Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Ne povesteste Iulian B.:
Mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat să îl cunosc şi eu nevrednica pe Sfântul Nectarie! Deşi am primit educaţie religioasă din fragedă copilărie şi cunoşteam vieţile mai multor sfinţi şi faptul că aceştia mijlocesc pentru noi înaintea lui Dumnezeu, trebuie să recunosc că la acea vreme, eu mă rugam doar Maicii Domnului, Mântuitorului Iisus Hristos, Prea Sfintei Treimi şi mai rar Sfântului Ierarh Nicolae (ocrotitorul copilăriei mele). Eram prietenă de trei ani cu actualul meu soţ, eram studentă în anul IV de facultate şi aşteptam cu nerăbdare să termin facultatea pentru a ne împlini în sfârşit dragostea prin Sfânta Taină a căsătoriei. Însă lucrurile nu au decurs atât de simplu cum ne aşteptam noi şi Bunul Dumnezeu a îngăduit să trecem printr-o serie de încercări cu menirea de a ne căli şi întări dragostea şi credinţa. Ne iubeam mult, aveam o prietenie frumoasă şi curată (cum le doresc tuturor tinerilor) dar dintr-o dată au început să apară între noi neînţelegeri, lucruri mărunte şi ridicole care, pentru o vreme, ne-au stricat liniştea şi frumoasa prietenie. A fost o cumpănă foarte grea, am suferit mult amândoi, nu voiam să ne despărţim dar oricât ne-am fi dorit să fie bine ceva ce nu puteam înţelege se întâmpla şi iar ne supăram. Ajunsesem să credem că e momentul ca fiecare să îşi urmeze drumul său în viaţă, şi, cu toate că ne era foarte greu, ne gândeam că poate aşa e mai bine decât să suferim şi mai mult pe viitor. Mă rugam mult Maicii Domnului să ne ajute să luăm hotărârea cea bună şi să nu ne lase. Îl iubeam mult pe prietenul meu, simţeam acelaşi lucru şi din partea lui şi tot mai mult mă mustra conştiinţa pentru suferinţa pe care i-o pricinuiam. Singura mea nădejde era Maica Domnului căreia îi ceream continuu prin vorbe simple să nu ne lase. Într-o noapte am visat că eram cu prietenul meu la Mănăstirea Radu Vodă. Obişnuiam să trecem pe acolo din când în când, dar încă nu îl cunoscusem pe Sfântul Nectarie. De fiecare dată când mergeam acolo treceam pe la racla Sfântului şi sărutam sfintele moaşte doar aşa, în semn de respect, fără nici un fel de trăire grăbindu-mă să ajung în faţă să mă rog Maicii Domnului şi Mântuitorului. La fel am făcut şi în visul meu: am intrat, am sărutat în grabă sfintele moaşte şi am vrut să pornim către altar, dar ne-am oprit din drum privind spre uşa mănăstirii unde mai mulţi oameni şi preoţi duceau un sicriu. Văzând m-am mirat pentru că era pentru prima dată când vedeam o astfel de ceremonie acolo. Ne-am oprit pentru un moment să ne închinăm pentru sufletul „răposatului”, dar şi mai mare mi-a fost uimirea când din sicriu s-a ridicat un preot călugăr (îşi ţinea camilafca pe umărul drept), a venit direct la noi, ne-a dat binecuvântare spunând: „Maica Domnului şi Domnul nostru Iisus Hristos să vă binecuvânteze!”, ne-a învăluit cu privirea împărtă*şindu-ne multă pace, bucurie, nădejde şi dragoste şi apoi s-a îndreptat spre altar. M-am trezit foarte liniştită, mi-a rămas foarte bine întipărit în minte visul şi mai ales chipul părintelui: un bătrânel mărunţel, foarte simplu, cu ochi mari şi expresivi, cu barba un pic căruntă, cheliuţă pe mijloc până în creştetul capului, scăldat în lumină, plin de bucurie, pace, dragoste, smerenie …nu am cuvinte să-l descriu.
Deşi îmi aducea multă linişte şi îmi venea în gând că poate e un răspuns al Maicii Domnului la rugăciunile mele şi cu toate că mă preocupa mult să aflu cine e preotul călugăr din visul meu, încercam să alung acel vis ştiind că visele de multe ori sunt de la vrăjmaş. Tot alungând acest vis, la scurt timp am avut un altul, tot la Mănăstirea Radu Vodă: urcam dealul la mănăstire cu prietenul meu şi ne miram amândoi pentru că era foarte multă lume, precum este la hramuri. Am întrebat o femeie dacă este hramul bisericii sau care este motivul pentru care era aşa multă lume acolo, iar aceea ne-a răspuns: „Nu, nu este hram şi nici ziua sfântului dar aici în mănăstire se află moaştele unui mare sfânt şi mare făcător de minuni – Sfântul Nectarie – pe care lumea nu îl cunoaşte, iar părinţii l-au scos afară pentru ca toată lumea să afle şi să vină să i se închine şi să primească ajutor în toate nevoile pe care le are”. Uimiţi, ne‑am continuat apoi drumul către biserică, şi, într‑adevăr, Sfântul era aşezat afară în foişorul care se afla la acea vreme în faţa Bisericii şi toată lumea trecea şi i se închina. Vorbea lumea din jur că un părinte de acolo de la mănăstire a fost vindecat de cancer şi de aceea l-au scos părinţii afară ca toată lumea să afle şi să vină să se închine. Am mai observat atunci un părinte care stătea în genunchi şi se ruga cu lacrimi şi mă gândeam atunci în vis că probabil este părintele care a fost vindecat. Eu stăteam ca un stâlp şi mă minunam de cât sunt de netrebnică, dându-mi seama ce înseamnă credinţa adevărată şi cât de mult am greşit eu. M-am trezit şi m-am pornit în grabă către mănăstire, să trec pe la Sfântul înainte de serviciu, să îl rog să mă ierte şi să mă ajute şi pe mine. Când am ajuns acolo nu pot exprima în cuvinte ce am simţit când am privit icoana Sfântului Nectarie şi am recunoscut în ea chipul părintelui călugăr care ne-a dat binecuvântare în primul meu vis. Apoi mi-am cumpărat cărţile cu viaţa şi minunile Sfântului Nectarie şi într-adevăr toate câte citeam despre Sfântul Nectarie mi-l arătau exact cum l-am perceput în vis. De atunci am ceva foarte special pentru Sfântul Nectarie, a devenit noul nostru ocrotitor, mi-a dăruit un părinte îndrumător duhovnicesc minunat din mănăstirea sa, ne-a ajutat să trecem peste toate încercările, ne‑am căsătorit de doi ani şi mulţumim lui Dumnezeu ne înţelegem foarte bine.
De atunci l-am chemat şi îl chemăm mereu în ajutor pe Sfântul Nectarie în toate nevoile şi greutăţile întâmpinate şi de fiecare dată primim fără întârziere ajutorul cerut.
Acum ne dorim copilaşi şi, cu toate că medicii m-au diagnosticat cu uter bicorn (o malformaţie din naştere) şi mi-au spus că există multe şanse să nu pot duce o sarcină la maturitate şi fătul să se oprească din evoluţie, noi suntem foarte încrezători în binefăcătorul nostru, Sfântul Nectarie, în ajutorul tuturor sfinţilor, al Maicii Domnului şi al Prea Sfintei Treimi.
Sfântul Nectarie este minunat, mergeţi la el şi cereţi-i ajutorul în toate nevoile voastre!

[Parascheva16]

(poate s-a mai postat)

Marios s-a născut de Întâmpinarea Domnului (2 februarie) 1987. La vârsta de 5 ani începu să prezinte dificultăți la mers, instabilitate, obosea repede, întâmpina greutate în a urca scările sau a se scula de jos. La 7 ani i s-a pus diagnosticul: distrofie musculară de tip Duchenne.

Distrofia musculară este o boală rară ereditară ce apare la băieți și se agravează în timp, treptat, până când bolnavii în cele din urmă rămân imobilizați complet și din cauza atrofierii mușchilor aparatului respirator, se ajunge la insuficiență respiratorie.
Marios a trecut prin toate aceste stadii, dar era un copil talentat. Elev strălucit până la liceu, unde a apucat să intre (a murit la 17 ani). De la 8 ani era în căruciorul cu rotile pentru invalizi.

Cu acest cărucior participa la parade de defilare ca stegar, purtând drapelul cu fală în fruntea defilării. Avea un surâs ve*sel, înțelepciune după Dumnezeu, simțul recunoștinței și era cu un «mulțumesc» pe buze către oricine: către mama lui care-l îngrijea, către colegii lui de școală, profesori și către duhovnicul lui, părintele Ghevasie. Obișnuia să spună: „Sunt foarte bine. Nu-mi lipsește nimic. Simt că iubesc pe toată lumea. Ca Dumnezeu să nu mă facă bine, ceva știe, poate că așa e mai bine. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat minte și pot comunica cu oamenii; că pot citi; că pot înțelege toate. De n-aș fi avut minte, ce aș fi făcut cu mâinile? Cel paralizat, care are minte și face răbdare, este cel mai isteț om din lume… Mamă, Dumnezeu ne iubește. Este spre binele sufletelor noastre și, dacă nu ne dă sănătate, totuși ne dezleagă celelalte probleme”.

Datorită faptului că evoluția bolii a afectat mușchii cardiaci, Marios începu să dea semne de puls accelerat. Cu un puls de 128 era nevoit să meargă în fiecare zi la școală. Aflându-se această suferință spunea: „Alți copii, suferinzi ca și mine, sunt nevoiți să întrerupă școala, căci nu mai pot continua din pricina bolii. Iar eu câte daruri am!”.

Colegii săi de școală, profesorii își amintesc mereu de chipul său ce strălucea de bucurie. Avea dreaptă socoteală și dragoste și spunea adesea mamei sale: „Iartă-mă, mamă, că te obosesc relele mele. Suntem doi oameni și avem doar două picioare. Ale tale și acestea operate. La prânz eu îmi fac lecțiile, iar tu să mergi să te odihnești. Și așa cum tu ai grijă de mine seara, astfel și eu am grijă de tine la amiază”. În fiecare Duminică se împărtășea cu dor și nerăbdare.

Când, în 1995, Marios, se înfățișa Comisiei de Medicină în vederea obținerii de ajutor social pentru cei cu probleme de locomoție și afecțiuni musculare, și Casa de Asigurări nu i-a acordat nici un ajutor, mama sa s-a mâhnit, dar el i-a zis: „Mamă, nu merită să te mâhnești pentru viața aceasta. Noi pentru cealaltă viață trebuie să ne întristăm. Nu vreau să fii tristă și să plângi. Așa cum Dumnezeu hrănește păsările, astfel ne va hrăni și pe noi și ne va purta de grijă. Da, într-adevăr.”

„Nu pot pricepe cum de nu merg oamenii la biserică”

Marios, înțelepțit de Dumnezeu, spunea:

2 Eu nu sunt nimic. De altfel, oamenii nu trebuie să se bucure mult dar nici să se întristeze mult. Să avem bună-cuviință…
2 Cu Dumnezeu ne punem noi? Dacă El vrea să plouă, să plouă. Că doar nu suntem zahăr?
2 Mămico, ne iubește Dumnezeu! Se îngrijește de noi. Ne dă, desigur, greutăți, dar ne și ajută, ne dă și putere să le trecem. Nu vezi cât de multse îngrijește de noi? Se îngrijește și de păsărele și nu se va îngriji de noi? Uite! Mulți oameni, necunoscuți nouă înainte, acum ne înconjoară cu dragoste.
2 Soarele dragostei dacă ar lumina lumea, ea ar fi foarte frumoasă și mai bună, pentru că soarele dragostei este Însuși Hristos. (Această propoziție a fost scrisă de Marios într-o teză când era elev în clasa a IV-a).
2 Ce păcat! Rudele nu trebuie să caute răzbunarea. Dimpotrivă, să se roage pentru odihna sufletului rudeniei lor, dar și pentru sufletul ucigașului. Dumnezeu este singurul în drept să judece.
2 Nu pot pricepe cum de nu merg oamenii la biserică…

***

Pe 5 august 2003, Marios a făcut edem la plămâni. A fost internat la terapie intensivă, unde felul său de a fi, în ciuda stării critice în care se afla inima sa, cu 145 de pulsări, a impresionat profund pe tot personalul medical al spitalului. Trei luni mai târziu făcu primul atac de cord. Pe 25 Noiembrie 2003 a adormit întru Domnul.
În ziua înmormântării, deși fusese aranjat ca sicriul să fie transportat cu mașina specială, aceasta s-a oprit brusc! Nu era cu putință să mai pronească, cu toate că nu prezenta vreo defecțiune. Lucru inexplicabil! Ce se întâmplase? Colegii lui de școală au vrut să transporte sicriul ei înșiși, pe umerii lor și rugăciunea le-a fost ascultată. Întâmplarea cu oprirea mașinii au socotit-o un semn, și astfel a avut loc impresionanta procesiune funerară, cu sicriul, purtat pe umerii colegilor lui de școală. La cimitir, în timpul slujbei de înmormântare, s-a cântat «Hristos a Înviat!».

Absolvenții de liceu din acel an, au scris pe diploma de absolvire, cu litere mari, numele Marios, cu următoarea inscripție comemorativă: „Mare cinste și bucurie că te-am cunoscut aici, pe acest pământ Mario. Mai mare cinste și fericire să ne întâlnim în cealaltă viață, cea veșnică”. n

Traducere din cartea „Se fac și astăzi minuni?”, de Monah Gherontie Nica

Material aparut in nr. 26 al revistei Familia Ortodoxa

[Parascheva16]

Cand ne gandim si ne uitam la copii cu handicap fizic si mental, sa ne gandim la Mario. :)

[cristiboss56]

Livia C. s-a născut într-o familie de oameni nevoiaşi într-un sat din fostul judeţ Bălţi. Era al 12-lea copil în această familie. Abia împlinise 15 ani când, împreună cu două colege de clasă, se întorceau pe jos de la Bălţi. Era un început de februarie, soarele deja apunea, când le mai rămăseseră vreo doi kilometri până în sat. Şi pe când ajung fetele în dreptul unei scârte de paie, asupra lor se năpustesc patru inşi. Unul lung de vreo doi metri se repezise asupra Liviei, o lovise cu pumnii în pântece, îi vârâse o cârpă în gură şi apoi tăbărî pe ea cu picioarele. (Ceilalţi au făcut la fel cu colegele ei.) După ce vlăjganul de doi metri îşi împlini pofta, îl strigă pe cel „fără de pereche": „Acum e rândul tău." Timpul trecea încet. În sfârşit, derbedeii le-au lăsat în pace şi, rânjind la ele, le-au avertizat: „Trebuie să uitaţi tot ce s-a întâmplat acum. Din aşa ceva n-o să muriţi. Dar dacă suflaţi măcar un cuvânt cuiva, s-a zis cu viaţa voastră!". De frică şi de ruşine, fetele au jurat că nu va şti nici pământul de acel accident. Şi s-au ţinut de cuvânt.
A lăsat copilul la rădăcina unei tufe
Dar iată că, după acel viol, Livia a rămas însărcinată. Cuprinsă de spaimă, plângea disperată pe ascuns, neştiind ce să facă. (Consoartele de suferinţă nu ştiau nimic şi nici până astăzi nu ştiu.) S-a tot gândit sărmana copilă, a chibzuit şi a hotărât să meargă în clasa a IX la şcoala din satul bunicilor. Iar acolo, zicea ea, va mai vedea. Plinuţă de felul ei, deşi era în a opta lună de sarcină, silueta nu o trăda. Dar zilele treceau repejor şi ceasul naşterii se apropia. Livia avea cunoştinţă ce înseamnă naşterea unui copil, căci a urmărit de după sobă din curiozitate două naşteri ale mamei sale asistate acasă de moaşa satului. Aşa că acum fata îşi pregătise nişte cearşafuri vechi, elastic pentru legatul buricului şi o sticluţă de ţuică. Le puse pe toate în geanta ei de şcoală şi îi spuse bunicăi că se duce pe câteva zile la părinţi.
Era anul 1979, sfârşit de octombrie. Livia a ieşit din casă cu noaptea în cap. S-a furişat pe o hudicioară lăturalnică şi, ieşind la marginea satului, a luat-o spre pădure. O zi întreagă s-a tot chinuit într-un loc dosit din inima pădurii, iar când s-a lăsat noaptea durerile s-au acutizat. Pe la miezul nopţii, la lumina stelelor, a născut un băieţel. A avut puterea să-i lege buricul. Apoi l-a învelit în cârpele ce le luase cu ea şi fără nicio remuşcare l-a dus aproape de cărare sub un tufiş, acoperindu-l cu frunze uscate. După care a tras câteva înghiţituri de ţuică, a coborât pe cărare la izvorul de ea ştiut, s-a spălat binişor, s-a odihnit puţin şi, când a prins a se lumina, s-a pornit spre marginea pădurii. A plecat cu primul autobuz la Bălţi, iar de acolo la părinţi, unde a stat câteva zile. Nebănuită şi nedescoperită de nimeni, a terminat şcoala din satul bunicilor, apoi s-a angajat cusătoreasă începătoare la fabrica de blănuri din Bălţi.
Pruncul este găsit
Chiar în acea dimineaţă de sfârşit de octombrie, micuţul a fost găsit de nişte trecători şi dus la punctul medical din sat, apoi la maternitatea din centrul raional. Era destul de crud sărmănuţul şi părea să fie pe moarte. Doamna doctor pediatru după ce i-a făcut tot ce trebuie, a constatat că băieţelul e absolut sănătos şi se află în afara oricărui pericol. Vom nota că doctoriţa suferea de o maladie ce nu-i permitea să nască. Dar îşi dorea foarte mult să crească şi ea un pui de om care să-i spună mamă. Iată că acest boţ cu ochi i se lipi de inimă de cum îl văzu. Când băiatul era deja în clasa a opta, ea îmi povesti într-un reportaj radio: „După ce i-am făcut toate îngrijirile, mi-am zis: „Va fi al meu!". Era o minune de copil. Creştea ca un Făt-Frumos. La numai o lună se făcuse un băieţel dolofan şi drăgălaş. Nu vă închipuiţi ce sentimente de bucurie şi emoţie aveam atunci când îl luam în braţe, când îl strângeam la piept. Aşteptam cu şi mai mari emoţii acordul autorităţilor pentru înfiere. După două luni, băieţelul se făcu şi mai drăgălaş, iar miliţia nu a mai aflat cine e adevărata lui mamă. Aşa că fără mari probleme am perfectat toate formele legale de înfiere. Fericită eu, fericit soţul, am botezat micuţul şi i-am pus numele Tudorel."
Fiind la facultate, Tudorel nimereşte în puşcărie
Înconjurat de dragoste şi afecţiune, Tudorel creştea ager la minte şi cu ascultare de părinţi. Cuminţel şi drăgălaş s-a dovedit a fi şi la şcoală de se minunau profesorii de el. A absolvit ciclul primar cu menţiune. Uite aşa, fericită şi împlinită, această familie a prins a aduna respectul unora şi pizma altora. Într-o zi, când Tudorel ieşise pe terenul de joacă din curte şi se afla în centrul atenţiei copiilor, mama unui coleg de clasă din blocul vecin se năpusti asupra lui cu cuvintele: „Veneticule, copil din flori ce eşti, hai nu te mai umfla aşa de tare în pene!". Ca orice copil de 10 ani, nu a dat atenţie acestor vorbe, dar tonul aspru al doamnei îl făcu să plângă. Mama l-a mângâiat şi l-a sărutat cum făcea şi alte dăţi şi a rugat-o foarte delicat pe doamnă să-şi aleagă cuvintele atunci când vorbeşte cu copiii.
Dar azi aşa, mâine tot aşa. Până când, pe la sfârşitul anului şcolar în clasa VIII, la o oră de clasă, Tudorel a vorbit cel mai frumos despre părinţi (ora de clasă era dedicată părinţilor). În drum spre casă, colegul din blocul vecin, cuprins de invidie, i-a aruncat: „Ce te mai lauzi, bă, cu mă-ta şi cu tat-tu, dacă ei nu-s părinţii tăi? Ce crezi că eu nu ştiu că te-au găsit în frunze!". Aceste vorbe asemeni tăişului unui cuţit l-au spintecat din creştet până în tălpi. Ajuns acasă, cuprins de obidă, le-a reproşat părinţilor c-o ciudă copilărească: „De ce m-aţi minţit că sunt copilul vostru? De ce nu mi-aţi spus adevărul până acum?..." Din ziua aceea comportamentul şi atitudinea lui faţă de părinţi s-au schimbat radical, iar echilibrul său sentimental devenea din ce în ce mai fragil. La absolvirea liceului, a intervenit ruptura. Sacrificiul părinţilor a fost inutil. Tudor nu mai vedea casa în care a crescut ca un loc al întâlnirii, al dragostei şi al comuniunii, ci ca un loc al însingurării şi înstrăinării. Ajuns la facultate, s-a înhăitat cu nişte huligani şi, după mai multe furturi de proporţii, a nimerit în puşcărie. Biata lui mamă adoptivă, la câteva luni după aceea, s-a stins din viaţă.
Mama adevărată vrea să-şi cunoască băiatul
În septembrie, anul trecut, primesc un telefon din nordul Italiei. La celălalt capăt al firului o doamnă mă informează că are pentru mine o „poveste" pe care o poartă-n suflet de trei decenii şi că după sărbătorile de Paşte, când va veni acasă, ar vrea să se întâlnească cu mine să mi-o povestească. Şi iată că, săptămâna trecută, m-am întâlnit cu acea doamnă, foarte simpatică de altfel. Cu capul plecat ca de povara gândurilor grele, femeia începu: „Demult vreau să mă întâlnesc cu dumneavoastră. Chiar din ziua când am auzit la radio despre copilul găsit în frunze, crescut de-o doamnă doctor". Apoi oftă din adânc, faţa îi deveni galbenă ca de ceară şi continuă ca luată de friguri: „Eu sunt... mama... acelui copil. Am fost fără minte atunci şi am făcut o mare prostie. Nu vruse Dumnezeu să mă trăsnescă de sus să nu mai ajung la acel ceas de blestem. Mă vândusem diavolului. Abia peste vreo doi ani am înţeles ce am făcut. Şi de atunci sufletu-mi plânge şi inima-mi oftează. Nu mi-am mai găsit fericirea în viaţa de familie şi nici copii nu am mai putut naşte. Mi-am mărturisit păcatul pe la mai multe mănăstiri. Dar încă nu cred în puterea de vindecare a suferinţei şi a tragediei. Ceea ce-mi doresc foarte mult e să-l cunosc pe băiatul căruia i-am dat viaţă şi să-i cer din suflet iertare..."
Şi înecându-se de plâns mi-a spus tot ce avea pe suflet, mi-a înşiruit povestea ei amară şi m-a rugat să-i comunic adresa părinţilor adoptivi. Ceea ce am şi făcut. Ne-am despărţit în speranţa că ne vom mai întâlni...
Ortodoxia MD

[cristiboss56]

Recidivăm în neputința noastră de a iubi și de a vedea pe acești micuți, atât de dragi lui Hristos, suferind asprimea și povara de nepurtat a indiferenței noastre…

Am fost atinși poate mulți dintre noi, până în adâncul sufletelor noastre, la vârsta la care știam să ascultăm cu suflet curat și limpede de copil, de povestea fetiței cu chibriturile. Este vorba de acea fetiță săracă, trimisă de tatăl său să colinde străzile și să aducă bani din vânzarea de chibrituri trecătorilor de pe stradă. În noaptea de Anul Nou frigul o copleșește. Nu mai avea pe nimeni pe lume căruia să-i pese de ea. Se așează într-un colț de stradă și aprinde chibrituri, unul câte unul. Cu toate că-şi strânse picioruşele sub dânsa, frigul o pătrundea din ce în ce mai mult. Dar nu-i venea să se ducă acasă!Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, şi niciun bănuţ, tatăl ei ar fi bătut-o straşnic pentru asta. Şi-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau sub un acoperiş prin care vântul sufla în voie, cu toate că-i fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe, în repetate rânduri. Mânuţele fetei erau aproape îngheţate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face bine”, gândi micuţa. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie, să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degeţelele ! Fetița iese din această lume de durere, de lipsă de iubire, îndreptându-se cătrebrațele iubitoare ale bunicii sale : niciodată bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiţă şi-o îmbrăţişă. Apoi, ţinându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele, în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici griji. Acolo unde era doar Dumnezeu (http://pravaliavichinego.blogspot.fr/2010/12/fetita-cu-chibrituri-de-han...).
Mă veți întreba cine este Ștefănel. Ştefănel avea numai 10 anişori când a murit la sfârşitul lunii ianuarie. Ziua în care s-a aciuat în râpa din apropierea casei din Focuri a fost la fel ca celelalte zile din viaţa lui: plină de violenţe fizice şi verbale. Mama îi murise în urmă cu un an, iar tatăl alcoolic îl bătea frecvent pentru motive numai de el ştiute. A plecat spre şcoală la ora amiezii, numai că ajuns acolo a avut parte de alt şoc. Învăţătoarea […] i-a reproşat că miroase urât şi l-a dat afară de la ore. Nu era prima dată când se întampla aşa ceva numai ca în ziua respectivă afară era un frig de crăpau pietrele. Acasă nu putea merge, tatăl ţinea neapărat ca fiul să stea la şcoală pentru că doar aşa putea să încaseze alocaţia pe care o dădea pe băutură la barurile din sat. Ştia ca dacă ajunge prea devreme acasă îl aşteaptă altă bătaie, aşa că a stat în curtea şcolii câteva ore. În drum spre casă a făcut rost şi de o sticlă de spirt medicinal şi cum încă nu se făcuse ora la care ar fi trebuit să ajungă de la şcoală s-a ascuns într-o râpă. Nu a mai ieşit de acolo, a băut spirtul ca să se încălzească, a adormit şi a murit îngheţat de frig. […] Abia după ce poliţiştii au reconstituit din declaraţiile elevilor ce s-a întâmplat în acea zi de 24 ianuarie la şcoală învăţătoarea a recunoscut că l-a alungat în frig ca pe un câine. Mai mult, aceasta ştia şi că elevul a stat ore în şir în curtea şcolii, iar bătăile pe care le primea acasă erau cunoscute de toată şcoala. Nu a împiedicat-o însă să îl trateze la fel, colegii de clasă povestind cum Ştefănel fusese bătut în repetate rânduri. (http://m.evz.ro/news/1026206)
Ștefănel, nu am apucat să te cunosc aici, dar întru Domnul te iubesc. Te rog, Doamne, primește această puțină rugăciune, acestă infimă mărturie de afecțiune întru Tine pentru robul tău Ștefănel! Știu că indiferența noastră este ucigătoare de copilărie și de inocență !Ștefănel, te rog, iartă-ne pentru aceea căîn lumea aceasta nu am știut să-ți mărturisim nimic din ce ne învață Hristos, măcar noi cei ce ne numim cu numele Lui! Pentru că uităm să fim mamă, tată, frate, vecin, pentru că uităm să fim oameni! Fetița cu chibriturile, iată, nu ne-a învățat din păcate nimic. Recidivăm în neputința noastră de a iubi și de a vedea pe acești micuți, atât de dragi lui Hristos, suferind asprimea și povara de nepurtat a indiferenței noastre… Iartă-ne, Ștefănel. Și câți or mai fi ca tine pe care nu avem încă ochi săîi vedem și inimi săîi simțim. Mai avem o mângăiere că te putem pomeni la dumnezeiasca liturghie, acolo unde întru Dumnezeu cer și pământ se împacă, ostoindu-se durerile și rănile omului celui rănit cu tot păcatul. Să dea Domnul să te pomenim cât de mulți. Dar și să deschidem ochii sufletului mari, mari, către toți acei Ștefănel care așteaptă să le ocrotim copilăria și să le-o facem fericită întru Hristos!

[cristiboss56]

Aşa arată un fetus de 11-12 săptămâni, vârsta legală limită până la care se produce avortul. E un mulaj în mărime naturală de 30 grame, cu mâini, ochişori, nas. La vârsta asta are deja înregistrate undele creierului, se zbate, înghite, se poate răsuci, are amprente, dă cu piciorul, e sensibil la căldură, la atingere, lumină, zgomot, îşi suge degetul şi toate sistemele corpului funcţionează

Roxana Voicu (director clinica Pro-Vita)
Când vedem un copil nou-născut, spunem despre el că este o fiinţă umană, care are toate caracteristicile, este un om în întregime. Un copil născut prematur, la 7 luni, este tot o fiinţă umană, este om cu toate cele necesare vieţii. Înainte de a se naşte, la 6 luni, copilul, în pântecele mamei lui, are deja mâini, ochişori, nas, gură, picioruşe, este o fiinţă umană. Când copilul are 4 luni, el este o fiinţă umană, când are 3 luni, el este o fiinţă umana, când are 2 luni, de la concepţie, el este o fiinţă umană, în săptămâna a VI-a de la concepţie, încep să se formeze degeţelele, în săptămâna a VI-a de viaţă încep să îi crească mâinile şi picioarele, în săptămâna a IV-a începe să bată inima de una singură, în prima zi de viaţă intrauterină, copilul este o fiinţă umană, având toate caracteristicile de mai târziu, până şi culoarea ochilor şi a părului, imprimate în celula, copilul nenăscut având deja toate organele pe care le va avea şi mai târziu şi nu este o fiinţă simplă, ci una foarte complexă. Dreptul la viaţă nu creşte o dată cu vârsta sau cu mărimea omului. Copilul este o fiinţă umană încă din momentul zămislirii.
În România, sute de femei au fost consiliate în cadrul asociaţiei Pro-Vita şi au avut curajul ca, însărcinate fiind, să rişte respingerea din partea familiei ori a partenerului, şi, cu riscul de a rămâne singure, au lăsat viaţa să crească în ele şi să se nască, respectând dreptul la viaţă al copilului. În acest sens, li s-a prezentat şi un puternic argument. Argumentul de 30 de grame a salvat anul trecut 188 de suflete. Astfel, femeile însărcinate, aflate în cumpănă, au fost informate despre ceea ce se petrece în interiorul lor, acolo unde copilul creşte liniştit şi protejat. Dacă am aşeza o fereastră pe burtica unei femei însărcinate, am vedea chiar acest „argument” prinzând viaţă. Am vedea cum copilaşul are deja, la 11-12 săptămâni, vârsta legală limită până la care se produce avortul, mâini, ochişori, nas, cum se zbate, înghite, se poate răsuci, are amprente, dă cu piciorul, e sensibil la căldură, la atingere, lumină, zgomot, îşi suge degetul şi toate sistemele corpului funcţionează şi are deja înregistrate undele creierului. Femeii i se pune în palmă acea păpuşică mică şi moale de cauciuc, de 30 de grame, şi i se explică toate acestea.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p1926.htm

[cristiboss56]

După ce s-a născut viu şi perfect sănătos, „doctorul moarte” i-a smuls şira spinării şi l-a aruncat într-o cutie unde acesta s-a zvârcolit câteva minute înainte de a-şi da sufletul. Martorii din sala de judecată au leşinat după ce au văzut fotografiile, însă multe dintre femeile de acolo au făcut acelaşi lucru cu copiii lor.
Mişcarea Pro-alegeredin Statele Unite, susţinută de Preşedintele Obama, este de fapt mişcarea pro-moarte, care încurajează lipsa de responsabilitate, desfrânarea, ororile perverse şi firesc, crimele îngrozitoare care urmează unei asemenea sub-umanităţi.
Faptul că specia umană este cea mai crudă specie a planetei nu mai e un secret pentru nimeni. Însă oroarea avortului, adică tăierea în bucăţi a pruncilor nenăscuţi, este mai cumplită decât orice imaginaţie şi arată căderea umanităţii nu în animalitate, care nu cunoaşte o astfel de crimă, ci în diabolizare şi iad. În spatele zâmbetului benevolent şi al afirmaţiilor despre libertatea corpului femeii, stă un ocean de sânge de copil care întinează pământul şi strigă a răzbunare către Dumnezeu.
Procesul recent din Philadelphia (18 martie 2013) al lui Kermit Gosnell a tulburat încă o dată apele în Statele Unite. Este vorba despre un medic care a fost condamnat la moarte pentru uciderea a 7 copii nou-născuţi şi a unui fost client. Conform mărturiilor, metoda lui Gosnell de a comite avorturi este de a scoate copiii vii din pântece, iar apoi de a le smulge şira spinării. Staff-ul lui nu avea educaţie medicală, el nu îşi curăţa măcar echipamentul medical ruginit şi colecta picioare dezmembrate de bebeluşi în nişte cutii.
Rapoartele au şocat întreaga lume, metodele infernale şi criminale ale lui Gosnell înfricoşând milioane de oameni. Însă cam acelaşi lucru se întâmplă în cabinetul oricărui medic aborţionist, chiar dacă realităţile sunt cosmetizate.
Gosnell ucidea copilaşi născuţi şi a fost condamnat la moarte, pe când este perfect legal să-i tai în bucăţi câteva minute mai devreme. Acelaşi act îngrozitor de ucidere este numit „igienă reproductivă” dacă este folosit material medical steril.Aberaţia absolută vine din următoarele: crima „doctorului moarte” nu este că a omorât copii, ci că nu i-a omorât într-un mod corect. Omoară copilul acum şi este medicină reproductivă, omoară-l peste câteva minute şi este crimă. Acesta este non-sensul oricăror legi avortive.
Un copil numit generic „Baby A” spre exemplu avea 30 de săptămâni (luna a 7-a). După ce s-a născut viu şi perfect sănătos, „doctorul moarte” i-a smuls şira spinării şi l-a aruncat într-o cutie unde acesta s-a zvârcolit câteva minute înainte de a-şi da sufletul. Martorii din sala de judecată au leşinat după ce au văzut fotografiile, însă multe dintre femeile de acolo au făcut acelaşi lucru cu copiii lor.
Înainte sau după naştere, copilul este acelaşi. Faptul că medicii au dreptul ucigaş de a tăia în bucăţi un bebeluş şi primesc bani pentru asta, iar dacă copiii s-au născut este considerată crimă, arată non-sensul aberant al susţinătorilor morţii.
Cotidianele americane s-au grăbit să facă diferenţa între uciderea în uter (avort) şi uciderea afară (crimă odioasă), ceea ce stârneşte perplexitatea. Este ca şi cum un om dacă ar fi omorât în casă, ar fi un act de umanitate, însă dacă ar fi hăcuit în aer liber, trebuie condamnat la moarte.
Tehnologia medicală a transformat lumea în iad, un miliard de bebeluşi fiind omorâţi la fiecare câţiva ani, mai mult decât au făcut ciuma, războiaele mondiale, maladiile groaznice, dictaturile, SIDA şi cancerul la un loc. Tăcerea noastră este un act profetic de auto-condamnare. Şi ne mai întrebăm de ce planeta asta se duce de râpă în infern, după ce toţi sfinţii nenăscuţi au fost măcelăriţi şi au rămas doar criminalii – care direct sau indirect – încurajează cea mai odioasă crimă a istoriei.

[cristiboss56]

Într-o societate cu valorile tradiţionale răsturnate, a vorbi despre familie pare azi un pic desuet şi deloc la modă. Există, însă, chiar lângă noi, oameni ce ţin în picioare această construcţie din care ne hrănim cu dragoste şi cu energie. Varvara Florariu, preoteasă, mamă a şapte copii, cu o poveste de viaţă cutremurătoate, reprezintă un model de urmat în orice comunitate creştină.
A crescut şapte copii şi a ocrotit alte sute, ca educatoare. A trecut prin grelele încercări ale unui cancer recidivant, prin cinci intervenţii chirurgicale chinuitoare şi prin lungi şi devastatoare perioade de chimioterapie. În urmă cu doi ani a traversat, alături de copii, un alt moment teribil: aflat la limita dintre viaţă şi moarte, soţul, părintele Vasile Florariu (Belcești – Iași), a avut nevoie de un transplant de ficat pentru a supravieţui. Prin toate a trecut cu rugăciunea, dobândind calm, tărie şi mărturisind răspicat nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu. Căci, spune ea, doar Dumnezeu i-a dat putere să biruiască toate necazurile vieţii. “Mereu ne-a povăţuit, şi pe mine, şi pe copii: “Lasă, dragă, trece şi asta”. Mereu spre tăcere, răbdare şi iertare”, spune părintele Vasile Florariu. Firescul, blândeţea, dragostea de biserică, milostenia, puterea de sacrificiu de care a dat dovadă, toate au rodit nu numai în familie, ci şi în parohiile prin care a trecut. Femeile i-au urmat modelul şi s-au apropiat de Dumnezeu, întărindu-se în credinţă. “De la ea am învăţat ce înseamnă milostenia. Duminica, în general, hrăneşte câte un suflet, un bătrân, un copil şi, deşi acasă uneori ne adunăm la masă 16, mama zice: "Unde sunt atâtea guri, mai încape încă una". E ca o albină, nu stă locului nicio secundă; ar fi în stare să hrănească tot satul dacă ar ţine-o puterile”, povesteşte Iustina, una dintre fetele familiei Florariu.
“Copiii, nişte daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate”
S-au cunoscut în 1979, la biserica din Belceşti, de lângă Iaşi. Vasile Florariu - proaspăt absolvent al Seminarului teologic, ea, Varvara - tânără educatoare. Deşi cadrelor didactice le era interzis de către regimul comunist să frecventeze biserica, Varvara, crescută într-o familie de creştini curaţi, n-a încetat să participe la slujbele religioase, indiferent de riscuri. “Ea a avut în sânge înclinaţia aceasta spre a-L iubi pe Dumnezeu, spre răbdare, spre înţelepciune”, spune pr. Vasile Florariu.
S-au căsătorit, au trecut prin greutăţile de început ale primei parohii la Lişna (jud. Botoşani), iar apoi, rând, pe rând au venit copiii. Deşi trăiau extrem de modest, într-o casă în care au stat multă vreme la lumina lămpii, a considerat fiecare copil ca pe un dar de la Dumnezeu. Niciodată nu s-a gândit să renunţe la sarcină; simţea fiori numai auzind asemenea sugestii. Şi ei, copiii, darurile lui Dumnezeu, au venit, unul câte unul: Alexandru, Ionuţ, Andrei, gemenii Iustina şi Emanuel.
În 1989 s-au mutat la Belceşti, luând viaţa de la capăt. Fără casă, cu condiţii de locuit dificile, cu greutăţile unei parohii noi. Aici s-au născut şi ceilalţi doi copii: Teofil şi Paula. “De-a lungul anilor am avut parte de multe răutăţi. Ni se spunea că suntem sectanţi sau ţigani, că numai ei cresc atâţia copii. Dar n-am avut timp să le auzim. Noi ne-am bucurat de fiecare dintre ei şi am înţeles, amândoi, că sunt nişte daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate“, spune zâmbind, părintele Florariu.
Plecat mereu cu treburile parohiei, pe şantiere, părintele ştia că lasă acasă un stâlp, o mână de fier care ţinea cu fermitate nu doar familia, ci şi gospodăria. Mama a crescut cei şapte copii, dintre care doi gemeni, cu nesfârşită dragoste, cu principii de viaţă sănătoase şi cu încredere că numai prin rugăciune vor izbândi. Tenacitatea, răbdarea, credinţa şi puterea de a lupta sunt, pentru copiii familiei Florariu, repere dobândite de la mama, după care toţi şi-au ghidat vieţile. “Mama e un model de urmat. Şi când spun model mă gândesc la iubirea ei, la tăria de a înfrunta cancerul şi de a lupta pentru viaţă, pentru a fi lângă noi, copiii, la îndemnurile de a stărui în rugăciune, de a pleca genunchii pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate în familie sau în viaţa personală a fiecăruia dintre noi. N-a fost o mamă doar pentru noi, cei şapte fraţi, ci şi pentru copiii ei, de la grădiniţă. Ţin minte cum ducea zilnic cozonac, colăcei ori dulciuri şi împărţea în pauza de masă copiilor lipsiţi. Ba unora dintre ei le cumpăra caiete, carioci, jucării. Am avut bucuria s-o am educatoare pe mama”, povesteşte Emanuel.

[cristiboss56]

sursa: pravmir.ru



Era așa: în halat medical de stil vechi (acum nu prea mai există), cu o barbă albă... Dar tocmai a trecut prin fața noastră, a ieșit din operație. Cum se face că nu l-ați observat?...

Dacă mi-ar fi povestit altcineva întâmplarea aceasta, nu aș fi riscat să o repovestesc pentru că pare neverosimilă. Dar arhimandritul Nectarie (Antonopoulos), starețul Mănăstirii Schimbarea la Față din Sagmata, este un om de mare autoritate și de o onestitate absolută. A scris o carte despre Arhiepiscopul Luca, răspândind astfel cinstirea sa în Grecia, a adus în dar eparhiei noastre o raclă de argint pentru moaștele Sfântului, a organizat mai multe pelerinaje pentru copii în Grecia...
Astăzi arhimandritul Nectarie a venit din nou la Simferopol, și iată ce mi-a povestit:
În Atena era un băiat grav bolnav. Atât de grav încât medicii au refuzat să-l opereze și au propus să-l transfere într-unul dintre cele mai bune centre medicale din Germania, echipat cu tehnologie de ultimă oră.
Și așa au făcut.
Părintele Nectarie l-a însoțit și el pe băiat. Și după o operație de multe ore, dificilă, chirurgii au ieșit și au declarat:
- Nu înțeleg de ce ați adus copilul la centrul nostru dacă voi aveți un specialist atât de minunat!
- Ce specialist? a întrebat surprins Părintele Nectarie.
- Ei bine, cel care ne-a susținut, ne-a dat instrucțiuni prețioase, a condus operația. E profesionist la cel mai înalt nivel! Putem spune că datorită lui operația a avut succes.
- E ciudat, dar cu noi nu a venit niciun specialist, faceți o confuzie...
- Ei bine, era așa: în halat medical de stil vechi (acum nu prea mai există), cu o barbă albă... Dar tocmai a trecut prin fața noastră, a ieșit din operație, cum se face că nu l-ați observat?...
Uluit, Părintele Nectarie a cerut să i se arate registrul operației. Lângă numele băiatului erau numele chirurgilor care au făcut operația, iar ultimul în serie era scris de mână în limba rusă: "Arhiepiscopul Luca".
Minunate sunt lucrările Tale, Doamne!

[cristiboss56]

sursa:http://www.johnsanidopoulos.com



Sfinte Luca, nu știu ce vei face, dar eu vreau să cânt din nou la pian. Tu ești doctor, tu știi cum să faci!

Nazar Stanintsenkov, un tânăr pianist talentat, a descris o minune care i s-a întâmplat, într-un interviu acordat postului de radio grecesc, Peraiki Ekklesia. Mai jos este mărturisirea sa personală:
„Acum șapte ani m-am dus la mare, să-mi petrec vara cu bunica mea și într-o zi am plecat de acasă, pentru a merge la joacă. Nu am fost atent și, atunci când s-a închis ușa, mi-a prins degetele înăuntru și mi le-a retezat. Am plâns și strigam: Nu mai am degete, cum voi mai cânta din nou la pian? Ne-am dus la spital, dar medicul nu a putut face nimic, decât să-mi coase rănile.
După câteva zile, o doamnă ne-a vorbit despre Sfântul Luca. Ne-am dus și noi la Simferopol și am sărutat moaștele Sfântului. Am luat ulei de la icoana Sfântului și în fiecare noapte m-am rugat: Sfinte Luca, nu știu ce vei face, dar eu vreau să cânt din nou la pian. Tu ești doctor, tu știi cum să faci. În fiecare noapte țineam în mână icoana și îmi ungeam mâna cu ulei.
După o lună, degetele mele au început să crească la loc, au ieșit chiar și unghiile și am început din nou să cânt la pian. În cinci luni, am terminat examenele de pian și am luat premiul întâi. Îi mulțumesc Sfântului Luca pentru marele dar pe care l-a făcut în viața mea!”