Ati putea trai o viata ca un monah?Ce impune dedicarea totala pentru Dumnezeu?

[glykys]

Uite, ca voiai sa citesti:



"Pentru cei mai mulţi oameni, un călugăr nu este un om ca toţi oamenii. Şi-atunci, cum este? Sub nivelul, sau deasupra nivelului celorlalţi oameni? S-ar putea întâmpla să fie şi sub nivelul celorlalţi, în cazul în care nu-i deplin ca sănătate, însă călugăria presupune oameni de excepţie. Oameni de excepţie! Omul obişnuit nu poate fi călugăr! Dacă devine călugăr, nu este călugăr deplin, este un improvizat în călugărie. Călugăria este o viaţă mai presus de viaţa obişnuită. Nimeni nu este obligat să se călugărească însă, dacă se face călugăr, este obligat să fie călugăr! Călugăria este elita Bisericii. Cuvântul "călugăr" vine de la grecescul "calos gheron" şi înseamnă "bătrân frumos".

O bătrâneţe încuviinţată, o bătrâneţe echilibrată, o bătrâneţe ca rezultat al unei vieţi îngrijite, curate, sfinte, este un dar de la Dumnezeu. Gândiţi-vă că Dumnezeu este înfăţişat ca un bătrân. De ce ca un bătrân? De ce nu ca un tânăr? şi tinereţea are darurile ei! Mulţi sfinţi au fost tineri! Totuşi, Dumnezeu este înfăţişat ca un bătrân! Aceasta vrea să arate că Dumnezeu este "vechi de zile", nu este de ieri, de alaltăieri, ci din veşnicie.

Cei care sunt la tinereţe şi se pregătesc de viaţă, trebuie să ştie că bătrâneţea, maturitatea, tinereţea, copilăria şi toate vârste-le omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinereţe curată, o tinereţe cinstită. Viaţa de familie aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar există şi posibilitatea să treci de viaţa de familie, mai sus. Dacă treci de viaţa de familie ca să ajungi la o viaţă superioară, fără să te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe.

Ce înseamnă bătrân? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călu-găr, trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrânului. Să fii ponderat mai mult decât un tânăr (poţi să ai entuziasmul tânărului dacă mai eşti capabil de entuziasmul tânărului). În orice caz, dacă eşti bătrân de la tinereţe, adică echilibrat, ponderat, înţelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai şi calităţile bătrânului, ai şi capacităţile tânărului. Există posibilitatea aceasta, să aduci cerul pe pământ înainte de a ajunge tu în cer, şi deci faci din pământ – cer. Trăieşti o viaţă cu gândul la Dumnezeu, iar „Hristos se face toate pentru cel ce crede", cum zice sfântul Marcu Ascetul. Atunci ai linişte sufletească şi ajungi la cer, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului." (par. Paraian)

Vezi si aici - http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=15696

Nu as putea sa traiesc o astfel de viata. Insa putem trai asa cum suntem si sa facem cat de mult bine putem. Doamne ajuta!

[dobrin7m]

În prealabil postat de Ana Tr.

Nu as putea sa traiesc o astfel de viata. Insa putem trai asa cum suntem si sa facem cat de mult bine putem. Doamne ajuta!

Vrei sa discutam un pic despre binele facut de oamenii pacatosi care suntem noi?

Iti dau exemplu acum din viata mea din care te rog sa imi spui daca eu am fost egoista sau nu in acest caz. Candva l-am mai postat pe forum , iertare celor care l-au citit , dar acum mi-am amintit de el, gandindu-ma la binele facut de oamenii pacatosi si m-am vazut pe mine din nou in acel moment.

Era de Florii acu vreo 2 ani. Si ma intorceam acasa fericita cu ramuri de maslin in mana. In fata mea a iesit o femeie care a spus ceva, ce nu am inteles intr-o greaca stricata si a aratat spre ramurile mele de maslin sfintite. Am inteles ca vroia si ea cateva. Primul gest care l-am facut a fost sa ii dau din ramurile mele. Si i-am daruit cateva. Am plecat mai departe bucuroasa gandindu-ma, am facut o fapta buna am bucurat aceasta femeie cu ramuri de maslin sfintite. Dar a fost suficient sa ajung acasa ca sa imi dau seama ca sunt cea mai pacatoasa fiinta de pe pamant. Mi-am amintit imediat, cum am stat si am ales ramurile mai urate, si cum ma gandeam in acel moment daca mie imi ajung cate imi raman. Si m-am pus pe plans, ca am fost atat de slaba si am cedat ispitei diavolului. Imi aminteam perfect cum dupa gandul bun de a darui, a venit gandul rau de a alege ce-i mai urat , gandul egoist, caruia i-am dat curs fara sa apuc sa gandesc.

Sigur femeia aceea a fost bucuroasa ca i-am daruit ramurele. Insa Slava lui Dumnezeu ca mi-a dat putinta sa-mi vad pacatele . Tot timpul mi le vad. Si sunt atat de slaba incat de multe ori nu reusesc sa le stopez inainte de a le gandi. Pacatele uneori devin atat de fine, in minte, pacatul cu mintea , incat nici nu ne dam seama de ele de multe ori.

Deci am daruit acelei femei, se poate spune ca am facut o fapta buna. Daca nu imi vedeam pacatul imediat habar nu aveam ca de fapt am fost o egoista, o pacatoasa egoista.

Deci sa discutam despre binele facut de oamenii pacatosi.
Dar sa nu cumva sa ma intelegi gresit. Sa facem binele asa cum putem, egoist, mandru, cum o fi, ca de vom starui in a face binele , va veni si vremea sa facem binele cu virtute.
Tinand cont de aceste lucruri mai suntem buni?

[dobrin7m]

In viata de familie, in casatorie, avem libertatea de a alege cum dorim sa traim. Putem trai in lume si sa fim afara din lume. Sigur este destul de greu tinand cont ca suntem doi, doi insa trup si suflet amandoi. E nevoie sa racordam pasii amandorura sa mearga cu aceeasi cadenta.
Uneori apare derapaj, atunci cel care o ia inainte trebuie sa astepte cu rabdare sa ajunga din urma si celalalt. in aceasta consta de fapt greutatea vietii de familie ca traire crestina. Rabdarea sa ne asteptam unul pe celalalt. Insa bineinteles ca necesita si un bun inceput. Daca unul nu vrea de fel, atunci nu este bun inceput si greutatea e mare de tot pentru celalalt. Mila lui Dumnezeu va fi atunci, si rugaciune multa ca si celalalt sa vrea sa puna inceput bun. Toate de la Dumnezeu si cu Dumnezeu.

[dobrin7m]

Eu zic ca de fapt toti trebuie sa traim ca monahii indiferent unde am fi. Asta nu inseamna add litteram, adica izolare, rugaciune si tot ce tine de vietuirea practica a monahilor. Ci e vorba de viata monastica interioara, sufleteasca. E nevoie de schimbarea mintii, dar mai intai de toate e nevoie de optiunea de alegere. Si asta cu ajutorul lui Dumnezeu, cu rugaciune si gand la Dumnezeu.

Acum ceva zile sora mea care are doi copii mici imi spunea: imi zici sa ma rog neintrerupt insa cand una dintre fete plange , cealalta tipa de foame, si eu nu stiu pe ce sa pun mana, uit de rugaciune. Ei , si asta tine de rabdare in rugaciune. Ca daca le facem cu rabdare si nu incarcam mintea cu griji imediate, avem loc in minte si de rugaciune. ca putem sa preparam mancare, sa hranim copiii, sa facem curat si mintea in loc sa haladuie aiurea sa stea de vorba cu Dumnezeu. De cat sa stam si sa ne lamentam in minte, ca vai ce greu este, ca vai tipa copilul, ca vai ce sa fac mai intai, sa fac pur si simplu si in locul lamentarilor sa ma rog la Dumnezeu sa linisteasca copilasii mei, sa imi dea mie rabdare si ganduri bune, si Doamne miluieste.

Daca reusim cu ajutorul lui Dumnezeu sa schimbam mintea, sa curatam sufletul atunci si viata noastra exterioara se modifica. Vom cauta atunci oamenii crestini buni ca si tovarasie, vom cauta sa evitam locurile mai pacatoase, sau care te pot predispune la pacat, vom citi lucuri ziditoare pentru suflet, vom tine posturile, ne vom ruga in familie, vom purta discutii despre Dumnezeu, despre vietile sfintilor, cu membrii familiei, vom purta grija unuia altuia nu numai material ci si indeosebi sufletesc.

Eu a trebuit sa ajung la anii astia ca sa imi dau seama ca de fapt noi in viata de familie nu trebuie sa alergam sa adunam averi, sa facem case si bunastare peste prea mult decat necesar, aducand ca justificare cumva faptelor noastre, ca facem pentru copii, ca de fapt toti suntem muritori, si noi si copiii nostrii, si in definitiv nu avem nevoie de mai mult decat este necesarul ca sa putem trai. Eu cred ca fiecare adult e in stare sa munceasca cat sa isi asigure un loc unde sa puna capul el si familia sa, si hrana necesara pentru a trai normal. Iar daca exista Hristos in mijlocul familiei fiecaruia, atunci acea familie nu va duce lipsa de nimic. Va avea El grija, Bunul sa randuiasca lucrurile bine. Trebuie doar incredere si lasare in voia lui Dumnezeu.

Sigur daca da Dumnezeu mai mult Slava Lui pentru toate. sa nu ne alipim inima de nimic ci sa daruim cat putem, alor nostri si celorlalti semeni. Iata deci acest fiind votul saraciei in viata de familie. Asa vad acum eu lucrurile. De-oi gresi , ma iertati.

În prealabil postat de dobrin7m

In viata de familie, in casatorie, avem libertatea de a alege cum dorim sa traim. Putem trai in lume si sa fim afara din lume. Sigur este destul de greu tinand cont ca suntem doi, doi insa trup si suflet amandoi. E nevoie sa racordam pasii amandorura sa mearga cu aceeasi cadenta.
Uneori apare derapaj, atunci cel care o ia inainte trebuie sa astepte cu rabdare sa ajunga din urma si celalalt. in aceasta consta de fapt greutatea vietii de familie ca traire crestina. Rabdarea sa ne asteptam unul pe celalalt. Insa bineinteles ca necesita si un bun inceput. Daca unul nu vrea de fel, atunci nu este bun inceput si greutatea e mare de tot pentru celalalt. Mila lui Dumnezeu va fi atunci, si rugaciune multa ca si celalalt sa vrea sa puna inceput bun. Toate de la Dumnezeu si cu Dumnezeu.

Doar ca niciodata doi nu vor iubi la fel de mult. Iar cand tu esti mereu cel care da mai mult la un moment dat cand ceri acelasi lucru se termina totul. Eu intotdeauna daca m-am comportat mai putin frumos cu un om, am intalnit dupa ce cineva care s-a comportat exact ca mine. Dar cand am fost foarte iubitoare nu s-a intamplat la fel... Cat despre casatorie, la mine e ceva de suflet, nu o fac pentru ca trebuie. Probabil nu ma voi casatorii niciodata. Stiu ca sunt foarte pacatoasa dar daca totusi as ajunge la 50-60 ani singura as merge cred la o manastire desi... nu se stie.

[dobrin7m]

În prealabil postat de Ana Tr.

Doar ca niciodata doi nu vor iubi la fel de mult. Iar cand tu esti mereu cel care da mai mult la un moment dat cand ceri acelasi lucru se termina totul. Eu intotdeauna daca m-am comportat mai putin frumos cu un om, am intalnit dupa ce cineva care s-a comportat exact ca mine. Dar cand am fost foarte iubitoare nu s-a intamplat la fel... Cat despre casatorie, la mine e ceva de suflet, nu o fac pentru ca trebuie. Probabil nu ma voi casatorii niciodata. Stiu ca sunt foarte pacatoasa dar daca totusi as ajunge la 50-60 ani singura as merge cred la o manastire desi... nu se stie.

Draga mea Ana , problema cea mare este urmatoarea: ca noi vesnic cand daruim asteptam mereu ceva in schimb de multe ori echivalent, si chiar cantarim schimbul asta.

Si ce daca nu vom iubi la fel de mult? Oare Hristos nu iubeste pe toti oamenii? Iar acestia multi iubesc mult mai putin pe Hristos? Ia sa daruim fara sa mai asteptam nimic, neconditionat, sa daruim ca si cum am darui lui Hristos. Ca de fapt asta trebuie sa dobandim: acestea sunt faptele credintei, lucrarea virtutilor neconditionat, cu smerenie.

Sigur ca se termina totul daca suntem egoisti si cerem mereu ca balanta sa stea drept si sa nu fie inclinata in nici o parte. Si cantarim mereu totul in balanta asta. Nu asa trebuie sa fim.
Iar in viata de familie daca vom fi iubitori si buni neconditionat, fara cantariri, atunci Hristos va fi in inima noastra iar cel de langa noi va simti acest lucru. Cu siguranta, prin noi, va intelege si celalalt ce trebuie sa daruiasca si cum trebuie sa daruiasca, va fi invatat de Hristos. De aceea suntem trup si suflet, vom simti permanent sufletul celuilalt.

Daca vei avea o iubire egoista, sau mandra celalalt va simti asta.
Eu zic asa: ca in primul rand trebuie sa lasam cantaritul si sa incepem sa ne pocaim cu adevarat, sa cerem lui Dumnezeu sa ne invete cum sa ne curatam mintea, inima si sufletul de toate pacatele astea, toate uraciunile astea care vin din duhul lumii.

Daca vei cauta tot timpul un om care sa iti daruiasca exact cat tu daruiesti , si daca vei astepta mereu sa primesti la schimb ceva celor daruite de tine, vei ramane nemaritata. Insa eu zic ca nu e bine, pentru ca nu asa ne invata Hristos. Dumnezeu poarta grija copiilor Lui. Eu zic ca daca tu renunti la acest cantarit si masurat, Dumnezeu iti va trimite in cale omul potrivit tie.

În prealabil postat de dobrin7m

Draga mea Ana , problema cea mare este urmatoarea: ca noi vesnic cand daruim asteptam mereu ceva in schimb de multe ori echivalent, si chiar cantarim schimbul asta.

Si ce daca nu vom iubi la fel de mult? Oare Hristos nu iubeste pe toti oamenii? Iar acestia multi iubesc mult mai putin pe Hristos? Ia sa daruim fara sa mai asteptam nimic, neconditionat, sa daruim ca si cum am darui lui Hristos. Ca de fapt asta trebuie sa dobandim: acestea sunt faptele credintei, lucrarea virtutilor neconditionat, cu smerenie.

Sigur ca se termina totul daca suntem egoisti si cerem mereu ca balanta sa stea drept si sa nu fie inclinata in nici o parte. Si cantarim mereu totul in balanta asta. Nu asa trebuie sa fim.
Iar in viata de familie daca vom fi iubitori si buni neconditionat, fara cantariri, atunci Hristos va fi in inima noastra iar cel de langa noi va simti acest lucru. Cu siguranta, prin noi, va intelege si celalalt ce trebuie sa daruiasca si cum trebuie sa daruiasca, va fi invatat de Hristos. De aceea suntem trup si suflet, vom simti permanent sufletul celuilalt.

Daca vei avea o iubire egoista, sau mandra celalalt va simti asta.
Eu zic asa: ca in primul rand trebuie sa lasam cantaritul si sa incepem sa ne pocaim cu adevarat, sa cerem lui Dumnezeu sa ne invete cum sa ne curatam mintea, inima si sufletul de toate pacatele astea, toate uraciunile astea care vin din duhul lumii.

Daca vei cauta tot timpul un om care sa iti daruiasca exact cat tu daruiesti , si daca vei astepta mereu sa primesti la schimb ceva celor daruite de tine, vei ramane nemaritata. Insa eu zic ca nu e bine, pentru ca nu asa ne invata Hristos. Dumnezeu poarta grija copiilor Lui. Eu zic ca daca tu renunti la acest cantarit si masurat, Dumnezeu iti va trimite in cale omul potrivit tie.

Asta imi aminteste de o doamna ca isi iubea atat de mult sotul ca atunci cand l-a prins cu alta a innebunit. Si, acum saraca isi petrece viata mai mult la sanatoriu, de atunci nici nu mai suporta femeile, arunca dupa ele pe strada cu pietrii. Adevarul este ca niciodata nu stii ce iti rezerva viata, si ca, poate esti bun o viata dar tot nu ajungi sa fi fericit. Stiu astfel de cazuri. In cele din urma sunt multumita de ce am, altii sunt mult mai napastuiti.
Ma scuzati pentru devierea de la subiect.

În prealabil postat de dobrin7m

Vrei sa discutam un pic despre binele facut de oamenii pacatosi care suntem noi?

Iti dau exemplu acum din viata mea din care te rog sa imi spui daca eu am fost egoista sau nu in acest caz. Candva l-am mai postat pe forum , iertare celor care l-au citit , dar acum mi-am amintit de el, gandindu-ma la binele facut de oamenii pacatosi si m-am vazut pe mine din nou in acel moment.

Era de Florii acu vreo 2 ani. Si ma intorceam acasa fericita cu ramuri de maslin in mana. In fata mea a iesit o femeie care a spus ceva, ce nu am inteles intr-o greaca stricata si a aratat spre ramurile mele de maslin sfintite. Am inteles ca vroia si ea cateva. Primul gest care l-am facut a fost sa ii dau din ramurile mele. Si i-am daruit cateva. Am plecat mai departe bucuroasa gandindu-ma, am facut o fapta buna am bucurat aceasta femeie cu ramuri de maslin sfintite. Dar a fost suficient sa ajung acasa ca sa imi dau seama ca sunt cea mai pacatoasa fiinta de pe pamant. Mi-am amintit imediat, cum am stat si am ales ramurile mai urate, si cum ma gandeam in acel moment daca mie imi ajung cate imi raman. Si m-am pus pe plans, ca am fost atat de slaba si am cedat ispitei diavolului. Imi aminteam perfect cum dupa gandul bun de a darui, a venit gandul rau de a alege ce-i mai urat , gandul egoist, caruia i-am dat curs fara sa apuc sa gandesc.

Sigur femeia aceea a fost bucuroasa ca i-am daruit ramurele. Insa Slava lui Dumnezeu ca mi-a dat putinta sa-mi vad pacatele . Tot timpul mi le vad. Si sunt atat de slaba incat de multe ori nu reusesc sa le stopez inainte de a le gandi. Pacatele uneori devin atat de fine, in minte, pacatul cu mintea , incat nici nu ne dam seama de ele de multe ori.

Deci am daruit acelei femei, se poate spune ca am facut o fapta buna. Daca nu imi vedeam pacatul imediat habar nu aveam ca de fapt am fost o egoista, o pacatoasa egoista.

Deci sa discutam despre binele facut de oamenii pacatosi.
Dar sa nu cumva sa ma intelegi gresit. Sa facem binele asa cum putem, egoist, mandru, cum o fi, ca de vom starui in a face binele , va veni si vremea sa facem binele cu virtute.
Tinand cont de aceste lucruri mai suntem buni?

Toti oamenii sunt pacatosi. Asa pacatosi putem face fapte bune. Mie mi s-a intamplat de multe ori ca intr-un magazin femei invarsta sa imi ceara sa le ajut sa i-au un produs pentru ele pentru ca se afla pe un raft mai sus si ele nu ajungeau, si am facut asta cu bucurie chiar daca unele nu m-au rugat si nu mi-au multumit poate. Si stateam si ma gandeam de ce au ales tocmai pe mine sa ma roage, sa ma intrebe, cand in magazin mai erau si alte fete? Sau pe strada ma opreau diverse persoane daca pot dona niste bani, daca aveam 10 lei, dadeam 5 si asta fara sa ezit, iar Dumnezeu intotdeauna mi-a dat mult mai mult. Niciodata nu mi-a parut rau daca am dat ceva, chiar daca stiu ca am fost si inselata. Si apoi nu inteleg de ce pentru unii oameni numai lucrurile materiale sunt apreciate... de ce nu si cele sufletesti? Daca cineva ar veni la mine (cu bune intentii) si mi-ar spune: Stii cat de mult mi-as dori sa vorbesc cu tine? Eu as avea 5 minute pentru aceea persoana. Dar nu toata lumea gandeste asa.

În prealabil postat de dobrin7m

Vrei sa discutam un pic despre binele facut de oamenii pacatosi care suntem noi?

Iti dau exemplu acum din viata mea din care te rog sa imi spui daca eu am fost egoista sau nu in acest caz. Candva l-am mai postat pe forum , iertare celor care l-au citit , dar acum mi-am amintit de el, gandindu-ma la binele facut de oamenii pacatosi si m-am vazut pe mine din nou in acel moment.

Era de Florii acu vreo 2 ani. Si ma intorceam acasa fericita cu ramuri de maslin in mana. In fata mea a iesit o femeie care a spus ceva, ce nu am inteles intr-o greaca stricata si a aratat spre ramurile mele de maslin sfintite. Am inteles ca vroia si ea cateva. Primul gest care l-am facut a fost sa ii dau din ramurile mele. Si i-am daruit cateva. Am plecat mai departe bucuroasa gandindu-ma, am facut o fapta buna am bucurat aceasta femeie cu ramuri de maslin sfintite. Dar a fost suficient sa ajung acasa ca sa imi dau seama ca sunt cea mai pacatoasa fiinta de pe pamant. Mi-am amintit imediat, cum am stat si am ales ramurile mai urate, si cum ma gandeam in acel moment daca mie imi ajung cate imi raman. Si m-am pus pe plans, ca am fost atat de slaba si am cedat ispitei diavolului. Imi aminteam perfect cum dupa gandul bun de a darui, a venit gandul rau de a alege ce-i mai urat , gandul egoist, caruia i-am dat curs fara sa apuc sa gandesc.

Sigur femeia aceea a fost bucuroasa ca i-am daruit ramurele. Insa Slava lui Dumnezeu ca mi-a dat putinta sa-mi vad pacatele . Tot timpul mi le vad. Si sunt atat de slaba incat de multe ori nu reusesc sa le stopez inainte de a le gandi. Pacatele uneori devin atat de fine, in minte, pacatul cu mintea , incat nici nu ne dam seama de ele de multe ori.

Deci am daruit acelei femei, se poate spune ca am facut o fapta buna. Daca nu imi vedeam pacatul imediat habar nu aveam ca de fapt am fost o egoista, o pacatoasa egoista.

Deci sa discutam despre binele facut de oamenii pacatosi.
Dar sa nu cumva sa ma intelegi gresit. Sa facem binele asa cum putem, egoist, mandru, cum o fi, ca de vom starui in a face binele , va veni si vremea sa facem binele cu virtute.
Tinand cont de aceste lucruri mai suntem buni?

Ti-am citit postarea si iti inteleg mahnirea. Totusi, despre milostenie se spune, ca nu trebuie sa fie prea mare, ca apoi sa ne para rau. Deci, sa dam cat ne lasa inima si e primit de Dumnezeu.