Sfintenia cununiei religioase

[Kanedel]

În prealabil postat de cezar_ioan

Cine a spus că viaţa trebuie trăită în doi?.... Unii o trăiesc în mai mulţi, de pildă în familie numeroasă ori în obşte monahală. Iar alţii o trăiesc singuri, în zăvorâre. (Deşi nu sunt singuri...)

Şi cum ai ajuns să constaţi că te simţi împlinit alături de altă persoană? Cum ai ajuns acolo, "alături"? Şi cum se numeşte asta???....

Hîm... Îmi pare că ştim să ne justificăm foarte frumos păcălelile, înşelîndu-ne cu nonşalanţă conştiinţa... Cred că nu legea duhului conduce astfel de socoteli, ci legea trupului.

Pe Cine ne imaginăm, oare, că păcălim de fapt?...

Multumesc mult pentru raspuns!
Am spus ca viata trebuia traita in doi, in contextul dat de mine,poate ca m-am exprimat gresit cu acest "trebuie",ar fi trebuit sa scriu :"daca ar fi sa alegi sa traiesti in doi",fara "trebuie"ai dreptate, viata poate fi traita si cum ai explicat tu.Corect.
Acelasi lucru si cu acest cuvant"implinit",este poate prea mult spus "implinit"...cum a spus N.Priceputu,implinit poti fi numai in Dumnezeu."Cum ai ajuns acolo,alaturi?"-datorita calitatilor pe care le apreciezi cel mai mult la un om si care crezi tu ca se regasesc in omul de alaturi,insa iti dai seama pe parcurs ca defectele acestui om "umbresc" aceste calitati.
"Si cum se numeste asta??"-tocmai asta este,ca nu sti exact ce este,daca ai facut alegerea corecta.
Nu inteleg cu "justificarea pacalelior",ce inseamna "pacaleli",...acceptarea indoielilor si a nehotararii cu care ne confruntam? Inseamna asta "inselarea constiintei"?
Cred ca Dumnezeu ii raspunde fiecaruia,daca ne rugam Lui...,eu doar am vrut sa aflu si parerea voastra intr-o astfel de situatie.

Când te căsătorești devii una cu celălalt; defectele lui devin ale tale și ale tale devin ale lui. Sunt neputințe, care trebuie purtate cu dragoste, cu milă, cu iertare.

[Kanedel]

În prealabil postat de N.Priceputu

Când te căsătorești devii una cu celălalt; defectele lui devin ale tale și ale tale devin ale lui. Sunt neputințe, care trebuie purtate cu dragoste, cu milă, cu iertare.

Frumoase cuvinte...,foarte frumoase,...va multumesc din suflet!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de N.Priceputu

defectele lui devin ale tale și ale tale devin ale lui.

Păi da, când nu izolăm focarul infecţiei de restul trupului, putrezim pe de-aîntregul...
Ar spune chirurgul!

Dar cred că tu nu eşti chirurg şi sper să nu devin nici eu prea curînd.
Cum să gândesc, aşadar, ce scrii tu?

Personal eu am trăit aceasta ca fiind problema acceptării şi a respingerii. Sau a decentrării. Decentrare pe care o realizăm şi lumeşte prin dezvoltarea capacităţii noastre de colaborare cu semenii şi de acceptare a alterităţii, pe măsura însuşirii abilităţilor pro-sociale şi a încorporării etapelor de dezvoltare morală. Decentrare care e însă majoră doar când ajungem la convingerea că viaţa şi Cosmosul sunt Hristocentrice.
Îl respingem însă pe celălalt atunci când, preocupaţi de succesul nostru în împlinirea năzuinţelor personale, găsim că aproapele are un defect sau mai multe care ne împiedică să prosperăm fiinţial, social şi material, să devenim ceea ce aspirăm.

Eu, de pildă, vreau să învăţ un psalm. Mi-a atins inima şi simt nevoia să îl port cu mine, ca să îl recit din minte ori de câte ori simt nevoia, să cuget la el, să mă doftoricesc cu el...
Pentru aceasta, întrucât sunt nevăzător, am nevoie să mi-l citească soţia mea. Nu posed JAWS sau alt sintetizator vocal, nu ştiu să citesc în Braille şi nici n-aş putea, întrucât am mâinile arse de la un incendiu.
O rog pe soţia mea să-mi citească.
Dar, vai, nu are nici timp şi nici chef. După mai multe rugăminţi, îmi citeşte. Grăbit, nervoasă, distrată... Nu are nici dicţie şi nici nu prea pricepe textul, nu prea e dusă la biserică decât aşa, de ochii lumii...

Ce voi face?
Să cred că starea ei e şi a mea? Mi-e cam greu, e limpede că suntem chiar contradictorii în acest punct. Şi-apoi, eu sunt orb iar ea chiar vede.
Şi atunci? Cum voi înţelege situaţia noastră dacă ar fi să o "citesc" în erminia propusă de tine?...:)

[cezar_ioan]

M-a atras foarte mult un cuvânt din postarea ta: "devin".
Procesul devenirii mi se pare fascinant, deja.... Parcă intuiesc câte ceva.

Un lucru îmi pare cert: devenirea întru iubire lărgită (nu egofilică, ci prin Hristos) este un proces şi nu fapt spontan.
Nu sunt sigur că pot spune despre aceasta că se petrece mai întâi duhovniceşte, cu prilejul Tainei Cununiei, şi că apoi este încorporată concret, adică material-trupeşte şi psihologic şi social în viaţa soţilor, transformîndu-le persoana şi iubirea, sfinţindu-i.
Tind să cred că Taina pune începutul, "bun început", în sensul că deschide o uşă, ba chiar Uşa harului, întrucât cei doi nu se mai iubesc până la sufocare, digerîndu-se reciproc, ci lasă un loc mic între ei, vorba poetului arab, să "danseze pe acolo vânturile cerului"... E vorba despre Hristos prin Care se plineşte iubirea şi familia.
şi că tot ce urmează depinde de modul cum soţii, fiecare şi împreună, colaborează cu harul. Rămânînd, desigur, în Taină, din care soţii nu pot ieşi decât prin desfacerea Cununiei...

În prealabil postat de cezar_ioan

Tind să cred că Taina pune începutul, "bun început", în sensul că deschide o uşă, ba chiar Uşa harului, întrucât cei doi nu se mai iubesc până la sufocare, digerîndu-se reciproc, ci lasă un loc mic între ei, vorba poetului arab, să "danseze pe acolo vânturile cerului"... E vorba despre Hristos prin Care se plineşte iubirea şi familia.
şi că tot ce urmează depinde de modul cum soţii, fiecare şi împreună, colaborează cu harul. Rămânînd, desigur, în Taină, din care soţii nu pot ieşi decât prin desfacerea Cununiei...

Exact așa cred și eu. Și asta este explicația Bisericii pentru vinul cel de pe urmă, mai bun decât cel dintâi. Iubirea se transfigurează prin conlucrarea cu harul, se sfințește, se înduhovnicește. Taina doar începe în Biserică, la cununie, însă ea trebuie lucrată toată viața, așa cum Adam și Eva trebuiau să lucreze grădina Raiului.

[cezar_ioan]

Bine spus! Frumos!
Mulţumesc, Cristiane...

În prealabil postat de cezar_ioan

Eu, de pildă, vreau să învăţ un psalm. Mi-a atins inima şi simt nevoia să îl port cu mine, ca să îl recit din minte ori de câte ori simt nevoia, să cuget la el, să mă doftoricesc cu el...
Pentru aceasta, întrucât sunt nevăzător, am nevoie să mi-l citească soţia mea. Nu posed JAWS sau alt sintetizator vocal, nu ştiu să citesc în Braille şi nici n-aş putea, întrucât am mâinile arse de la un incendiu.
O rog pe soţia mea să-mi citească.
Dar, vai, nu are nici timp şi nici chef. După mai multe rugăminţi, îmi citeşte. Grăbit, nervoasă, distrată... Nu are nici dicţie şi nici nu prea pricepe textul, nu prea e dusă la biserică decât aşa, de ochii lumii...

Ce voi face?
Să cred că starea ei e şi a mea? Mi-e cam greu, e limpede că suntem chiar contradictorii în acest punct. Şi-apoi, eu sunt orb iar ea chiar vede.
Şi atunci? Cum voi înţelege situaţia noastră dacă ar fi să o "citesc" în erminia propusă de tine?...:)

Aici mi se pare că centrarea a rămas tot în tine, cel care vrea să învețe psalmul, dar nu are mijloacele. Iar relația este una de dependență. Spunea un părinte că nu trebuie să punem crucea noastră pe umerii celuilalt. Dar, adaug eu, celălalt și-o poate asuma de bunăvoie. Cred că numai așa poate merge bine o căsnicie, dacă fiecare își asumă crucea celuilalt, nu dacă este silit s-o ducă pentru că n-are încotro.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de N.Priceputu

Aici mi se pare că centrarea a rămas tot în tine, cel care vrea să învețe psalmul, dar nu are mijloacele. Iar relația este una de dependență. Spunea un părinte că nu trebuie să punem crucea noastră pe umerii celuilalt. Dar, adaug eu, celălalt și-o poate asuma de bunăvoie. Cred că numai așa poate merge bine o căsnicie, dacă fiecare își asumă crucea celuilalt, nu dacă este silit s-o ducă pentru că n-are încotro.

Decentrare şi autonomie, aşadar.
Maturizare, cu alte cuvinte....
Ei bine, în realitate, cum lesne se poate cunoaşte, căsniciile merg greu tocmai pentru că nu avem suficient spor în chestiunile acestea. Dependenţe cu carul, lupte egoiste (pentru putere, bunuri, plăceri, timp liber etc.)... Şi pe toate le numim, cu duioşie şi "înţelegere", cu termenul ... dragoste. Deh, sunt şi ei tineri, se iubesc, dragoste cu năbădăi şi altele asemenea, auzi spunîndu-se, justificîndu-se.

Unii, totuşi, au descoperit soluţia: autonomie şi decentrare. La care aş adăuga: cooperare.
Şi scopuri comune, supra-individuale.

Cum ne ajută Biserica în acest travaliu de dezvoltare personală şi familială? (întreb pentru îmbogăţirea imaginii cu soluţii, pentru aducerea din nou la cunoştinţă, iar nu pentru a pune la îndoială)
Cum ne dezvoltăm în Biserică, împreună şi individual, mai bine spus (ca să nu pară că noi suntem una - Biserica e alta, iar noi aşteptăm pică pară mălăiaţă de la un fel de Big Brother) în sensul acesta?

În prealabil postat de cezar_ioan

Unii, totuşi, au descoperit soluţia: autonomie şi decentrare. La care aş adăuga: cooperare.
Şi scopuri comune, supra-individuale.

Cum ne ajută Biserica în acest travaliu de dezvoltare personală şi familială? (întreb pentru îmbogăţirea imaginii cu soluţii, pentru aducerea din nou la cunoştinţă, iar nu pentru a pune la îndoială)
Cum ne dezvoltăm în Biserică, împreună şi individual, mai bine spus (ca să nu pară că noi suntem una - Biserica e alta, iar noi aşteptăm pică pară mălăiaţă de la un fel de Big Brother) în sensul acesta?

Drumul e lung, de o viață. Iar unirea cred că este tot mai strânsă pe măsură ce timpul trece, sufletele celor doi se întrepătrund tot mai strâns, ajungând uneori și să se confunde, să nu mai știi, spre exemplu, dacă un anume lucru ți-a plăcut dintotdeauna sau îți place pentru că ei îi place.
Dar devenirea în Biserică este mai mult decât o armonizare prin renunțare, grijă de celălalt, completare ș.cl.; să nu uităm că este în primul rând o devenire întru Hristos. Mă tem că de multe ori tocmai pe Cel care ne unește Îl lăsăm deoparte, căutându-ne doar pe Noi.
Lepădarea de sine pe care ne-o propune Hristos este pentru a-I trăi lui, însă îi este favorabilă și celui dimpreună cu noi, pentru că abia atunci vom începe să-l iubim cu adevărat.
Și dacă avem duhovnic bun, el ne va asista de câte ori i-o vom cere, distingând cu pricepere piedicile lăuntrice care nu ne lasă să iubim desăvârșit.
Când ești singur ai mai puține de spovedit decât atunci când ești căsătorit, pentru că îți lipsește „de-iubitul”, cel față de care îți vei constata insuficiențele, defectele, păcatele, că vrei sau nu.