Sfintii Parinti - Sfantul Ioan Casian (Cele opt ganduri ale rautatii)

[cristiboss56]

3. Despre iubirea de argint
(continuare )

Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice si întregii Biserici celei dintru început, întemeiată pe temelia Apostolilor, să nu ne luăm după socotinţele noastre, nici să înţelegem rău cele zise bine. Ci, lepădând părerea noastră cea moleşită şi necredincioasă, să primim înţelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai aşa vom putea urma Părinţilor şi nu ne vom despărţi niciodată de ştiinţa vieţii de obşte, ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta: Bine este deci să ne amintim şi aci de cuvântul unui Sfânt, care spune că Sfântul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepădase fără hotărâre de lume si mai ţinea ceva din banii săi, un cuvânt ca acesta: «Si pe senator l-ai pierdut si nici pe monah nu l-ai făcut!» Trebuie aşadar să tăiem cu toată sârguinţa din sufletul nostru «rădăcina tuturor răutăţilor», care este iubirea de argint, ştiind sigur că de rămâne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobândeşte nepetrecând în viaţa de obşte, căci numai în ea nu avem să purtăm de grijă nici măcar de trebuinţele cele mai necesare. Deci având înaintea ochilor osânda lui Anania şi a Safirei, să ne înfricoşăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea, temându-ne de pilda lui Ghiezi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veşnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici în lume nu i-am avut. Gândindu-ne apoi la sfârşitul lui Iuda cel ce s-a spânzurat, să ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepădat, dispreţuindu-le. Iar peste acestea toate, să avem de-a pururi înaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva în ceasul în care nu aşteptăm, să vie Domnul nostru şi să afle conştiinţa noastră întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: «Nebune, într-această noapte voi cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?»

[cristiboss56]

4. Despre mânie

A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Si câtă trebuinţa este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti. De asemenea nu putem păzi desăvârşirea statului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. «Căci s-a turburat, zice, de mânie ochiul meu».2 Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: «Mânia în sânul celor fără de minte sălăşluieşte»3. Dar nu putem dobândi nici sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: «Mânia şi pe cei cuminţi îi pierde:1 Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: «Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu»2. Nici podoaba şi chipul cel bun nu-l putem dobândi, cu toate că ne laudă toţi, căci iarăşi scrie: «Bărbatul mânios nu este cu bun chip»3. Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvârşire şi pofteşte să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mânia si iuţimea. Iată ce porunceşte vasul alegerii: «Toată amărăciunea si iuţimea şi mânia şi strigarea şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea»4. Iar când a zis «toată», nu ne-a mai lăsat nici o pricină pentru care mânia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său când greşeşte, sau să-l certe, să se silească a se păzi pe sine netulburat, ca nu cumva vrând pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvântul Evangheliei: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi», sau: «Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău n-o cunoşti»5.
Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului si nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină ş-ar aprinde mânia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.
Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicând: «Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi»;6 adică aprindeţi mânia asupra patimilor voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi săvârşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvântul următor: «... pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi»1; adică atunci când vin în inima voastră gândurile cele rele scoate-ţi-le afară cu mânie, iar după ce le veţi fi scos, aflându-vă ca pe un pat al liniştei sufletului, pocăiţi-vă. împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui şi adăugând: «Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să daţi loc diavolului»;2 adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-l mâniaţi prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: «Iată celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui».
Iar de vom lua cele zise după literă, nici până la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ţinem mânia. Ce vom zice deci despre aceia cari, în sălbăticia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mânia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii faţă de alţii şi n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere îşi sporesc veninul ţinerii de minte a râului spre pierzarea lor. Ei nu ştiu că trebuie să fugă nu numai de mânia cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoştinţei şi din dreapta socoteală şi să se lipsească de sălăşluirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta şi Domnul porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru. Căci nu e cu putinţă ca să fie bine primit darul până ce mânia şi ţinerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea şi Apostolul, zicând: «Neîncetat vă rugaţi» şi «Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără mânie şi fără gânduri», ne învaţă aceleaşi lucruri. Rămâne aşadar ca sau să nu ne rugăm niciodată şi prin aceasta să ne facem vinovaţi înaintea poruncii apostoleşti, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mânie şi fără a ţine minte răul. Si fiindcă de multe ori când sunt întristaţi sau turburaţi fraţii noştri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt turburaţi, Doctorul sufletelor, vrând să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mâniei, ne porunceşte că nu numai când suntem noi mâhniţi asupra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci si dacă el s-a mâhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-l tămăduim, dezvinovăţindu-ne, şi apoi să aducem darul..

[cristiboss56]

4. Despre mânie
(continuare )

Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem învăţa aceasta si din legea veche? Deşi s-ar părea că aceasta e cu pogorământ, totuşi zice şi ea: «Să nu urăşti pe fratele tău întru inima ta»,1 şi iarăşi: «Căile celor ce ţin minte răul, spre moarte (duc)»2. Deci si acolo se opreşte nu numai mânia cu fapta, ci se osândeşte şi cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeieşti, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mâniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.
Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mâniem pe oameni, ca şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mânie, sau fiindcă e mai uşor să dobândim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mândrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile turburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea până ce aruncăm pricinile neputinţei noastre în socoteala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvârşirea îndelungii răbdări. Capătul îndreptării şi al păcii noastre nu se câştigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutând pustia şi singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămânea ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor neizbăviţi de patimi nu numai că le păzeşte patimile nevătămate, ci li le şi acoperă, încât nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute si-i face să creadă că au câştigat îndelunga răbdare şi smerenia, până nu este cine să-i ispitească şi Să-i probeze. Dar când vine vreo pricină, care îi stârneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca nişte cai fără frâu, hrăniţi multă vreme în linişte şi odihnă, din ocoalele lor şi târăsc cu şi mai multă vijelie si sălbătăcie spre pierzare pe călăreţul lor. Căci şi mai mult se sălbătăcesc patimile în noi, când e încetată legătura cu oamenii, încât pierdem si umbra suferirii si a îndelungii răbdări, pe care în tovărăşia fraţilor ni se părea că le avem; aceasta pentru întrelăsarea deprinderii cu oamenii şi din pricina singurătăţii. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îşi arată toată turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi, care sunt liniştiţi din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziţie a virtuţii, îşi dau veninul pe faţă când apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i întărâtă. De aceea cei ce caută desăvârşirea blândeţii sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neînsufleţite. Căci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mânie asupra trestiei si o azvârleam, pentru că nu-mi plăcea fie grosimea, fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor când voiam să le tai şi nu puteam repede, sau asupra cremenii, când mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mâniei, încât o porneam si asupra lucrurilor neînsufleţite.
Drept aceea, de vrem să dobândim fericirea făgăduită de Domnul, datori suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci şi mânia din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ti ţine gura în vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, câţ foloseşte a-ţi curaţi inima de ţinerea minte a răului si a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui. Învăţătura evanghelică porunceşte să se taie mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă. Căci celui ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ură din cugetul lui. Desigur aci nu văd oamenii vărsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osândă, nu numai pentru fapte, ci şi pentru gânduri şi hotărâri, precum însuşi zice prin Prorocul: «Iată vin să adun faptele şi gândurile lor». La fel zice şi Apostolul: «înseşi gândurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor».2 Dar însuşi Stăpânul, învăţându-ne că trebuie să lepădăm toată mânia, zice în Evanghelie: «Cel ce se mânie pe fratele său vinovat va fi judecăţii»1. Aşa stă în copiile cele bune (cuvântul în deşert e un adaos), potrivit cu gândul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voieşte ca noi să tăiem în toate chipurile rădăcina şi scânteia însăşi a mâniei şi nici o pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricină aşa zisă întemeiată,mai pe urmă să alunecăm în turbarea mâniei fără temei.
Iar leacul desăvârşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cârma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni,să ne păzim pe noi înşine de mânie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpâniţi de mânie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii.

[cristiboss56]

Mânia întunecă mintea şi îi împiedică pe oameni să fie înţelepţi, drepţi, cinstiţi, potoliţi, feriţi de păcate şi de primejdii de moarte. Singura mânie folositoare este aceea împotriva propriilor noastre păcate. Mânia şi rugăciunea se exclud reciproc, pentru că rugăciunea devine, din cauza mâniei, o sfidare a harului Duhului Sfânt. Dumnezeu nu primeşte rugăciunile celui mâniat pe fratele său, înaintea împăcării cu el (Mt. 5, 23-24).
Învăţătura despre întristare, sau duhul tristeţii se desfăşoară pe întinderea a 13 capitole.
Despre tristeţe se spune că întunecă sufletul ca să nu poată avea nicio vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Tristeţea destramă întreaga viaţă duhovnicească. Ea este folositoare numai atunci când ne stăpâneşte din căinţa pentru păcatele săvârşite. Vindecarea acestei patimi vine prin nădejdea în bunurile viitoare şi prin meditaţia duhovnicească neîntreruptă.
Acedia, trândăvia sau duhul neliniştii sunt caracterizate de-a lungul a 25 de capitole.
Acedia poate fi tâlcuită prin ,,dezgust”, ,,plictiseală”, ,,nepăsare”, ,,tânjeală” sau ,,descurajare” şi are ca efect trândăvia. Acest duh îi ispiteşte uneori pe anahoreţi, viaţa de obşte fiind opusă acestui păcat. Sfântul Ioan Casian numeşte acedia ,,dezgustul sau neliniştea inimii”, iar unii bătrâni o numesc ,,duhul de amiază”. Lupta se dă în primul rând prin muncă, lenea fiind păcatul produs de acedie.
Slava deşartă sau cenodoxia este tratată în 19 capitole. Această patimă este de multe feluri şi foarte subtilă, deoarece ia forma virtuţilor. Ea este asemănată cu o stâncă ascunsă în mare, care poate provoca naufragii neprevăzute. Ea creşte prin înfrângerea altor păcate şi provoacă visuri de mărire cu ochii deschişi. Ea poate fi învinsă prin ignorarea laudelor omeneşti şi prin intensa aspiraţie către răsplata dumnezeiască.
Mândria sau trufia este prezentată în 33 de capitole. Ea este cumplită şi mai violentă decât toate celelalte patimi, pentru că celelalte se luptă fiecare în parte cu câte o virtute, pe când trufia se luptă împotriva tuturor virtuţilor. Există două feluri de mândrie. Prima, trufia spirituală, îi atacă pe monahii îmbunătăţiţi şi îi doboară de pe culmea virtuţilor, iar cealaltă, trufia grosolană a cărnii, pe cei tineri şi începători; una se ridică împotriva lui Dumnezeu, iar cealaltă împotriva oamenilor. Tămăduirea vine prin smerenie şi prin frica de Dumnezeu.
Diferenţa dintre slava deşartă şi mândrie este că slava deşartă ne îndeamnă să ne mândrim cu o calitate pe care nu o avem, pe când mândria ne îndeamnă să ne trufim cu o calitate pe care o avem, cu alte cuvinte mândria e, oarecum, „îndreptăţită” pe când cenodoxia nu.

[cezar_ioan]

Îndreptăţită sau nu, mândria face ravagii în oameni, asta-i cert.
Şi, poate, tocmai pentru că mintea noastră îi găseşte o oarecare îndreptăţire (dar prost întemeiată, răsturnată în raport cu Dumnezeu), mândria continuă să locuiască liniştită în palatul gândurilor inimii noastre.
Pentru a contracara cât de cât "îndreptăţirea" mândriei prin una sau altele dintre calităţile noastre, cred că e de folos să ne reamintim mereu "slugi nevrednice suntem..." (Lc 17,10), precum şi "...dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine" (1 Co 15,10) şi încă parcă mai mult "Ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai primit?" (1 Co 4,7)
Iar omul, câteodată, nu îşi aminteşte acestea doar pentru sine, cât mai ales pentru alţii... Că nu se ţine la rugăciune cu evlavie, că nu îşi fereşte simţurile ş.a.m.d.
Mila Domnului peste noi toţi!

[cristiboss56]

În prealabil postat de cezar_ioan

Îndreptăţită sau nu, mândria face ravagii în oameni, asta-i cert.
Şi, poate, tocmai pentru că mintea noastră îi găseşte o oarecare îndreptăţire (dar prost întemeiată, răsturnată în raport cu Dumnezeu), mândria continuă să locuiască liniştită în palatul gândurilor inimii noastre.
Pentru a contracara cât de cât "îndreptăţirea" mândriei prin una sau altele dintre calităţile noastre, cred că e de folos să ne reamintim mereu "slugi nevrednice suntem..." (Lc 17,10), precum şi "...dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine" (1 Co 15,10) şi încă parcă mai mult "Ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai primit?" (1 Co 4,7)
Iar omul, câteodată, nu îşi aminteşte acestea doar pentru sine, cât mai ales pentru alţii... Că nu se ţine la rugăciune cu evlavie, că nu îşi fereşte simţurile ş.a.m.d.
Mila Domnului peste noi toţi!

Sfântul Vasile cel Mare aprecia că cel mândru "se vindecă dacă crede în judecata celui care a spus: "Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iac. 4, 6), altfel spus dacă se teme de judecata la care va fi supusă mândria". Domnul Hristos însuşi atrage atenţia asupra urmărilor nefericite ale mândriei: "Oricine se înalţă pe sine se va smeri" (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11). Iar Marcu Ascetul spunea: "Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte ruşine".
Ca şi smerenia, mândria prezintă două forme: una în care te consideri mai presus de ceilalţi oameni şi îi dispreţuieşti, şi una prin care pui pe seama puterilor proprii darurile şi reuşitele (fizice, intelectuale, spirituale şi materiale, sociale). Atunci când omul se concentrează pe sclipirea de bine şi frumos din celălalt, fără a privi la defectele lui, are şansa de a se feri de prima formă de mândrie. Mai mult, aşa cum învaţă avva Dorotei: "A se socoti mai prejos de toţi se opune mândriei celei dintâi. Căci cum se poate socoti pe sine mai mare decât fratele său, sau înălţa în ceva, sau defăima, sau dispreţui pe cineva, cel ce se socoteşte pe sine mai prejos de toţi". De asemenea, acceptarea ocărilor, a batjocurii, a necinstei sau defăimărilor sunt "leacuri tămăduitoare ale mândriei".
Iar al doilea tip de mândrie se vindecă prin rugăciunea neîncetată: "Cel ce se roagă totdeauna lui Dumnezeu, de se învredniceşte să izbutească în ceva, ştie de unde i-a venit ajutorul ca să izbutească şi nu se poate mândri, nici nu-şi pune cele izbândite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu şi Lui îi mulţumeşte pururea şi pe El îl roagă pururea, tremurând să nu cadă de la ajutorul Lui şi să se arate slăbiciunea şi neputinţa lui".
Mai mult decât orice altă patimă, mândria nu se poate tămădui prin eforturi proprii. Sfântul Ioan Scărarul ne-a lăsat un cuvânt care, până astăzi, stârneşte în fiecare din noi o bună nelinişte: "Pe cei neînfrânaţi poate că-i vor tămădui oamenii; pe cei vicleni, îngerii; iar pe cei mândri, singur Dumnezeu".