Nedumeriri fata de spovedanie

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de cezar_ioan

Bineînţeles.
Roadele însă, nu e nevoie să le judecăm, nici să ne facem închipuite impresii.
E un obicei urât acesta des întâlnit printre (pseudo)creştini, de a justifica şi apăra totul, vezi Doamne, în numele unei cumsecădenii care se vrea virtute. Şi nu e.
Pentru că roadele Duhului, atunci când există, se văd oricum de la sine, lumina neputînd să fie ţinută sub obroc.

Atât Scriptura cât şi Tradiţia oferă instrumentarul limpede şi necesar de a vedea când sunt şi când nu sunt roade întru Hristos, în lucrarea zisă metanoia. Fiecare se vede pe sine şi totodată vede, prin noua lentilă, şi pe ceilalţi.
Există o mulţime de indicii ale lucrării duhovniceşti şi cine are ochi de văzut, vede (la sine şi la altul). Una la mână.
Pe de altă parte, sunt mereu capcane care trag spre osândire. Şi asta e adevărat. Doi la mână.
Iar a arunca o privire critică, asta nu e musai să fie osândire. De ce nu ar putea să fie ceva bun? Şi de ce nu, mai degrabă, ar fi bine-primită de către nevoitor, dacă chiar există nevoinţă reală şi dorinţă sinceră de îndreptare? De ce, de ce, de ce... Din îngâmfare, de-aia. Ce atâta fals-mister?
Cel care vrea să se îndrepte, caută singur o opinie critică, precum şi sprijin şi lămurire. Întrucât trage să se ridice la viaţă adevărată şi asta nu se poate prin laude şi tăceri infinit prelungite, întrucât duc la confuzie, ca orice formă de ignorare. Dacă vrei să ajuţi pe cineva să avanseze, strategia recomandată de orice cunoscător este aceasta: îi evidenţiezi reuşitele (întăreşti mişcarea bună, care a dus la ţintă) şi îi atragi atenţia, la momentul potrivit, asupra nereuşitei, indicîndu-i şi alternativa corectă. Dacă îl ignori, ajunge să confunde binele cu răul şi să-şi facă păreri de sine închipuite... Cel care-i încântat de sine (narcisistul, mândruţul şi mândruţica), fuge însă de orice formă de critică şi sare ca ars strigînd "osândire!"... El cere mereu aprobare, apreciere, mângâiere, competenţă, rafinament... O, câte nu cere el! Mereu cere şi reproşează că nu i se oferă. Şmecher tipu, nu-i aşa? Şmecher prost, însă, că-i spre surparea lui.

Aşa cum înţeleg eu, pe măsură ce îşi vede de lucrarea personală creştinul este chiar dator să privească şi în jurul lui şi, uneori, când desigur este justificat şi constructiv, să mustre şi să îndrepte pe fratele de credinţă, oricine ar fi acesta. Mă rog, să mustre, nu să dărîme, asta-i evident...

Aşa grăieşte şi Domnul:

Iezechiel 3

17. "Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israel; vei asculta deci cuvântul ce-Mi va ieşi din gură şi-l vei vesti ca din partea Mea.
18. De voi zice celui rău: Vei muri! şi tu nu-l vei înştiinţa, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta.
19. Iar dacă tu vei înştiinţa pe cel rău şi el nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea sa cea rea, acela va pieri de păcatul său, iar tu îţi vei mântui sufletul tău.
20. De asemenea, când cel drept se va abate de la dreptatea sa şi va săvârşi răul când voi pune înaintea lui o cursă şi va muri, dacă tu nu l-ai înştiinţat, acela va muri pentru păcatul său, iar faptele lui de dreptate, pe care le-a făcut el, nu i se vor pomeni, şi Eu voi cere sângele lui din mâinile tale.
21. Iar dacă tu vei înştiinţa pe cel drept să nu păcătuiască şi el nu va păcătui, atunci va fi şi el viu, pentru că a fost înştiinţat şi îţi vei mântui şi tu sufletul tău".