i așa?” Pe când îl priveau cu mirare unul dintre ei zise: „Sigur este el, mă voi ridica şi îl voi opri.” Dar Petru simţind ce se petrecea a fugit. Portarul nu avea auz și nici nu putea vorbi, iar ușa o deschidea numai la vederea unui semn, însă Petru i-a poruncit să deschidă vorbindu-i și nefăcându-i semne. Omul a auzit și a primit darul vorbirii, răspunzându-i și lăsându-l să iasă. Apoi, intrând în casă și trezind uimirea tuturor celor ce îl auzeau vorbind, le-a spus: „Sclavul care lucra la bucătărie, a fugit. Trebuie să fie un om al Domnului pentru că atunci când mi-a poruncit «Deschide!» un fulger a ieşit din gura sa atingându-mi urechile şi limba și mi-am căpătat din nou auzul și graiul!” Cu toţii au dat să meargă după Petru dar nu l-au mai găsit. Apoi toți slujitorii casei au fost pedepsiți pentru modul în care trataseră un om atât de bun.
Au mers în căutarea lui Petru, dar degeaba. Sfântul a stat ascuns, și nimic nu s-a mai auzit de el până când a murit, și se spune că s-a întors la fosta sa casă din Constantinopol și a murit acolo.

[cristiboss56]

Avva Chiril, ucenicul mai sus pomenitului avva Iulian Stalpnicul, ne povestea urmatoarele: Auzind de viata si de faptele minunate ale lui avva Iulian, m-am dus impreuna cu tatal meu si cu fratele meu la el. Eu, povesteste avva Chiril, zaceam de o boala de nevindecat. Nici un doctor n-a putut sa ma tamaduiasca. Cand m-am dus la avva Iulian, batranul m-a vindecat indata prin rugaciunile lui. Am ramas asadar toti trei pe langa el si am renuntat la lume. Batranul l-a randuit pe tatal meu mai mare peste grau. Intr-o zi tata s-a dus la avva Iulian si i-a spus:
- N-avem grau!
- Mergi, frate, i-a raspuns batranul, aduna graul pe care-l gasesti si macina-l! pentru maine se va ingriji Dumnezeu de noi.
Tatal meu, suparat din pricina acestor cuvinte, caci stia ca numai lasase nimic in hambar, s-a dus la chilia lui. Dar pentru ca fratii n-aveau ce sa manance, batranul l-a chemat pana la el. Abia a sosit si i-a spus:
-Frate Conon, du-te si fa de mancare fratilor cu graul pe care-l vei gasi!
Tatal meu maniat oarecum, a luat cheile hambarului cu gandul sa-i aduca tarana. Dar cand a descuiat hambarul si a voit sa deschida usile, n-a putut caci era tot hambarul plin de grau. Cand a vazut aceasta, a cerut iertare batranului, slavind pe Dumenzeu.

[cristiboss56]

La zece mile de orasul Ega Ciliciei se afla satul Mardaros. In acest sat este biserica sfantului Ioan Botezatorul. Preot al acestei biserici este un calugar batran. Acesta avea o viata foarte imbunatatita. In una din zile locuitorii satului se duc si-l parasc pe batran la episcop zicandu-i:
- Ia de la noi pe batranul acesta, ca ne face numai suparari! Dumineca face slujba pe la ceasul trei dupa amiaza si nu pastreaza randuiala legiuita a sfintei slujbe.
Episcopul l-a luat aparte pe calugar intrebandu-l:
- Pentru ce faci asa, calugare? Sau nu cunosti randuiala sfintei Biserici?
- Intr-adevar , Prea Sfintite, asa este si bine spui. Dar ce sa fac, nu stiu! Dupa ce citesc canonul de noapte al sfintei dumineci, stau alaturi de sfantul altar si pana nu vad pe Duhul cel Sfant umbrind sfantul altar nu incep slujba. Cand vad Pogorarea Duhului Sfant, atunci savarsesc sfanta Liturghie. Episcopul s-a minunat de virtutea batranului si a incredintat pe locuitorii satului ca preotul lor face slujba potrivit voii lui Dumnezeu. Si au plecat locuitori inpacati, slavind pe Dumnezeu.

[cristiboss56]

Sunt oameni pentru care moartea nu are nimic fioros sau înspăimântător. Pentru că ştiu că ceea ce au primit şi au lucrat bun în viaţă se va prelungi în eternitate şi chiar va fi cu mult mai mult răsplătit acolo.
O bătrână, pe patul de spital, vorbea senină cu preotul care venise s-o viziteze. „Domnul mi-a dat o viaţă foarte frumoasă. Sunt gata de plecare. Dar aş avea o ultimă dorinţă: când va fi înmormântarea mea, vreau să mi se pună în mână o linguriţă.“

„O linguriţă?“, se arătă surprins preotul. „Dar de ce vreţi să fiţi înmormântată cu o linguriţă?“
„Întotdeauna mi-a făcut plăcere, atunci când eram tânără, să iau parte la nunţi, iar acum, mai în vârstă, să particip la agapele organizate la biserică de hram sau alte sărbători. Şi de fiecare dată când ajungeam la locul meu, mă uitam să văd dacă lângă farfurie era aşezată linguriţa. Ştiţi ce însemna aceasta?“

„Nu“, răspunse preotul. „Asta însemna că la final trebuia să vină prăjitura şi îngheţata.
Adică, ceea ce este mai bun vine la sfârşit.

Tocmai aceasta vreau să spun la înmormântarea mea. Când va trece pe lângă sicriul meu, lumea se va întreba: «Pentru ce aici o linguriţă?» Vreau ca dumneavoastră să le răspundeţi că am linguriţa în mână pentru că ceea ce este bun, de-abia de acum urmează.“
(Adaptare de Augustin Păunoiu după o povestire din volumul „Istorioare pentru suflet“, colecţia „Duhovnicul meu“, Bruno Ferrero, Galaxia Gutenberg, 2007).

[Noiembrie]

CESCUTA


O familie a plecat intr-o excursie in Orient sa cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie.
Amandurura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai.

Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat:

|Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.|

In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca:


Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri, iar eu am strigat: |Nu face asta!|, |Nu-mi place!| , |Lasa-ma in pace!|, dar el a zambit doar si a spus cu blandete: |Inca nu!|

Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. |Opreste!| Ametesc! O sa-mi fie rau!| am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit: |Inca nu.|

M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit, si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa... |Ajutor! Scoate-ma de aici!| Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta: |Inca nu.|

Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie, m-a scos afara si m-a pus pe raft... am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine! |Ei, asa este mult mai bine| m-am gandit. Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot... mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc.. |O, te rog, inceteaza, inceteaza!", am strigat... EL doar a dat din cap si a spus: |Inca nu!|

Apoi, deodata, m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci, usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat, si am asteptat intrebandu-ma: |Oare ce are de gand sa-mi mai faca?|

O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus: |Uita-te la tine.| Si m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu... Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!

El a vorbit bland: |Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine...|

Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta, sfanta SA voie.

Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand ti se pare ca lumea se invarteste necontrolat, cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.