Adevaratul motiv al demisiei Papei Benedict !

[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Foarte frumos!

Mă tot gândesc de-o vreme câtă rătăcire trăim noi, aşazişii credincioşi...
Ne consumăm timpul preţios în dispute inter-confesionale, subliniind meritele fiecărei societăţi de credincioşi în parte şi totodată criticînd lipsurile celorlalţi.

Eu cred că, în realitate, toate societăţile de credincioşi, aşa cum sunt organizate pe ansamblu, suferă astăzi de o năucitoare maladie: subţierea tot mai accentuată a "urcării în munte" şi îngroşarea pe măsură a formalismului steril şi a triumfalismului ucigaş. În fond, umilul vameş se micşorează tot mai mult, iar fariseul devine tot mai gigantic... Nu ştiu ce substanţă catalizează, ca în poveştile pentru copii, transformarea asta comunicantă, dar Biserica îmi pare că devine parcă tot mai invizibillă şi discretă, pe măsură ce instituţia şi ifosele ei devin tot mai copleşitoare şi stridente. Viaţa de credinţă se transformă tot mai vizibil într-un nesfârşit bâlci al superstiţiilor şi declaraţiilor pompoase şi artificioase.

Oare problema vreuneia dintre confesiuni e alta decât că oamenii nu mai nimeresc poarta secretă din duh care îi duce în Împărăţia din Munte?

Oare respectarea întocmai a formulelor şi rânduielilor (pe care credincioşii din Biserica sănătoasă le foloseau cu adevărat pentru a înainta în virtute) poate substitui lucrarea de pocăinţă?
Faptul că nu suntem cu adevărat înlăuntru ci ne învârtim ca nişte fluturi orbi pe lângă, izbindu-ne de toţi pereţii, nu e mai important decât neîntrerupta gâlceavă dintre credincioşii de orientări diferite?

Înţelesurile şi simţămintele originare ale creştinismului îmi pare că sunt tot mai alterate...
În această situaţie, eu cred că chiar nu mai contează dacă te numeri printre înrolaţii dintr-o turmă sau alta. Oricum, se pare, turma rătăceşte pe la suprafaţa lucrurilor şi riscă să piară pe câmpiile pe care hălăduieşte, unele mai apusene, altele mai orientale, însă toate din iarbă şi lut, iar nu din Duh. Singurul rezultat pare a fi un cernoziom re-împrospătat, pe care, poate, în viitor vor păşi alţii, ca nişte uriaşi adevăraţi, cu picioarele pe pământ şi cu inima până la Cer.

Deocamdată, însă, preferabile îmi par amabilităţile şi încurajările reciproce, chiar într-ajutorarea concretă din saloanele bolniţelor noastre vecine, decât laudele neîncetate că boala mea e mai mişto decât a ta, precum se laudă mereu nebunii...
Că astăzi, cred, puţini mai sunt cei care păşesc, precum în vremuri de demult, în Arca lui Noe.
Deşi toţi se laudă, izmeneală, c-o fac.

Frumos mesaj (şi sublim exemplu, demn de sfinţii din vechime care au renunţat la funcţii pentru a se retrage în piatră) a dat lumii Suveranul Pontif! Ar trebui să îl urmăm cu toţii, indiferent de confesiune, în Munte... Fie şi strîngîndu-ne, cu Mila Domnului, cu toţii în Biserica Ortodoxă, acolo unde noi încă mai credem că s-ar mai afla un fir de speranţă între pământ şi Cer...

De aceea am atras atentia, ca mai sunt pe pamantul asta si musulmani si indieni si budisti si alti oameni care merita sa fie iubiti, nu? de ei nu aminteste nimeni nimic , sunt asa , entitati indepartate. Avem iubiri partinitoare, oarecum ciudate. dar suntem crestini ortodocsi practicanti. In fiecare zi vad copiii musulmanilor , al indienilor, al negrilor africani, plangand, razand, bucurandu-se de viata sub acelasi cer si incalziti de acelasi soare.

Am incercat in felul meu sa o spun ca nu suntem decat cu totii niste fatarnici.

""IPS Irineu Popa – i-a spus unui frate care a intrat in audienta – considera saptamana de rugaciune ecumenica drept un gest fatarnic. Ii numea, cu alte cuvinte, pe ecumenisti (fie ei si din randurile ierarhilor ortodocsi) fatarnici!

IPS Irineu este Mitropolit al Olteniei, regiune unde nu stiu sa fi avut loc aceasta nefasta saptamana!"

decat sa fiu fatarnica mai bine spun nu ecumenismului si astfel pastrez si invatatura Sfintilor Parinti si nici nu desconsider mucenicii care si-au dat viata pentru pastrarea invataturii ortodoxe neschimbate. Las sa fiu acuzata de neiubire, ca de fapt cine iubeste cu adevarat! cine se lauda cu asta este mincinos.

[dobrin7m]

Frate Cezar-Ioan
"Oare respectarea întocmai a formulelor şi rânduielilor (pe care credincioşii din Biserica sănătoasă le foloseau cu adevărat pentru a înainta în virtute) poate substitui lucrarea de pocăinţă? "

Ceea ce stiu cu siguranta, privind la vietile sfintilor este ca tocmai ascultarea si respectarea intocmai a formulelor si randuielilor din Biserica Ortodoxa i-a condus pe sfinti catre iubirea cea adevarata.

Nu discuta nimeni de substitutie, nu te juca cu cuvintele, insa lucrarea de pocainta fara ascultare si respectare a formulelor si randuielilor ce constituie trairea crestina, nu este lucrare de pocainta ci inselare. Acestea, pocainta si trairea crestina se intrepatrund , se impletesc, si dintr-una vine alta si invers.
Chiar daca omul se pocaieste dar vede canonul si ascultarea ca pe ceva inchistat si constrans , prin pocainta va dori singur sa se constranga (taierea voii), sa se nevoiasca si sa inainteze spre Hristos.
Iar prin inceperea unei trairi crestine, prin exercitiul rugaciunii (acatiste, paraclise, rugaciunile serii, ale diminetii) vine pocainta si plansul si astfel inaintarea spre Hristos.

Ai grija frate Ioan Cezar ca ti-ai acordat prea multa libertare vizavi de ascultarea de duhovnic, pocainta nu se face de unul singur, si aceasta libertate uneori vine din mandria de sine, ce la inceput porneste din bucuria mintii ca a inteles credinta. insa usurel vine caderea.

Si cel mai mare pustnic, din varful Athonului, coboara la 6 luni, sa se spovedeasca si sa se impartaseasca la staret. Se smereste si isi plange astfel pacatele. Si mai ales respecta intocmai formulele si randuielile.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de dobrin7m

Ai grija frate Ioan Cezar ca ti-ai acordat prea multa libertare vizavi de ascultarea de duhovnic...

Asta-i bună!...

Soră Mihaela,
vă rog să nu vă grăbiţi la interpretări belicoase, ca şi când orice cuvânt sau expresie ar trebui să alimenteze suspiciunea de subminare a imaginii Bisericii (Şi cine să o facă - taman eu? Chiar aşa capabil şi periculos mă credeţi?...:)).
"Oare respectarea întocmai a formulelor şi rânduielilor (pe care credincioşii din Biserica sănătoasă le foloseau cu adevărat pentru a înainta în virtute) poate substitui lucrarea de pocăinţă? "
Acum e rândul meu să vă întreb: ce v-a făcut să puneţi accentul într-o parte şi nu mai degrabă în aceasta, pe care am subliniat-o acum? De ce nu mai degrabă aţi mers pe firul ăsta, al lucrării lăuntrice, şi aţi ales să dezvoltaţi firul care crează şi susţine o suspiciune? Cuvântul acesta: suspiciune, vă spune ceva?....

Evident că nu contest formulele de credinţă şi rânduiala. (Ba chiar le iubesc cu toată fiinţa mea! Aş spune că sunt fascinat de ele şi că nu am cunoscut nimic mai frumos pe lume, de când mă ştiu, afară de minunea rugăciunilor şi a întocmirii slujbelor în Biserica Ortodoxă, aşa cum o cunosc eu.)
Cum aş putea să contest eu rosturile Bisericii noastre? Drept cine mă luaţi?
E treaba unui om, oricine ar fi el, să se pronunţe în astfel de chestiuni care sunt rodul sfintei Biserici? Daţi-vă seama, vă rog, că mă puneţi în situaţia prezumtivă a unei nebunii ieşite din comun.

Întrebarea era dacă formulele şi rânduiala, ele singure, duc la vreun folos duhovnicesc.

Şi spuneam că oamenii din Biserica sănătoasă le foloseau cu adevărat. La lucrarea ogorului lăuntric mă gândeam. La munca cu sine, la necruţarea de sine, la travaliul, la dinamica pocăinţei....

În ce mă priveşte am convingerea că, deşi impecabile pe dinafară, comportamentele văzute nu garantează cu nimic faptul că pe dinlăuntrul lor gândurile, atitudinile, convingerile şi simţămintele duhovniceşti pot lipsi cu desăvârşire.
În definitiv, nu aceasta e problema fariseului?
Desigur, e treaba fiecăruia să se ferească de ispita căderii în pielea fariseului. Şi nici nu afirm că ar fi treaba mea să judec oamenii şi stările lor duhovniceşti, ci să mă limitez la cele care mă privesc. Problema, însă, poate şi trebuie să fie pusă! Mereu. Nu pentru a învinovăţi pe vreun confrate, ci pentru a ţine un semnal de alarmă permanent treaz. E o datorie a fiecărui creştin să aducă vorba despre aceasta, măcar din când în când.

Oare în duminica de astăzi nu e potrivit, măcar astăzi, ca noi creştinii sa atingem acest subiect mai întâi, şi nu altul? Ce anume, aşadar, îmi reproşaţi? Că sunt în prezentul Bisericii? Că nu mă cred în august1016 sau în iulie 2078 şi că am fost azi la Sfânta Liturghie ca tot credinciosul? Şi că am rămas cu gândul la tema fariseu versus vameş?... Ce aţi fi vrut să fac mai bun: să vă vorbesc despre zambile?

"Tipic, tipic şi la inimă nimic" vă sună probabil cunoscut. E expresia scurtă care denunţă formalismul, moartea duhului creştinului.
Bun, să zicem că aţi putea fi de acord cu asta, întrucât, dacă se întâmplă să consideraţi că singure formulele şi rânduiala sunt crescătoare duhovniceşte : aţi fi în situaţia de a confunda credinţa şi lucrarea Duhului cu magia/superstiţia. Iar eu sunt convins că nici nu o faceţi.
Dar de ce am ridicat totuşi problema?
Simplu: din pricina roadelor vizibile ale actelor noastre de cult. Roade în comportamentul concret al nostru, al credincioşilor creştini, începînd cu mine mai întâi şi continuînd cu toţi cei pe care îi cunosc, direct sau indirect (de pildă de pe forum). Nu vedem sufletul omului, nu-i cunoaştem credinţa dar vedem comportamentele şi situaţiile. Văd ţara asta creştină, văd lumea. De aici întrebarea firească: cine mai e în Biserică, afară doar de aspectul formal?

Ziceam că, singure, aceste cadre necesare (rânduiala, formulările de credinţă, rugăciunile) nu rodesc nimic sau rodesc moarte, atunci când sufletul nu e afundat în starea de evlavioasă lucrare a pocăinţei, cu tot ce ştim, măcar din lecturi dacă nu încă din practica proprie, că înseamnă.
Biserica văzută, sistemul de practici de cult, fie el şi impecabil, pot fi cu totul rupte de Biserica tainică sfinţitoare, singura mântuitoare. Câţi intră pe Uşa Acestei Biserici atâţia sunt şi pe calea mântuirii. Ceilalţi nu, oricât şi-ar dori sau îşi închipuie că sunt pe drumul bun.

Acum vi se mai pare la fel de hazardat ce spun? Am adus vreo lezare credinţei şi practicii Bisericii noastre?

P.S. Relaţia mea de ascultare faţă de duhovnic nu ar trebui să fie problema mea cea mai intimă? M-am dezvelit eu singur în această privinţă pe forum şi v-am cerut sfatul sau opinia? ....
(e a doua oară în ultimele zile când îmi evaluaţi relaţia cu duhovnicul şi cred că nu e folositor să repetaţi lucrul acesta încă o dată; dacă însă a fost cu foarte bună intenţie, frăţeşte, atunci vă mulţumesc pentru atenţionare şi ... vă rog să vă opriţi aici; pentru mine nu-i cu supărare dacă veţi continua acest mod agresiv/intruziv de raportare interpersonală, însă cred că vă faceţi rău singură)

[cezar_ioan]

Vedeţi acum, prin acest link, de nu cumva sugestia de erezie (pe care o fluturaţi pe deasupra mesajului meu şi a relaţiei mele cu duhovnicul) ar putea să ia o întorsătură de bumerang.

http://www.youtube.com/watch?v=7FX1TQ9rsyU

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cezar_ioan

Foarte frumos!

Mă tot gândesc de-o vreme câtă rătăcire trăim noi, aşazişii credincioşi...
Ne consumăm timpul preţios în dispute inter-confesionale, subliniind meritele fiecărei societăţi de credincioşi în parte şi totodată criticînd lipsurile celorlalţi.

Eu cred că, în realitate, toate societăţile de credincioşi, aşa cum sunt organizate pe ansamblu, suferă astăzi de o năucitoare maladie: subţierea tot mai accentuată a "urcării în munte" şi îngroşarea pe măsură a formalismului steril şi a triumfalismului ucigaş. În fond, umilul vameş se micşorează tot mai mult, iar fariseul devine tot mai gigantic... Nu ştiu ce substanţă catalizează, ca în poveştile pentru copii, transformarea asta comunicantă, dar Biserica îmi pare că devine parcă tot mai invizibillă şi discretă, pe măsură ce instituţia şi ifosele ei devin tot mai copleşitoare şi stridente. Viaţa de credinţă se transformă tot mai vizibil într-un nesfârşit bâlci al superstiţiilor şi declaraţiilor pompoase şi artificioase.

Oare problema vreuneia dintre confesiuni e alta decât că oamenii nu mai nimeresc poarta secretă din duh care îi duce în Împărăţia din Munte?

Oare respectarea întocmai a formulelor şi rânduielilor (pe care credincioşii din Biserica sănătoasă le foloseau cu adevărat pentru a înainta în virtute) poate substitui lucrarea de pocăinţă?
Faptul că nu suntem cu adevărat înlăuntru ci ne învârtim ca nişte fluturi orbi pe lângă, izbindu-ne de toţi pereţii, nu e mai important decât neîntrerupta gâlceavă dintre credincioşii de orientări diferite?

Înţelesurile şi simţămintele originare ale creştinismului îmi pare că sunt tot mai alterate...
În această situaţie, eu cred că chiar nu mai contează dacă te numeri printre înrolaţii dintr-o turmă sau alta. Oricum, se pare, turma rătăceşte pe la suprafaţa lucrurilor şi riscă să piară pe câmpiile pe care hălăduieşte, unele mai apusene, altele mai orientale, însă toate din iarbă şi lut, iar nu din Duh. Singurul rezultat pare a fi un cernoziom re-împrospătat, pe care, poate, în viitor vor păşi alţii, ca nişte uriaşi adevăraţi, cu picioarele pe pământ şi cu inima până la Cer.

Deocamdată, însă, preferabile îmi par amabilităţile şi încurajările reciproce, chiar într-ajutorarea concretă din saloanele bolniţelor noastre vecine, decât laudele neîncetate că boala mea e mai mişto decât a ta, precum se laudă mereu nebunii...
Că astăzi, cred, puţini mai sunt cei care păşesc, precum în vremuri de demult, în Arca lui Noe.
Deşi toţi se laudă, izmeneală, c-o fac.

Frumos mesaj (şi sublim exemplu, demn de sfinţii din vechime care au renunţat la funcţii pentru a se retrage la isihie) a dat lumii Suveranul Pontif! Ar trebui să îl urmăm cu toţii, indiferent de confesiune, în Munte... Fie şi strîngîndu-ne, cu Mila Domnului, cu toţii în Adevăratul Duh din Biserica Ortodoxă, acolo unde noi încă mai credem că se află firul nădejdii urcătoare de la pământ la Cer...

Da, îmi păstrez acest cuvânt (unde am operat doar o mică modificare de exprimare, în două locuri, mai aproape de inima mea) şi îl consider mărturisirea mea publică de credinţă, ca om creştin.
Şi închei cu aceasta participarea mea la topic, încrezător că motivul abdicării Papei este exact acela pe care Suvernul Pontif l-a exprimat.
Dumnezeu să ne ocrotească şi să ne lumineze pe toţi! AMIN+

[Cornel Urs]

acum vad ca catolicii au numit un papa interimar.

asta ce gaselnita mai este si cum se justifica pe baza Scripturilor?

[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Vedeţi acum, prin acest link, de nu cumva sugestia de erezie (pe care o fluturaţi pe deasupra mesajului meu şi a relaţiei mele cu duhovnicul) ar putea să ia o întorsătură de bumerang.

http://www.youtube.com/watch?v=7FX1TQ9rsyU

De ce te superi? si te manii? si aplici legea evreiasca? si iti doresti intorsaturi de bumerang? Vezi ca am dreptate totusi? gandeste-te cat de tare iti clocoteste sangele cand consideri ca cineva te supara.
te simt frate si mi-as dori tare mult ca si eu si tu sa fim mai smeriti.

Si acum iti spun ca tu te-ai dus cu gandul intr-o parte cand ai pus acolo cuvantul substitutie. pe cine acuzai ca substituie pocainta cu regulile si randuielile? ti-am spus nu te juca cu cuvintele. si vad ca intaresti a doua oara cu linkul respectiv. pe cine acuzi ca se nevoieste fara rezultat? Oare pe fratii tai ortodocsi? Pai ia spune roada nevointei tale te face sa cunosti oamenii cu care comunici aici? nici un duhovnic din lume nu invata pe fii sai sa acuze semenii sai ortodocsi de ceva atat de grav. De aceea ti-am spus ca asta vine din mandrie si din lipsa unei bune comunicari cu duhovnicul.

Un exemplu: am o cunostiinta care este atee. primul lucru pe care parintele mi l-a spus a fost: nu vorbi de credinta acestei persoane, lasa sa vorbeasca faptele tale.

Si chiar daca printre ortodocsi sunt oameni care se nevoiesc fara rod, desi ma indoiesc totusi ca printre ortodocsii practicanti sunt din cei care se nevoiesc fara rod, asta numai daca se nevoiesc de unii singuri fara duhovnic, nu avem voie sa spounem asta, nu avem voie sa atingem sufletle nimanui nici macar cu o adiere de vant.

de aceea iti spun daca exista o relatie buna cu duhovnicul atunci nu se poate nevointa fara rod, pentru ca vegheaza duhovnicul la aceasta. insa stii proverbul: la hot de hoti ii e frica.
te-ai dus cu gandul acolo la substituie, nu cumva te joci tu cu substitutia?

Daca afirmatia ta cu aceasta substitutie a fost nevinovata si pe negandite atunci te rog sa ma ierti.

[catalin2]

Credinta este cea mai buna fapta, nevointa fara dreapta credinta nu e nimic. Chiar pentru un pacatos mare, simpla marturisire a adevarului si dreptei credinte inainte de omorare ii aduce mucenicia si de obicei are si sfinte moaste. Talharul de pe cruce nu a avut nevointe pana sa ajunga rastignit.
Nimeni nu afla dreapta credinta doar din intamplare, e luminat mai intai, iar aceasta se face de obicei datorita si a unor fapte bune ale acelei persoane, in special smerenia. Vedem asta in pasajul cu Sf. Corneliu Sutasul. De aceea orice argumente si chiar minuni vede un ateu sau eterodox, pana nu este vrednic sa vada adevarul nu vede nimic.
Sfantul Ciprian spune: "Câtă credinţă avem, atât ne împărtăşim de harul divin." Parintele Rafail spune ceva tot in sensul asta, se refera la nevointa, nu la nevointa fara dreapta credinta. Catolicii pun un accent exagerat pe faptele bune pentru ca au si o intelegere diferita fata de cea ortodoxa. Se spune ca tocmai asta a fost un motiv invocat de Luther, care a zis ca nevointele nu il ajuta sa progreseze si a cazut in cealalta extrema, spunand ca nu mai conteaza faptele, ci doar credinta si harul.
Asadar unui catolic nu-i sunt de folos faptele bune pentru ca nu are dreapta credinta si nici nu e in Biserica, dar, asa cum spune si Sfantul Serafim de Sarov, faptele acestea ii pot aduce mila lui Dumnezeu pentru luminare si astfel sa vina in Biserica Ortodoxa.

Un alt citat din Sfantul Ciprian: „asemenea oameni, chiar daca au fost ucisi in numele credintei lor, nu-si vor spala nici cu sange greselile lor. Vina dezbinarii e grava, de neiertat, si suferinta n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. (…) Nu pot ramane cu Dumnezeu cei ce nu vor sa fie uniti cu Biserica lui Dumnezeu. Chiar daca vor arde pe rug sau vor fi dati fiarelor salbatice, aceea nu va fi coroana credintei, ci pedeapsa tradarii, si nu sfarsitul glorios al celui cu virtute religioasa, ci moartea din disperare. Unul ca acestia poate fi ucis, dar nu poate fi incoronat. Marturiseste ca e crestin, ca si diavolul care adesea minte ca e Hristos, caci Insusi Domnul ne atrage luarea-aminte si zice: «Multi vor veni in numele Meu spunand: Eu sunt Hristos, si pe multi vor insela.» Dupa cum el nu e Hristos, chiar daca inseala cu numele, la fel nu poate fi crestin cine nu ramane in Evanghelia lui Hristos si a adevaratei credinte” [221; 444].

În prealabil postat de dobrin7m

Un exemplu: am o cunostiinta care este atee. primul lucru pe care parintele mi l-a spus a fost: nu vorbi de credinta acestei persoane, lasa sa vorbeasca faptele tale.

Duminica, la predica, parintele a incheiat in urmatorul fel:
,,Sa avem faptele fariseului si pocainta vamesului."

Doamne ajuta!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de dobrin7m

De ce te superi? si te manii? si aplici legea evreiasca? si iti doresti intorsaturi de bumerang? Vezi ca am dreptate totusi? gandeste-te cat de tare iti clocoteste sangele cand consideri ca cineva te supara.
te simt frate si mi-as dori tare mult ca si eu si tu sa fim mai smeriti.

Si acum iti spun ca tu te-ai dus cu gandul intr-o parte cand ai pus acolo cuvantul substitutie. pe cine acuzai ca substituie pocainta cu regulile si randuielile? ti-am spus nu te juca cu cuvintele. si vad ca intaresti a doua oara cu linkul respectiv. pe cine acuzi ca se nevoieste fara rezultat? Oare pe fratii tai ortodocsi? Pai ia spune roada nevointei tale te face sa cunosti oamenii cu care comunici aici? nici un duhovnic din lume nu invata pe fii sai sa acuze semenii sai ortodocsi de ceva atat de grav. De aceea ti-am spus ca asta vine din mandrie si din lipsa unei bune comunicari cu duhovnicul.

Un exemplu: am o cunostiinta care este atee. primul lucru pe care parintele mi l-a spus a fost: nu vorbi de credinta acestei persoane, lasa sa vorbeasca faptele tale.

Si chiar daca printre ortodocsi sunt oameni care se nevoiesc fara rod, desi ma indoiesc totusi ca printre ortodocsii practicanti sunt din cei care se nevoiesc fara rod, asta numai daca se nevoiesc de unii singuri fara duhovnic, nu avem voie sa spounem asta, nu avem voie sa atingem sufletle nimanui nici macar cu o adiere de vant.

de aceea iti spun daca exista o relatie buna cu duhovnicul atunci nu se poate nevointa fara rod, pentru ca vegheaza duhovnicul la aceasta. insa stii proverbul: la hot de hoti ii e frica.
te-ai dus cu gandul acolo la substituie, nu cumva te joci tu cu substitutia?

Daca afirmatia ta cu aceasta substitutie a fost nevinovata si pe negandite atunci te rog sa ma ierti.

Soră Mihaela,
vă atrăgeam atenţia, în urmă cu vreo săptămână, la interpretativitate şi proiecţii. Vă amintiţi?
Acum, iată, tendinţa se accentuează. Indicatorul este "te simt".
Dacă punem alături: suspiciune, interpretativitate, proiecţii şi tonul belicos - ce înseamnă, oare?
Vă recomand să vă supravegheaţi cu mare atenţie evoluţia sufletească. Îmi pare că reveniţi în stările de anul trecut, dinainte de Athos... Cu toată grija v-o spun, luaţi aminte!
Ipoteza mea e că activitatea pe care o desfăşuraţi acum în Anglia, dacă am înţeles bine, vă solicită peste limită mecanismele de adaptare şi începeţi să reveniţi la fostele scheme de procesare. Mecanismele de apărare reîncep să se activeze cam tare....
Eraţi cu mult mai liniştită când vă nevoiaţi pe lângă Athos, aşa îmi pare. Oare greşesc?


Cât priveşte insistenţa asupra cuvântului substituţie, sesizaţi vă rog mai întâi întreaga postare, mesajul ei central şi modul cum am desfăşurat ideea. De ce rupeţi din context şi interpretaţi şi acuzaţi etc.? Ce furie e asta? Ce am atins pe-acolo de aţi sărit aşa arsă?
Nu scriam vizîndu-vă în mod special pe dvs.! Puteţi accepta asta?
Desfăşuram o meditaţie personală pe tema fariseului şi vameşului, cuplată cu evenimentul care face subiectul topicului: motivul abdicării Papei.

Dar, vorba ceea, unde dai şi unde crapă!
Cât priveşte bumerangul, am folosit expresia pentru a vă sugera că interpretarea belicoasă şi cu iz de respingere spre erezie a afirmaţiilor mele riscă să dovedească exact contrariul a ceea ce susţineţi. Am dat linkul pentru a vă folosi de Părintele, întrucât la mine aveţi deja alergie. După ce am postat mi-am amintit că tocmai de formule fără conţinut sufletesc, tocmai despre nevoinţa eretică a ortodocşilor vorbea şi Părintele într-o conferinţă. Desigur, ca un adevărat Păstor, iar nu ca un forumist oarecare. Am găsit linkul, l-am oferit spre completarea intuiţiei mele cu discursul unui creştin sporit duhovniceşte. Ce necaz v-a prilejuit, oare, fapta asta?....

În fine, din punctul meu de vedere discuţia e inutilă şi nefolositoare deja. Dacă s-a ajuns iar la atacuri şi acuze personale, nu mai văd ce rost are să continuăm.
Motivul abdicării Papei e, pentru mine, deocamdată clar: Dumnezeu şi chemarea Lui, Pronia şi Iconomia Domnului. Restul e bla-bla şi timp pierdut în dauna pocăinţei.