Din Patmos:Maranatha!

Doamna Dobrin va multumesc cu respect si bucurie pentru randurile postate de dvs si as dori,pe scurt ca sa nu plictisesc,sa va spun si eu ceva.Maretele ziduri,fastuoasele multimi si aprobatoarele aplauze din partea lumii nu m-au impresionat niciodata dpdv al intelegerii si trairii credintei.Imi misca insa inima de piatra oameni precum cel din care ati citat sau precum acel calugar cu copii din Africa cu care (parca dvs)ati postat o poza acum ceva timp,simpli,fara aur si arginti, apostolici in traire si cuvant,luptatori pentru raspandirea Evangheliei si pentru mantuirea oamenilor,plini de bucurie si nadejde atat in timp de pace cat si in prigoana.In ei il putem vedea pe Dumnezeu la lucru in lume si parca pe forum se intreba cineva,intr-un topic,daca mai exista sfinti azi.Cu siguranta exista trebuie doar sa invatam sa-i vedem iar,sa ne curatim si noi prin puterea Lui pentru a vedea lumina lui Hristos pe care o raspandesc.

Acesti oameni,precum frumos arata si domnul arhimandrit Siluan Visan pe site,in articolul ,,Bucuria de a-ti ferici aproapele",traiesc un rod al bucuriei sfinte,rod al Duhului Sfant,un rod care prin sacrificiu,dragoste sfanta si lepadare de sine duc lumina mantuirii,prin Hristos,acolo unde intunericul inca se mai lupta sa-i tina pe oameni in intuneric.Slava lui Dumnezeu pentru cum lucreaza prin alesii Sai in lume,pentru proslavirea Numelui Sau.Ei,prin lepadarea de tot ce-in lumesc si egoist, isi arunca omul vechi in praful pocaintei si astfel au loc sa intre pe poarta cea stramta prin care uriasul ,,eu si doar eu"din fiecare nu poate intra,trebuie sa scada si iar sa scada pentru ca Hristos sa fie marit si prin EL sa intre in Imparatia Cerurilor.Frumosii sfinti ai lui Hristos,transfigurati si eliberati de zoaiele si murdaria din care restul ne hraim,sa-i tina mereu Dumnezeu in grija Sa.

O sa inchei si eu,ca o neinsemnata multumire,cu un citat dintr-o biografie despre Sfantul Ioan Casian: ,,Aşa precum El ne iubeşte cu iubirea cea adevărată şi curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim şi noi Lui printr-o legătură veşnică, de nedespărţit, pentru ca orice respirăm, orice înţelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atît cît este cu putinţă pe pămînt, plinindu-se cuvîntul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate."

Va multumesc inca odata cu recunostiinta pentru cea ati adus din inima dvs si fie ca Tatal din Ceruri,Parintele Luminilor,sa va rasplateasca pentru ca cei milostivi prin cuvant sau fapta de mila vor avea si ei parte in fata Lui.

SEMA ISRAEL: EL IOTSER

,,Binecuvantati pe Domnul Cel vrednic de binecuvantare! Binecuvantati pe Domnul Cel vrednic de binecuvantare in veac de veac! Binecuvantat este Doamne, Dumnezeul nostru,Imparat al lumii,Care plasmuieste lumina si creeaza intunericul,Care face pacea si creeaza toate;Care lumineaza pamantul si pe cei ce locuiesc in el cu indurare si in bunatatea Lui inoieste mereu,zi de zi,lucrul creatiei.Cate de mari sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut.Plin este pamantul de fapturile Tale Imparate care de atunci ai fost preainaltat,laudat,slavit si inaltat in zilele cele de demult.Dumnezeule vesnic indura-te de noi in marea Ta milostivire.

Doamne al puterii noastre,Stanca a scaparii noastre,Scut al mantuirii noastre,Adapostul nostru! Dumnezeu binecuvantat,mare in stiinta,EL a alcatuit si lucrat razele soarelui a plasmuit tot ce-I bun spre slava Numelui Sau.In jurul puterii Lui a pus luminatori,capeteniile ostirii Lui sfinte care inalta pe Cel Atotputernic povestesc neincetat slava lui Dumnezeu si sfintenia Lui.Binecuvantat fii Doamne,Dumnezeul nostru,pentru maretia lucrarilor mainilor Tale,pentru luminatorii straluciti pe care i-ai facut si care te slavesc! Sela!

Binecuvantat fii Stanca noastra,Imparatul nostru si Izbavitorul nostru, laudat fie in veci numele Tau,Imparatul nostru.EL si-a plamadit slujitori, slugi care stau in cele inalte si fac sa se auda cu frica sunetul cuvintelor Dumnezeului Celui Viu si Imparatului a toate.Toti iubiti,toti alesi,toti tari,implinesc toti cu frica si cutremur voia Ziditorului lor.Toti isi deschid gura cu sfintenie si curatie,cu cantari si laude si binecuvanteaza, lauda, slavesc, cinstesc sfintesc si iubesc Numele lui Dumnezeu.Imparat mare, puternic si infricosator:sfant este EL!Si toti isi pun jugul Imparatiei ceresti unul de la altul si se indeamna unul pe altul sa-L sfinteasca pe Ziditorul lor cu seninatate si cu glas placut si curat;toti impreuna ca unul intoneaza sfintirea si rostesc cu teama:Sfant!Sfant!Sfant Domnul ostirilor ceresti!Plin este tot pamantul de slava Lui!"

EL QUADOS-QUEDUSA: ,,Din generatie in generatie vom vesti marirea Ta si in veci vom proclama sfintenia Ta,Lauda Ta,Dumnezeul nostru,nu va inceta niciodata din gura noastra,caci Imparat mare si sfant esti Tu.Binecuvantat esti Doamne,Dumnezeule atotsfant!"

Copii lui Dumnezeu par saraci si tristi cand cauta in gunoaiele lumii acesteia cu maini lacome.Se strapung singuri cu o multime de chinuri ce razbat din groapa pieirii si uita de calatoria lor prin pustiul lumii spre limanul Imparatiei. ,, Asa vorbeste Domnul: "Blestemat sa fie omul care se increde in om, care se sprijina pe un muritor si isi abate inima de la Domnul! Caci este ca un nenorocit in pustiu si nu vede venind fericirea; locuieste in locurile arse ale pustiului, intr-un pamant sarat si fara locuitori.”(Ieremia 17:5-6).

Nu te va parasi niciodata copile,din vesnicie te-a iubit,de cand erai inca o scanteiei in pantecele mamei tale te-a inconjurat cu dragostea Lui.Lumea aceasta va trece intr-o zi si un cer si nu nou pamant vor rodi bucurie si pace.De aceea sa nu-ti fie frica sa parasesti scena acestei lumi cu ispitele ei si sa mergi,prin credinta,spre clipa cand ce este desavarsit va veni si ce este ,,in parte se va sfarsi”:,, Binecuvantat sa fie omul care se increde in Domnul si a carui nadejde este Domnul! Caci el este ca un pom sadit langa ape care-si intinde radacinile spre rau; nu se teme de caldura cand vine, si frunzisul lui ramane verde; in anul secetei nu se teme si nu inceteaza sa aduca rod.”(Ieremia 17:7-8)

Partea I

,,In zona noastra era un munte din varful caruia puteai vedea fiecare ciuline,cum zicem noi,si fiecare loc unde se adaposteau oile.Obisnuiam sa merg acolo cu un binoclu puternic,cu care puteam scurta intreaga zona.Imi amintesc ca intr-o dimineata devreme de vara,cand mieii erau deja marisori,eram sus pe munte.Era o vreme cand aveam mari probleme cu vulpile de deal.Asadar stateam acolo pe la trei si jumatate dimineata,cu acest binoclu,cu o pusca si cu toiagul de pastor.Am vazut ceva ce n-am mai vazut si n-am sa uit niciodata.Stand pe varful dealului si privind in vale am vazut o vulpe adunand oile exact cum le adunau cainii nostrii.Stiti cum sunt folositi cainii pentru a aduna oile impreuna si pentru a le deplasa dintr-un loc in altul.Ei bine,de data acesta,o vulpe facea exact acelasi lucru.Toate mamele incercau din rasputeri sa-si apere mieluseii.Vulpea incerca sa le duca intr-un loc mlastinos unde mieii,desi marisori,s-ar fi impotmolit.Am stat o vreme si m-am uitat la ea uimit de felul in care stia sa manevreze oile; mai bine decat orice caine ciobanesc.Dupa o vreme oile erau istovite si infricosate.Pentru ele lumea era cu susul in jos,iar ochii vedeau doar vulpea.In momentul cand am vazut ca vulpea era gata sa ucida am facut ceva foarte simplu.Am pus doua degete in gura si am fluierat.Vulpea a fugit ca din pusca,ochii pastorului au fost tot timpul asupra oilor,stiind exact ce se intimpla,si avand intr-o clipa abilitatea de a le feri de pericol.

Primul lucru pe care-l faceam cu fiecare oaie,pe care o aduceam acasa pentru a o adauga la turma,era sa iau un cutit bine ascutit,nu le taiam gatul,ci le marcam urechile.In Scotia il numeam ,,semnul lung”.In fiecare iarna,in luna noiembrie,obisnuiam sa luam mieii nascuti de primavara si sa-i ducem intr-un staul mai jos de casa noastra.Era un staul mare,de aproximativ 60 la 80 de acri.Mieii acestia urmau sa ierneze acolo in camp,fiind hraniti dintr-un jgheab de lemn in care puneam mancare in fiecare dimineata.In luna august,fiind deja un tinerel,m-am dus la studii in Edinburgh.Oile mi-au lipsit mult.Intr-un sfarsit de saptamina,auzind ca fratele meu are deja miei de-o luna,mi-am zis: ,,Merg acasa sa vad oile”.Aveam o motocicleta cu care am facut tot drumul pana acasa.In prima dimineata i-am zis fratelui meu: ,,Merg cu tine sa hranim mieii”.Ajungand la usa staulului i-am zis fratelui meu: ,,Lasa-ma sa-i chem eu”.Am inceput sa-i strig asa cum obisnuiam intotdeauna,erau toti imprastiati prin tarc.I-am chemat din nou dar nici macar unul nu si-a ridicat capul.Am incercat din nou dupa care am renuntat si i-am spus fratelui meu ,,Cheama-i tu!”si el i-a chemat. Vocea lui semana mult cu a mea,multi oameni nu puteau face diferenta intre vocea lui si vocea mea si totusi,cand i-a chemat,fiecare mielusel din tarc si-a ridicat capul si a inceput sa fuga spre el.Vocea mea era un simplu sunet pentru ei dar vocea fratelui insemna ocrotire intr-o dimineata rece si inghetata.Mieii cunosteau vocea pastorului.

Intr-o zi eram acasa in vacanta de vara si lucram cu fratele meu.Ne uitam la niste miei care fusesera separati de mamele lor intr-un alt staul.Si cum stateam si admiram mieii deodata am simtit nasul unei oi mirosind in palma mea.M-am uitat in jos si am vazut ca era o oaie de vreo cinci ani,oaie pe care cand era doar un miel am ingrijit-o timp de sase luni,hranind-o si purtand-o in brate.Cu toate ca dupa cele sase luni a trebuit sa se hraneasca iar pe camp oaia aceea venea tot timpul dupa mine.Si celelalte oi ma cunosteau ca si pastor al lor dar nu erau atat de atasate de mine ca acesta una.Asadar oaia nu ma vazuse de aproape trei ani.In perioada aceea erau aduse de pe un deal si tinute intr-un staul de la marginea dealului la o departare de ferma de aproape trei mile.Stateam acolo cu fratele meu care in timpul acestor trei ani ii fusese pastor.Cu toate acestea oaia a venit la mine,fapt care m-a bucurat pentru ca inca isi mai aducea aminte de mine.Imi mai aduc aminte ca in timpul perioadei mele de pastorire a oilor a aparut o capra alba.Nu stiu de unde venise dar presupun ca s-a ratacit de la o alta turma.Arata ciudat intrucat semana mai mult cu o oaie decat cu o capra.Ce mi-a atras atentia a fost ca nici o oaie de pe deal n-a crezut ca si capra este oaie si de aceea nici nu s-au alaturat ei.

Exista un lucru care nu lasa oile sa stea culcate si anume antagonismul in interiorul turmei.Noi aveam ceea ce eu obisnuiam sa numesc ,,oaia sefa”.Intr-un cotet de gaini gaina se numea ,,gaina cu ordinea”. Intotdeauna exista o oaie care vroia sa fie oaia cea mai grozava,sau sefa,care sa se evidentieze si sa-i zica pastorului”: ,,Uita-te la mine cum am eu grija de toate celelalte".Cateodata ma luam de cate o oaie si o certam zicandu-i: ,,Las-o in pace”si oaia intelegea.Cand oile se odihnesc nu se odihnesc pe un loc sterp ci se strang toate si se culca unde-i locul plin de iarba.Cand le vedeam stand in picioare stiam indata ce nu le placea. Oaia care facea pe sefa incerca sa le arate celorlalte cat de grozava este.Se ducea la cate o oaie care statea culcata si o calca pe picioare,uitandu-se fioros la ea,dupa care o vedea-i pe cealalta,biata de ea,sculandu-se si fugind cativa metri mai incolo.Apoi se ducea la alta oaie si tot asa pana ridica toata turma in picioare si nu se oprea pana nu ma vedea.Pentru o oaie ca acesta aveam un fluierat specific si dupa ce fluieram o singura data oaia inceta si dupa cateva clipe toate oile se culcau la loc.Oile nu stau culcate cat timp exista vrajba,frustrari si tulburari intre ele.

Oaia trebuie sa bea apa ca sa poata trai.O oaie are 70% in corpul sau fluid cum de fapt exista si in om.Intr-un anumit sezon al anului oaia nu are nevoie sa bea multa apa pentru ca si-o ia din roua.Imi amintesc cum ieseam cu turma diminetile de primavera si vara devreme pe la ora trei sau patru in fiecare dimineata.Pastoream turma in partea cea mai de vest a teritoriului unde rasaritul soarelui era mai tarziu decat in partile coastei de sud si de est.Indata ce soarele rasarea vedeam cum coborau oile de pe varful dealurilor in vaile unde era iarba cea mai verde.Cateodata puteai vedea cum stralucea valea incarcata de roua,incat iti dadea impresia ca vezi un camp plin de perle unde oile mancau si beau in acelasi timp.O oaie niciodata nu va bea apa dintr-o apa care curge repede.Cand ne duceam turmele de la ferma trebuiau adunate si coborate de pe deal.Veneau de pe cea mai indepartata parte a dealului si eram nevoiti sa trecem cu oile prin doua paraie.Dupa ce le duceam pe o zi calduroasa distanta de aproape trei mile oile erau atat de insetate incat le atarna limba din gura.Asadar primul parau pe care-l treceam era plin de pietris si bolovanis.Era o apa repede curgatoare cu multe unde si din acesta cauza nici macar o oaie,nici chiar cea mai insetata,nu s-ar fi oprit sa bea.Dar cand ajungeam la celalalt parau,la o jumatate de mila de primul,vadul era foarte larg si apa linistita. Din aceea apa linistita fiecare oaie se oprea ca sa bea."

Partea a-II-a

,,O parte a tarmului nostru avea niste maluri foarte abrupte care erau aproape perpendiculare in mare.Daca stateai sprijinit in bat si te aplecai peste mal vedeai cum peretele,in unele locuri,era curbat sub tine spre interior.Presupun ca aceste maluri aveau o inaltime de aproximativ saptezeci de metri dar pentru ca erau abrupte si periculoase erau puse terasamente si garduri incat numai oile le puteau folosi.Pe tarmurile acelea iarba era foarte verde.Oile erau foarte entuziasmate de iarba de pe cealalta parte si de multe ori iarba din locurile cele mai greu accesibile si cele mai primejdioase pare a fi cea mai buna.Oile noastre obisnuiau cateodata sa mearga pe aceste maluri.Cateodata coborau dar nu se mai puteau intoarce.Imi amintesc ca un pescar care-l cunosteam m-a sunat si mi-a spus ca a vazut una dintre oile mele coborate pe terasament.La vestea acestea eu si fratele meu a trebuit sa trecem dealurile pana am ajuns la malul acesta unde am gasit oaia pascand in iarba aceea mare si verde.Iarba era bine ciugulita pentru ca oaia statuse acolo mult timp.A reusit sa sara jos pe mal dar n-am mai reusit sa vina cativa metri inapoi.Cu toate ca am reusit sa o scoatem de acolo doua zile mai tarziu a murit.Dupa ce am taiat-o am gasit ca toata iarba pe care o mancase se intarise si se facuse ca un bulgare.In loc sa o hranesca in cele din urma i-a luat viata pentru ca nu a avut nici un lichid.A fost total deshidratata incat n-am mai putut digera mancarea asimilata.

Jumatate din timpul meu ca si pastor l-am trait ingrijindu-ma de acele oi care se rataceau.Stiam ca unele oi se rataceau mult mai usor ca altele si cu timpul le cunosti pe toate iar in cele din urma invatasem si locurile unde sa le caut cand se rataceau.O oaie se poate foarte usor culca intr-o anumita pozitie din care pur si simplu nu-si mai poate controla picioarele fara a fi in cele din urma ajutata de pastor.Este asa numita ,,oaie incurcata”si sunt doua lucruri care o fac pe o oaie sa se incurce.Unul este acesta:isi alege locul cel mai bun si mai confortabil pentru a se culca.Oaia care-si dorea un loc usor accesibil era intotdeauna in pericol pentru ca se culca si cateodata isi incurca picioarele in asa fel incat isi pierdea echilibrul si nu-si mai putea aduce picioarele inapoi pe pamant.Incepea sa scurme pamantul pana rupea toata iarba si tot nu se putea ridica.Cu cat statea culcata mai mult cu atat crestea mai multe pericolul.Incepea sa se umfle,voma,se ranea la picioarele de care avea atata nevoie.Mai era ceva ce facea o oaie sa se incurce si aceea era lana de pe ea care cateodata era prea grea.Biata oaie se culca iar lana in care se agatau tot felul de lemne si de scaieti devenea atat de grea incat oaia raminea imobilizata la pamant.Cu o luna inaintea tunderii oilor puneam intotdeauna la mine o pereche de foarfece pentru tuns oile.Cand aveam o oaie care zi de zi raminea intoarsa pe spate, nemaiputandu-se ridica din nou, nu era nimic altceva de facut decat sa o tunzi.Lana era atat de deasa incat cu greu o tundeai.Dar trebuia sa o tunzi pentru ca altfel oaia murea.Dupa aceea oaia se simtea stanjenita pentru ca era tunsa prea scurt,era in pericol sa o arda soarele dar mai bine arsa de soare decat moarta.

Intr-o iarna,cam prin noiembrie,am intarziat in a aduce oile mai tinere jos la staul,asa ca erau inca sus pe munte.Iarna aceea incepuse ceva mai devreme ca de obicei, o furtuna de zapada insotita de viscol si de aceea am fost obligati sa urcam pe munte pentru a aduce oile jos.Aveam de urcat impotriva viscolului,era greu sa vezi in ce directie mergeai datorita zapezii care iti intra in ochi.Apoi era greu sa respiri pentru ca iti intra zapada in gura iar hainele se umpleau cu zapada, care apoi ingheta pe tine.Mergeam pe o carare de munte pe care o cunosteam pe dinafara si totusi trebuia sa ma uit la fiecare centimetru si sa lupt pentru fiecare pas pe care-l faceam.O faceam dintr-un singur motiv:eram ingrijorat pentru oile mele.In spatele meu venea fratele meu,mare si voinic.Eu eram poreclit ,,mititelul” iar el ,,uriasul”.Dupa o vreme,cand vroiam sa-i zic ca nu mai pot am simtit cum fratele meu ma bate pe umar si apoi imi zice: ,,Merg eu in fata acum”. El a trecut in fata iar eu am mers in spatele lui si totul s-a schimbat,nu am mai simtit ninsoarea.Era fratele meu cel mare in fata mea si tot ce trebuia sa fac era sa merg doar dupa el.Ma uitam la picioarele lui si calcam pe urmele lasate de el si am mai descoperit ceva.Cu cat mergeam mai aproape de el cu atat imi era mai usor; in momentul in care ramaneam in urma, chiar si doi pasi, incepeam din nou sa lupt pentru mine insumi,daca nu ma grabeam sa-l ajung din nou.

Pe vremuri scaldam oile cu doi dintre fratii mei.De obicei turistii care vizitau zona aceea cand vedeau oile in bazin opreau masinile si veneau sa vada.Unul dintre turisti,cand l-a vazut pe fratele meu mai mare luand bietele oite si aruncandu-le in apa a zis: ,,Vai de mine,nu crezi ca esti prea brutal cu oitele acelea?”In aparenta cand ii vedeai pe acesti flacai luand cu mainile lor mari cate o oita ti-se parea ca totul se face fara mila dar in realitate el prindea oaia exact cum trebuia prinsa ca sa n-o faci sa sufere.Mainile acelea mari si dure in aparenta erau niste maini blande iar ceea ce parea a fi facut fara finite era un tratament facut cu toata atentia.Bineinteles ca pentru oaie era neplacut sa fie muiata in aceea apa cu substante si tot la fel nu le placea cand le dadeam injectii pentru a le proteja de boli.Dar fie ca-i placea fie ca nu trebuia sa suporte tratamentul.Pastorul trebuia sa o faca iar oile trebuiau sa o accepte pentru ca era spre binele lor.

L-am ascultat demult pe un pastor din Highland predicand,era un pastor simplu si nu un teolog,predica simplu si din suflet.El zicea: ,,La ce ma gandesc cand vorbesc despre bunatate si indurare?Ma gandesc la acei pastori care trec pe drum cu toiegele in mana si isi duc oile acasa.Oile vin in urma lor.In spatele oilor sunt doi caini,pe unul il cheama Indurare si pe celalalt Bunatate.Apoi le zicea cainilor: ,,Aveti grija de ele si pentru ca oile sunt ce sunt si incep sa iasa de pe drum.Ce crezi ca se intimpla?Bunatatea fuge si aduna oile inapoi in turma si pe cararea lui Dumnezeu. Ceva mai tarziu,pe drum in jos,alte oi vor face la fel si vei vedea pe Indurare fugind dupa ele si aducandu-le din nou la turma.Zicea el:,,Sunt doi caini minunati,Bunatate si Indurare."(Douglas MacMillan)

Paharul de lemn si painea ce se odihnesc pe masa se vor ridica binecuvantate spre cer si ori de cate ori vom manca din painea aceasta si vom bea din paharul acesta vom vesti moartea Domnului pana va veni EL,clipa cand rodul vitei se va bea iar,intr-o zi, cu bucuria revederi,in Imparatia lui Dumnezeu. Mormantul l-a primit in gradina sa pe Cel intors dintre spinii si maracinii lumii,in care,demult,noi am plecat cu ochii in lacrimi. Aruncandu-se pe Sine Insusi deasupra gandului mortii ne-a eliberat de incertitudinea gandului cand isi va implini Dumnezeu promisiunile.Murind pe Cruce si aducand la viata prin biruinta Sa o noua lume,prin puterea Lui de viata datatoare insufletind-o,a eliberat in vechea lumea inlantuita-n pacat vestea ca Isus Hristos este adevaratul Domn al lumii,adevarata lumina a lumii,iar cei ce stateau in intuneric,au ridicat capul cand portile iadului au cazut si pe Domnul Vietii l-au cunoscut,au vazut ca in EL era viata si viata era lumina oamenilor iar lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a biruit-o.Pace Tie drag Isuse,peste regi si neamuri Domn,intr-a Duhului durere,intr-al primaverii somn,clipa Invierii se apropie,lumanarile credintei stau gata sa se aprinda,lumina lor sa se contopeasca cu a Ta,tacerea e pe sfarsite si cantecul biruintei se aude din ce in ce mai aproape.,,EL a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi,care prin EL sunteti credinciosi in Dumnezeu care l-a inviat din morti si I-a dat slava,pentru ca credinta si nadejdea voastra sa fie in Dumnezeu".Sa piara intunericul,sa cada giulgiul,sa se rastoarne piatra,cu moartea pre moarte calcand.Se apropie clipa,ceasul Invierii,noaptea durerii aproape a trecut.,,Vestea pe care am auzit-o de la EL si pe care vi-o propovaduim este ca Dumnezeu este lumina si in EL nu este intuneric".

Albert Schweitzer spunea ca daca a existat o umanitate a lui Dumnezeu atunci ea s-a realizat prin intrupare in persoana lui Isus,cel ce dintr-o profunda constiinta mesianica s-a numit pe sine Fiul Omului,iar lucrul cel mai important este ca aceasta idee transformata in realitate a ramas mereu vie,in drumul ei prin istorie,in constiinta comuna a acelora care au fost gata sa-i primeasca manifestarea intr-o forma pe care nimeni nu o banuia,ale carora ganduri au fost dominate intr-o asemenea forma de aceasta personalitate istorica astfel incat unitatea divinului cu umanitatea asumate-n EL a intrat in constiinta lor comuna iar acele clipe,ce au reprezentat cursul exterior al vietii Sale se repeta in ei,cei ce au crezut, intr-o maniera spirituala.

Isus a predicat prima data Imparatia ca pe ceva viitor,asemenea Botezatorului,dar in fata raspunsului de inceput al oamenilor,parca sincer si dornic,cauzat de puterea predicilor Sale,l-a facut poate sa spere ca Imparatia,intr-o anumita forma,este deja prezenta,ca Tatal desi inca nu-si arata manifestarea exterioara indubitabila a maretiei si implinirii ei,a lasat-o sa vina printre oameni intr-o tacuta si discreta forma,cu o umila si graduala dezvoltare iar mareata idee din parabolele Sale,care a dominat perioada de mijloc a vietii Sale publice,asemanarea dintre Imparatie si samanta de mustar, i-a stapanit cu bucurie si speranta gandirea.Cu cat insa esecul acestei idei devenea din ce in ce mai evident,conform criticilor sai moderni,datorita respingerii si dezinteresului crud aratat de compatriotii Sai,centrul de gravitatie al gandirii Sale s-ar fi mutat la lumea de dincolo de mormant,la imaginea unei intoarceri glorioase pentru a cuceri definitiv si a judeca lumea care s-a ridicat impotriva Lui.Strigatul Sau de pe Cruce,plin de disperare dar si de speranta,a eliberat o influenta de viata datatoare,ca orice tragedie escatologica,a generat o miscare prin care toata magnitudinea religioasa este adusa din viitor in prezent,devenind un prezent spiritual indivizibil.Aceasta conduita mesianica a acestui unic mare om a dat nastere la o inclestare intre prezent si la ce urmeaza dupa el,si a dus la absorptia viitorului in prezent,un proces al carui final nu a venit inca dar asteptat cu aceiasi tensiune vibranta,generata de unda de soc a Celui care a creat-o.In acest sens Isus a si acceptat lumea dar a si fost in conflict cu ea,in tensiunea contopirii viitorului cu prezentul,Imparatia invadand lumea dinspre sfarsitul care inghite prezentul,intr-o ultima si finala contopire.Imparatia era printre ei dar nu era decat in putini dintre ei,restul fiind orbi calauzind alti orbi.

Intr-o asemenea tensiune mesianica,sub presiunea extraordinara a evenimentelor,acest minunat tanar Fiu al Omului,si-a indreptat fata hotarat spre menirea Sa iar certitudinea acestei idei,cu privire la iminenta actiune a lui Dumnezeu in istorie, l-a stapanit intr-o asemenea masura si cu o asemenea putere,dupa cum spunea Keim,incat curajul sau s-a impletit cu determinarea de neclintit de a salva de judecata iminenta ce putea fi salvat.EL a actionat asa stiind ca timpul Imparatiei a inceput sa se reverse in istorie,iar acest aparent idealism extrem al gandirii Sale nu putea naste o cale de mijloc pe care nu a luat-o in considerare in nici un moment.Constiinta,in aceasta stare,se va gasi fata-n fata cu necesitatea de a se elibera de aceasta lume,sa stea singura in fata ei,pentru a o recuceri de pe pozitia acestei inalienabile libertati a spiritului.Baur s-a inselat,credinta crestina nu s-a pietrificat,printr-o bizara alienare,intr-o forma tranzitionala,o religie care ar fi putut conduce catre adevarata credinta dar a ramas intr-o stare de pietrificare,tinand prizoniere toate fortele ei latente.Credinta Lui,constiinta de sine,a fost o victorie asupra lumii,pentru ca doar o constiinta pozitionata in acest mod,in antiteza cu spiritul lumii in integralitatea lui,care nu se multumeste un rol sters in drama lumii,ci o infrunta cu libertatea credintei,in aveasta constiinta sunt prezente adevaratele forte ale vindecarii lumii.

In viziunea multora de la picioarele Crucii,de atunci si de peste timp,aceasta conduita a sa,mesianica,a carat mereu cu ea,in adancuri,consecintele inexorabile care au urmat.Pentru multi din ce ce ii cereau sa se coboare,atunci ca si acum,odata cu ultimul Sau strigat,intregul sistem eshatologic a cazut asupra Lui in ruine,ramanand ca singura realitate spiritual aceasta lume,pe care Hristos,prin cuvintele Sale,a chemat-o la viata din lumea care-L respinsese.Acest ultim strigat,pe care multi l-au considerat o abandonare a viitorului escatologic,ar fi fost adevarat Sa acceptare a lumii.In acest mod au incercat sa-L ingroape in ruine unei lumi in care din Fiul Omului sa ramina doar omul,maret,eroic dar zdrobit sub greutatea idealismului propriei gandiri.In Noul Testament,cu privire la Hristos,se foloseste sintagma archegos,cel ce merge inainte deschizand drumul,incapsuland in Sine noul exod al poporului lui Dumnezeu din lume spre eternitate,iar EL,in fruntea lor deschide drumul spre viata si mantuire,invingand moartea si orice putere vazuta sau nevazuta ostila.EL a mers inainte,in cer,pentru a pregati un loc celor ce-L urmeaza,si cu siguranta va veni iar,in cea mai mare putere si slava ce au fost pe lume,iar puterea Sa,impreuna cu cuvantul Sau judeca permanent lumea.A infruntat suferinta ce-i statea in fata,cu ochii fixati spre acest maret viitor,cand manikos erota,dupa cum spunea Cabasila,iubirea netarmurita, va arata ca infinitatea raului nu exista.Evanghelia nu prezinta un sistem de mantuire,ci vestea ca Hristos este adevaratul Domn al lumii,adevarata Lumina a lumii,pe care mormantul nu a putut sa o tina.Aceasta veste este mantuirea,mai presus de ruinele noastre,de putinul nostru,de esecurile noastre,de conceptele noastre.

Dupa cum spunea un poet: ,,Gratii:banuieli,temeri,neincredere-umbra nelinistilor noastre.Sa fie cunoasterea o rasfrangere-n geamuri?Mai bine sa cred si sa vad,cu ochii iubirii,si sa-mi castig libertatea".

Prima parte

,,Exista un grup de cuvinte ale NT care au ajuns sa fie un fel de rezumat al atitudinii crestine fata de lume,ele descriu o persoana care este un peregrin,un vizitator,un strain si nu un locuitor intr-un loc.Primul dintre aceste cuvinte este xenos.In greaca clasica inseamna ,,strain”,in contrast cu ,,polites”(cetatean al tarii),cu epichorios(un locuitor al tarii)si cu endemos(un indigen al tarii)El poate insemna chiar un calator sau un refugiat.Pasajul cel mai concludent pentru semnificatia acestui cuvant in gandirea crestina este pasajul din Evrei unde patriarhii sunt numiti straini si peregrini toata viata lor,crestinul,la randul sau fiind un xenos,un strain in aceasta lume.In lumea antica strainul nu se simtea convenabil.In papirusuri un om scria ca el este dispretuit de toti motivand pentru ,,ca sunt un xenos,strain”.Altcineva scria acasa ca sa le comunice rudelor sale ,,Nu va ingrijorati in legatura cu mine pentru ca,personal,sunt familiarizat cu aceste locuri si nu sunt strain,xenos,aici”.Un altul scria: ,,Este mai bine pentru voi sa fiti in casele voastre proprii,oricum ar fi ele,decat sa fiti epi xenes,adica intr-o tara straina”.

In lumea antica locurile unde membrii se intalneau pentru a lua masa impreuna erau foarte obisnuite;iar aceia care se asezau erau impartiti in sudeipnoi,membrii, si xenoi,straini,care sunt oaspeti numai pentru ca li se ingaduie sa fie,doar din politete.Un soldat mercenar care servea intr-o armata , era un xenos,un strain (Xenofon,,Anabasis”).In Sparta strainul era in mod automat considerat ca si ,,barbar”,xenos si barbaros insemnau unul si acelasi lucru (Herodot). Avem aici,asadar,adevarul conform caruia in aceasta lume crestinul este intotdeauna un strain,in aceasta lume el nu este niciodata acasa,si el nu poate niciodata sa considere aceasta lume ca si locuinta sa permanenta.Si tocmai din aceasta cauza va exista mereu posibilitatea ca el sa fie inteles gresit, sa fie considerat o persoana straina ,care urmeaza o cale ciudata, ce nu coincide cu calea celorlalti oameni.Cat timp lumea este lume crestinul trebuie sa ramina un strain in ea,pentru ca cetatenia lui este in cer(Fil 3:20).

Al doilea cuvant care descrie pozitia crestinului in lume este cuvantul parepidemos.In greaca clasica cuvantul este un cuvant care descria o persoana stabilita temporar intr-un loc,fara ca acel loc sa devina un loc de resedinta permanenta.In NT el este folosit cu privire la patriarhi care nu au avut niciodata o resedinta stabile,ci erau straini si pelerini (Evrei 11:13).Petru foloseste acest termen pentru a descrie pe crestinii care traiau in Asia Mica;ei erau ,,straini”imprasitati prin toata tara,exilati de acasa.Apelul sau catre frati este ca ei sa se abtina de la dorintele trupesti care ataca sufletul,pentru ca ei sunt straini si peregrine(I Petru 2:11).Grecii care locuiau in Roma se numeau parepidemoi (Polybius).In papirusuri un om cere permisiunea pentru parepidemein pros kairon,a se stabili temporar intr-un loc,pe o anumita perioada de timp;iar unui alt om i se da permisiunea de a sta,dar el nu are voie sa ,,parepidemein" pe o perioada mai lunga de douazeci de zile; timpul lui de sedere temporara nu trebuia sa depaseasca acea durata.

Crestinul este in mod esential un rezident temporar in aceasta lume,el este o persoana,in esenta,pe drum.El poate sa se gaseasca aici dar radacinile lui nu sunt aici,si nici caminul lui permament nu este aici.El traieste intotdeauna ca si unul care priveste in perspectiva. Intimplator, aceasta conceptie despre viata nu era neobisnuita la marii autori greci.Marc Aureliu spunea: ,,Viata este o lupta si o vizita [parepidemia]intr-o tara straina”. Diogene Laertiu,in ,,Vietile filozofilor”,relateaza o afirmatie despre Anaxagoras: ,,Era distins prin bogatia si pozitia sa sociala,si in plus pentru generozitate,prin faptul ca el a renuntat la averea sa in favoarea rudelor sale.Pentru ca atunci cand ei l-au acuzat ca o neglijeaza el le-a raspuns: ,,Atunci de ce nu va ingrijiti voi de ea?”Si in final el s-a pensionat si s-a preocupat de cercetari stiintifice fara a se mai ocupa de afaceri publice. Cand cineva i-a pus intrebarea ,,Nu te intereseaza tara in care te-ai nascut?” el a raspuns cu blandete: ,,Ma intereseaza foarte mult patria mea”si a indicat cerul”.Epictet descrie un tablou al vietii asa cum o vedea el: ,,Oamenii se comporta ca si un calator care se afla pe drumul spre propria tara,care se opreste la un han bun si intrucat acest loc ii face placer,ramine aici.Omule ti-ai uitat scopul,hanul acesta nu era tinta ta finala,ci numai una temporara. ,,Dar acesta este un han foarte bun”.Si cate alte hanuri si poeni foarte bune nu mai exista pe langa acesta-si ele sunt doar niste etape in calatorie.” Epictet a vazut lumea nu ca pe o destinatie a calatoriei ci ca pe un han pe cale.Cuvantul parepidemos descrie un om care efectueaza o vizita temporara intr-un loc dar care nu are nici o locuinta permanenta acolo.Crestinul nu dispretuieste lumea dar el stie ca pentru el lumea nu este o locuinta permanenta ci doar o etapa a calatoriei.

Al treilea cuvant care descrie relatia crestinului cu lumea este substantivul paroikos cu verbul sau paroikein.In greaca clasica cuvantul cel mai usual este metoikos si descrie ceea ce era cunoscut ca si ,,rezident strain”. Rezidentul strain era un om care venea sa locuiasca intr-un loc fara a fi naturalizat.El platea o taxa de strain,era un vizitator autorizat.El locuia intr-un anumit loc insa el nu renunta niciodata la cetatenia lui reala. Cuvantul paroikos apare deseori in Septuaginta,de unsprezece ori este cuvantul care traduce ebraicul ,,ger”.Acest cuvant semnifica strainul, prozelitul,strainul care locuia in cadrul familiei lui Israel.De zece ori el este echivalentul pentru cuvantul ,,toshab”,acesta fiind emigrantul care locuieste temporar intr-o tara straina,unde nu este naturalizat.Tucidide foloseste cuvantul metoikos pentru a-i descrie pe strainii care s-au stabilit in Atena,dar care inca nu devenisera cetateni.Herodot il foloseste cu privire la oamenii din Creta care sunt stabiliti aici dar care nu sunt cetateni ai tarii.Acesta este cuvantul care se foloseste in mod frecvent in contrast cu polites,cetateanul cu drepturi depline al unei tari si cu katoikos,omul care are resedinta lui permanenta acolo.O inscriptie din Carpathos imparte populatia in doua clase: politai si paroikoi,cetateni si rezidenti straini. Lumea antica a cunoscut bine termenul de paroikos;el descria un om care traia in cadrul unei comunitati dar a carui cetatenie era alta.Cuvintele erau folosite in special pentru iudeii din Diaspora,erau numiti paroikein in Egipt,Babilon si in tarile din afara Palestinei,in care au plecat siliti sau de buna voie.Pentru iudeu aceste cuvinte descriau o persoana care traia intr-o comunitate si care totusi era strain de ea."