Ce mai "debitează "presa ! - Copiii europarlamentari

[cristiboss56]

Despre autor :
Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie.


Lawrence K.Frank este cel care a utilizat prima dată denumirea de “teste proiective”. El afirmă că “o tehnică proiectivă este o metodă de studiu a personalităţii care confruntă subiectul cu o situaţie pentru care va răspunde, urmând sensul pe care aceasta îl are pentru el şi în funcţie de ceea ce resimte în timpul acestui răspuns. Caracterul esenţial al unui test proiectiv este acela că evocă în subiect ceea ce el este, în diferite feluri, adică expresia lumii sale personale.”

Proiecţia este mecanismul prin care localizăm în altul anumite calităţi, defecte, sentimente şi dorinţe, pe care nu le recunoaştem sau le refuzăm în noi înşine. Testele proiective se sprijină pe ideea că în situaţii mai puţin clar delimitate pot să apară elemente ce activează şi dezvăluie structurile psihice blocate, tensionate sau dorinţele neconştientizate. Nu există un răspuns standard la test şi este lăsată o mare libertate de percepţie şi de imaginaţie pentru participant. Există teste proiective de completare (a unei fraze, a unei povestiri, a unui desen) plecând de la un anumit cadru ce stimulează, teste proiective de producţie în care se cere subiectului sã deseneze, picteze, modeleze, să construiascã liber, punctul stimulator fiind materialul sau tema şi testele proiective de observaţie în care se construieşte o situaţie, o poveste vag structuratã.
Desenarea unui copac dezvăluie informaţii despre imaginea de sine
Una dintre cele mai folosite tehnici proiective, de producţie, este testul arborelui. De-a lungul timpului arborele a fost recunoscut ca un simbol al legăturii între cer şi pământ. Simplu şi rapid de realizat, testul este valabil pentru copii şi adulţi, iar practica a dovedit că el funcţionează ca un detector al dezvoltării psihice, fiind util pentru înţelegerea şi abordarea complexă, în devenire, a celui investigat.
Desenarea unui copac dezvăluie despre conţinuturile inconştiente ale imaginii de sine.
Testul arborelui constă în desenarea pe o coală de hârtie a oricărui tip de copac (care să nu fie brad). Concepţia originală gândită de Charles Koch a fost modificată de Storra care a propus ca subiectul să deseneze după primul desen, pe altă foaie, un alt arbore. Pus în faţă situaţiei de a repeta desenul, se pierde inhibiţia, subiectul nu se mai simte examinat, fiind mai sincer. Dacă primul desen îi reprezintă personalitatea aparentă, al doilea arbore oferă o imagine mai profundă şi mai reală a participantului. Acest fapt are avantajul că face să apară conflictele nevrotice de apărare şi de compensare. Urmărind desenul celor doi arbori nu se evidenţiază numai o eventuală diferenţă în ceea ce individul este şi în ceea ce vrea să pară, dar şi alte semne patologice.
Câmpul grafic al foii este identificat cu spaţiul vital care este structurat de reprezentările persoanei în funcţie de arhetipurile care îşi au originea în inconştientul colectiv. Arhetipurile sunt tiparele comune din structura psihologică a omului sau o matrice care influenţează comportamentul uman. Rădăcina copacului este simbolul legăturii cu materia, cu inconştientul şi începutul primordial. Trunchiul este elementul de susţinere, de suport al coroanei. El reprezintă ceea ce este stabil, durabil, central, fiind şi simbolul structurii personalităţii. Exteriorul coroanei, extremităţile ramurilor sunt zone de contact între interior şi exterior, dând informaţii despre raportul pe care le are persoana cu mediul. Coroana este, de asemenea, suport pentru fructe şi flori. Fructele, florile şi frunzele sunt elementele cele mai instabile. Dar coroana în ansamblul ei este câmpul de expresie prin excelenţă, putând lua cele mai variate forme. Marginile foii capătă semnificaţiile unor limite şi sunt resimţite uneori ca obstacole sau ca zone de sprijin.
Un test util pentru evidenţierea trăsăturilor nevrotice
Înainte de a trece la examinarea propriu-zisă a parţilor principale ale arborelui şi a raporturilor existente între acestea, adică a aşezării copacului în pagină, se apreciază impresia de ansamblu a desenului (armonioasă, monotonă, lipsită de viaţă, confuză, dinamică, dezordonată, delicată, violentă, solidă, complicată, tensionată). Este un test util pentru evidenţierea trăsăturilor nevrotice: anxietate, depresie, nervozitate, agresivitate, imaturitate, aspecte regresive, problematici sexuale, tendinţe obsesionale, ambivalentă, a tendinţelor psihotice şi tulburărilor de personalitate. De exemplu, dacă arborele este mic sau foarte mare, se arată un posibil sentiment de inferioritate, respectiv de exaltare a imaginaţiei. Un trunchi îngustat poate fi un blocaj al încărcăturii afective, trunchiul împărţit în două relevă o divizare a personalităţii, iar dacă arborele creşte în ghiveci persoana are senzaţia că este prizoniera unei probleme. O coroană aplecată spre stânga descrie un subiect ce se agaţă de copilărie, de trecut şi care nu investeşte în viitor. La un temperament extravertit marginile frunzişului sunt fine, adeseori rotunjite, cu deschideri, arborele este mare şi coroana bogată.
Tehnicile proiective pot fi folosite şi ca terapie (art-terapie) pentru a exprima şi elibera tensiuni, dar şi pentru sensibilitatea lor faţă de schimbările ce apar, ceea ce ar permite o prognoză privind terapia şi efectele acesteia.

[cristiboss56]

Cotidianul „Adevărul“ a publicat recent un sondaj al INSCOP Research, referitor la încrederea românilor în Biserică şi la participarea lor la sfintele slujbe, informează Ziarul Lumina, Ediția de Moldova.

Potrivit sondajului, realizat pe un eşantion de 1.082 de persoane, 48,5% din români declară că merg la biserică săptămânal sau măcar o dată pe lună. Referitor la predarea religiei în şcoli, 86,7% din români sunt de acord cu acest lucru. Din totalul persoanelor care sunt de acord cu predarea religiei în şcoli, 85,4% cred că religia ar trebui predată la ciclul primar, 58,4% sunt de acord să se predea la gimnaziu şi doar 28,4% cred că ar trebui predată la liceu. Aceste procente indică, potrivit INSCOP, că românii sunt destul de încrezători în rolul educativ al religiei. Dacă în ceea ce priveşte aprecierea predării religiei la liceu sau la gimnaziu nu sunt mari diferenţe între categoriile socio-demografice, în privinţa aprecierii predării religiei la ciclul primar, persoanele cu venit mare sunt mai puţin convinse de utilitatea acesteia decât cele cu venit mic sau mediu.

[cristiboss56]

sursa: johnsanidopoulos.com



Trăim într-o epocă în care se pune mare accent pe emoții și percepțiile senzoriale, motiv pentru care oamenii preferă să îl vadă pe Hristos în filme în loc să îl cunoască așa cum ne învață Biserica.
Din când în când sunt create filme pe tema Sfintei Crucii și a Patimilor lui Hristos pentru a impresiona oamenii în legătură cu aceste evenimente importante. Asta se întâmplă și astăzi în cazul filmului ce abordează aceeași temă, cu titlul Patimile lui Hristos (Passion of Christ), realizat în regia lui Mel Gibson.
Biserica ortodoxă nu acordă prea mare importanță acestor apariții cinematografice din puternice rațiuni teologice, identificând trei motive pentru aceasta:
În primul rând Sfânta Cruce și Pătimirile lui Hristos sunt aflate în strânsă legătură cu Învierea Sa. Când cele două sunt privite separat față de Învierea Domnului nu mai exprimă taina Bisericii cu privire la mântuire și la relația dintre Răstignire și Înviere.
În al doilea rând, deși Sfânta Cruce și Învierea lui Hristos sunt evenimente istorice care s-au petrecut la un moment dat în istorie ele reprezintă o experiență tainică, trăită adânc în inimile oamenilor, inimi care se preschimbă prin pocăință, printr-o viață curată, trăită în Biserică și părtașe fiind Sfintelor Taine. Așadar acestea nu sunt niște elemente ale esteticii ci dimpotrivă ale ascezei, tainei și devotamentului față de Dumnezeu.
În al treilea rând, amintindu-ne în fiecare an de Pătimirile lui Hristos, de Crucea pe care a fost răstignit, Biserica nu ne face să trăim aceste evenimente fizic, să le auzim sau să le vedem, ci mai degrabă să le percepem ca pe o răstignire și înviere a propriei persoane alături de Hristos. Asta înseamnă că intenția sa principală nu este de a ne încărca emoțional sau pur și simplu de a ne aminti despre ceva ,ci să ne preschimbe patimile în virtuți și să ne transforme atât sufletul cât și trupul.
Tocmai din aceste motive Biserica ne invită să trăim taina ce se află în jurul Sfintei Cruci și a Învierii lui Hristos prin sfintele slujbe. Prin rugăciune, nevoință și Sfintele Taine, în special cea a Sfintei Euharistii, fiecare poate trăi atât cu sufletul cât și cu trupul, taina Sfintei Cruci și a Învierii lui Hristos.
Bineînțeles, trăim într-o epocă în care se pune mare accent pe emoții și percepțiile senzoriale, motiv pentru care oamenii preferă să îl vadă pe Hristos în filme în loc să îl cunoască așa cum ne învață Biserica Ortodoxă. Preferă să îl cunoască pe Hristos mai degrabă prin simțurile pământești decât prin cele duhovnicești. Însă asemenea abordări ale Învierii lui Hristos nu numai că ne îndepărtează de la taina ce se află în jurul Răstignirii și a Învierii dar în același timp duce la erezie, întrucât interpretarea doar umană a lui Hristos în filme duce din nou la erezia nestorianismului.
Trebuie să realizăm importanța trăirii într-un ritm duhovnicesc, al sfintelor slujbe și al Sfintelor Taine. Orice abordare doar din perspectivă pământească a lui Hristos nutrește sentimentul de frustrare existențială.

[cristiboss56]

Despre autor :
Psih. Smaranda Buju
Smaranda Buju este lector universitar la Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul UTI Iasi, unde lucreaza de peste 10 ani. Are pregătire interdisciplinară (psihologie, filosofie, spiritualitate creștină) din perspectiva căreia și-a realizat lucrarea de doctorat și a publicat diverse studii. În calitate de psiholog specialist în Psihologie educațională, consiliere școlară și vocațională realizează consiliere psihologică (la Cabinetul individual de psihologie) și desfășoară proiecte educaționale în mediul școlar primar, gimnazial, liceal și universitar.






Anxietatea (teama difuză, fără un obiect bine precizat) este un aspect pozitiv al vieţii noastre, pentru că ne ajută să supravieţuim, făcându-ne atenţi la lucrurile neplăcute (cele care sunt împotriva dorinţelor sau scopurilor noastre) care se întâmplă la un moment dat, în sensul că ne avertizează să luăm măsurile necesare pentru a le face faţă.
Anxietatea benefică o putem numi preocupare, vigilenţă sau precauţie şi ne ajută să obţinem cât mai mult din ceea ce ne dorim, să ţinem sub control emoţiile copleşitoare asociate situaţiei ameninţătoare, pentru a ne confrunta mai bine cu aceasta.
Dar există şi o anxietate nesănătoasă, generată de panică, fobii (teamă cu obiect bine precizat), hiperîngrijorare, teroare etc., care are consecinţe contrare celor enumerate mai sus, fiind mai degrabă o spaimă iraţională sau irealistă (provenind din exagerarea realităţii).
De exemplu, când cineva trece strada printr-un loc foarte aglomerat de maşini, nesemaforizat, poate avea teama justificată de a fi lovit de o maşină. În schimb, refuzul de a ieşi din casă de teama unui accident rutier sau refuzul de a merge pe trotuar pentru că e total nesigur sunt frici exagerate.
Prin anxietatea nesănătoasă ajungi să fii preocupat în exclusivitate numai de pericole şi pierderi, să fii hiperîngrijorat şi panicat, să dezvolţi frica de frici („mi-e frică de teama mea de a nu fi părăsit“). În această situaţie, emoţiile puternice vor interacţiona cu modul persoanei de a acţiona şi va declanşa „dezastrul“ pe care l-a anticipat, care în mod fals va confirma că realitatea este aşa. Dr. Albert Ellis susţine că anxietatea iniţială, autoprotectivă, devine hiperprotectivă şi dăunătoare la adresa propriei persoane.
Diferenţe între anxietatea maladivă şi cea sănătoasă
Pentru a ne da seama dacă ceea ce simţim este o reacţie sănătoasă ori nu, există trei aspecte pe care le putem avea în vedere.
Mai întâi, cercetăm atent şi obiectiv realitatea care ne indică pericolul sau primejdia, având grijă ca interpretarea pe care o dăm situaţiei care ne ameninţă (în exterior sau în interior) să fie una cât mai realistă. Spaimele nerealiste provin din exagerări şi/sau generalizări duse la extrem. Nevoia omului de protecţie faţă de o neplăcere/suferinţă devine exagerată şi poate percepe exagerat ameninţarea. Spre exemplu, dacă o persoană este criticată la o şedinţă de un coleg poate lesne gândi că toţi colegii o pot/vor critica la şedinţele următoare. Tendinţele spre exagerare sau generalizare ale minţii umane sunt predominant inconştiente, de aceea ne scapă controlul lor ca procese. Dar putem interveni în produsul lor (distorsionat) pe care îl generează - percepţia/interpretarea/presupunerile noastre despre realitatea respectivă.
Persoanele care au o gândire dihotomică (care văd lucrurile ori în alb ori în negru) au predispoziţie mai mare spre exagerări sau generalizări, adică trăiesc mai frecvent spaime iraţionale sau irealiste. Frica de a nu greşi, de a vorbi în public, de a nu-i dezamăgi pe ceilalţi, de a nu fi criticat, teama de propriile reacţii sau comportamente, de a nu fi iubit sau părăsit, teama de necunoscut, de examene, de a crede în Dumnezeu, de a nu fi judecat la spovedanie etc. sunt fireşti omului, deşi el se simte uneori vinovat, slab sau vulnerabil pentru că le are. Deşi unii gândesc că nu au anxietăţi sau alţii că le au pe toate, nu există om care să nu fie afectat de acestea, mai mult sau mai puţin conştient.
Prin credinţa în Dumnezeu scăpăm de anxietăţi?
Pe măsură ce omul înaintează în relaţia sa cu Dumnezeu, reuşeşte să trăiască o viaţă psihologică mai echilibrată (în care nivelul autocontrolului său este îmbunătăţit semnificativ), să experimenteze realist propriile anxietăţi, oarecum mai detaşat, necopleşit de consecinţele lor emoţionale, dar şi să le diminueze pe cele nerealiste. Până şi angoasele existenţiale îşi reduc efectele lor depresive, deoarece omul cu Dumnezeu începe să înţeleagă sensul propriei existenţe, al lumii şi al celorlaţi sau sensul vieţii în/cu Dumnezeu. Anxietatea, incertitudinea, îndoiala fac parte din firea „nefirească“ (căzută) a omului şi pot pune stăpânire pe viaţa sa într-un mod inimaginabil de grav şi tulburător. Pe parcursul înnoirii sale de bunăvoie în Hristos, omul capătă „abilităţile“ unui reglaj fin al propriilor anxietăţi, în care extremele (exagerările) sunt evitate, pentru că dreapta socoteală sau măsura devin un reflex al calibrării (reglării) vieţii sale interioare şi exterioare.
Părintele Tadei ne-a dăruit o carte preţioasă, intitulată „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa“, în care arată legătura dintre gânduri şi viaţa lăuntrică. Mulţi alţi gânditori şi trăitori ai spiritualităţii ortodoxe au descris exact şi clar despre cum se nasc gândurile, felurile lor şi despre războiul cel nevăzut cu cele care îndeamnă la păcat şi alimentează patimile. Anxietatea, această stare sufletească despre care am realizat acum o scurtă introducere, are mare legătură cu gândurile omului, organizate ceva mai complex, în ceea ce numim credinţe, convingeri sau idei despre propria persoană, despre ceilalţi şi despre lume. În articolul viitor voi dezvolta această idee şi voi arăta că autorul principal al anxietăţii este însăşi persoana care o trăieşte cu un anumit mod al său de a gândi, privi şi percepe lucrurile.

[cristiboss56]

Din eroare a fost repostat acest articol !

[cristiboss56]

sursa: otrok-ua.ru



În trecut, distanţa dintre două generaţii era de aproximativ 15-20 de ani. Astăzi, în secolul vitezei, distanţa dintre generaţii este de doar 7-10 ani. Astfel, distanţa dintre doi fraţi care fac parte din aceeaşi familie devine cu atât mai semnificativă, dar mai ales între părinţi şi copii, între care se iveşte o mare prăpastie. Începem în ediţia de astăzi un material pe care îl vom continua şi săptămâna viitoare.
„Te fac să plângi - tu plângi, te fac să râzi - şi tu râzi“ este o replică dintr-un film. Însă apoi actriţa se întreabă: „Dar tu însuţi, tu, unde eşti?“ Impulsivitatea, ca trăsătură de personalitate, se explică prin instabilitatea sistemului nervos. Persoana impulsivă nu este capabilă de autoanaliză, reacţionează doar la stimuli externi.
Psihologii de astăzi vorbesc despre diminuarea capacităţii de concentrare a atenţiei. Întrebaţi-vă copilul ce-i place la programele de televiziune şi el vă va răspunde: reclamele. Dacă copilul este prea mic pentru a putea vorbi, răspunsul îl veţi observa din reacţia lui, este de-ajuns doar să apară imaginea pe ecran. În doar treizeci de secunde se desfăşoară intriga, punctul culminant şi deznodământul: colorat, dinamic şi muzical. Pentru „copilul“ de 20 de ani, reclamele sunt înlocuite de imaginile şi citatele de pe paginile reţelelor de socializare. În aceste condiţii, Tolstoi sau Gogol devin plictisitori, descriind un stejar sau o noapte ucraineană.
Părinţii, la rândul lor, se plâng din ce în ce mai des de hiperactivitatea copiilor lor. Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie (ADHD) are baze genetice şi fiziologice. De multe ori, chiar şi în absenţa unui diagnostic medical, părinţii sunt preocupaţi de agitaţia şi hiperactivitatea copiilor lor. Aceasta se întâmplă deoarece copilul s-a obişnuit cu stimuli foarte puternici şi se plictiseşte în absenţa acestora, de aceea nici nu este capabil să-şi menţină atenţia pe termen mai lung şi la vârste mai mari. Acelaşi lucru este valabil şi în relaţiile cu oamenii: apare eşecul în a stabili relaţii obişnuite din cauza monotoniei şi a plictiselii.
Într-o lume saturată de stimuli foarte puternici, este deosebit de important să avem răgazuri de tăcere. Adică să avem capacitatea de a petrece timp şi singuri, sau cu o altă persoană, însă fără prezenţa imaginilor, a sunetelor şi a agitaţiei - aceasta este o mare resursă pentru omul modern. O oază de linişte calmează sistemul nervos parasimpatic, favorizează privirea spre interior, spre exemplu, în luarea unei decizii importante, în ascultarea vocii conştiinţei. Pentru persoanele credincioase, răgazurile de tăcere pot fi rugăciunile de dimineaţă şi de seară.
A merge la o plimbare în pădure sau într-un loc cu cât mai puţini oameni poate fi plictisitor. Ne amintim imediat nişte sarcini urgente de îndeplinit, de faptul că trebuie să scriem cuiva un sms important, ne verificăm emailul de pe telefonul mobil sau ne punem căştile. Însă, cu eforturi mai mici sau mai mari, această agitaţie din suflet poate fi depăşită. Ulterior, necesitatea unui răgaz de tăcere va creşte din ce în ce mai mult.
Facilităţile vieţii de astăzi
Astăzi, abia mai reuşim să ţinem pasul cu toate noile produse ale tehnologiei, care promit să ne facă viaţa mai uşoară şi fără griji. Progresul face paşi mari: butoane, senzori, funcţii inteligente etc. Aparent, toate acestea sunt concepute pentru ca omul să petreacă cât mai puţin timp cu treburile casnice. Ni se promite mai mult timp liber, şi totuşi oamenii nu au timp şi sunt foarte extenuaţi. „Întineresc“ bolile bătrâneţii: artrita apare din ce în ce mai des diagnosticată la adolescenţi, iar medicii nu sunt deloc surprinşi - cauzele bolii se regăsesc în stilul de viaţă sedentar, cu mâna încremenită pe un mouse...
Cea mai bună odihnă, după cum ştiţi, este alternarea activităţilor, însă se pare că nouă nu ne rămâne decât să alternăm butoanele apăsate, în funcţie de ceea ce ne dorim. Pentru a face faţă oboselii cronice, activităţile alese trebuie să fie cât mai variate. Ca antidot, se recomandă comunicarea şi ajutorul oamenilor, atât moral, cât şi fizic.
Automatismul: memoria ca atavism
În comunicarea prin sms, uneori reacţia apare mai rapid decât s-ar dezvolta gândul. Îi scriu un sms de 30 de cuvinte, dar el îmi trimite un emoticon, cu sensul că se bucură pentru mine. Mă confrunt cu o problemă - iar el îmi trimite tot un emoticon, însă pe cel cu semnificaţia „îmi pare rău“. Despre zgârcitul şi apaticul „OK“ se poate scrie o carte întreagă.
„Nu trebuie să vă faceţi griji pentru nimic, telefonul dumneavoastră se va ocupa de aceasta.“ „Mâna dreaptă“, „al doilea cap“ sunt expresii prin care inventivii producători de publicitate denumesc telefonul mobil, care este deja folosit şi ca aparat foto, player, computer, agendă etc. Apelurile, sms-urile, mailurile sunt primite „de la corp la corp“. Nu este necesar să bâjbâi constant, va verifica acest lucru „autoritatea“ din buzunar. Memoria umană se îndreaptă din ce în ce mai mult spre atavism, iar noul dispozitiv riscă să devină nu doar „al doilea cap“, ci primul şi singurul. Ne folosim creierul foarte puţin: nu mai avem nevoie să reţinem datele, numele, numerele, adresele. Încotro ne duc toate acestea? Despre noi - generaţia fără memorie - deja se pot face filme de groază în care omul se bazează pe memoria aparatelor inteligente, care brusc eşuează...
Într-o tabără de vară pentru copii a fost făcut un experiment: copiilor le-au fost luate telefoanele mobile, pe care le primeau doar seara pentru jumătate de oră, cu scopul de a comunica cu părinţii lor.
În primele zile, copiii erau dezorientaţi, adesea îmbrăcaţi neadecvat vremii, uitând să ia medicamentele sau să se spele pe dinţi. Până la sfârşitul primei săptămâni fără telefon mobil, copiii au devenit din ce în ce mai adaptaţi şi capabili să-şi folosească facultatea gândirii proprii. La sfârşitul taberei, copiii au devenit de nerecunoscut. Cineva dintre ei (fiindu-i dor de casă şi neavând acces prea uşor la telefonul mobil) a încercat pentru prima dată în viaţa sa să scrie o scrisoare. Chiar şi între ei, copiii au început să comunice ca şi cum ar fi crescut cu un an. Reţineţi însă că aceste observaţii nu sunt valabile pentru copiii preşcolari, ci pentru cei mai mari de 10 ani.
Riscul confortului civilizaţiei, cu siguranţă, nu se regăseşte în beneficiile pe care le aduce, ci în faptul că omul se automatizează, dezactivându-şi importante funcţii ale creierului.

[cristiboss56]

sursa: otrok-ua.ru



Începusem săptămâna trecută o serie de observaţii cu privire la provocările noii generaţii, inexistente în urmă cu puţini ani. Continuăm astăzi acest periplu trecând printr-o altă serie de concepte actuale ca bulimia sufletească, generaţia nemuritorilor, pozitivismul şi respecul de sine.

Observăm că problemelor obişnuite dintre părinţi şi copii li se adaugă astăzi una nouă, cauzată de dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei.
Bulimia sufletească
Bulimia este o tulburare psihică care duce la epuizare toate sistemele organismului. Aceasta semnifică „înghiţirea” propriilor experienţe şi este cauzată de anxietatea propriei dispariţii (sau frica de moarte). Orice persoană însă trebuie neapărat să trăiască această anxietate, care este o consecinţă a căderii, rezultatul separării noastre de Dumnezeu. Dar pentru a face faţă acestei anxietăţi, noi nu cerem ajutorul lui Dumnezeu, ci căutăm ajutor benefic doar pentru minte. Anxietatea va fi potolită cu ceea ce este mai accesibil, ca experienţă: cineva va hoinări prin toată lumea în căutarea de noi trăiri şi experienţe, altcineva îşi va hrăni sufletul cu filme şi seriale. Alţii “înghit” succesiv cărţi, neacordându-şi timp pentru a le “digera”, trecând imediat la următoarea, alţii preferă să schimbe partenerii, companiile, garderoba, doar pentru a-şi potoli “foamea” pentru un timp. Nu noi mâncăm, ci pe noi ne mănâncă „foamea” noastră.
Anxietatea, frica de moarte, de pierdere a sensului – toate pot fi depăşite doar atunci când ele ating un nivel după care nu poţi decât să accepţi un singur răspuns: că Dumnezeu există.
Generaţia nemuritorilor
În copilăria mea am vizionat filme care merită văzute măcar o dată, de oricine. Unul dintre ele este Albul Bim, Urechea Neagră (film rusesc deosebit, mai ales pentru iubitorii de animale). Câinii şi caii sunt întotdeauna mai umani decât oamenii, în filme. Acest lucru se explică prin faptul că animalele îndură suferinţa nedreaptă şi o suportă fără să cârtească, încrezându-se în om. Acest tip de experienţe diminuează nivelul de anxietate inconştientă, în faţa căreia, înainte de moarte şi suferinţă, suntem cu toţii neajutoraţi şi lipsiţi de putere. În general, pentru copil aceasta este una dintre primele oportunităţi de a atinge subiectul morţii. Mulţi consideră că aceste filme provoacă răni în sufletul copilului, determinându-l să se gândească nu la ceea ce este frumos, ci la tristeţe şi la durere. Însă ideea că omul poate trăi fără necazuri şi fără dureri este doar o înşelare, în care omul poate trăi chiar până la întâlnirea cu moartea.
Generaţia tânără îşi potoleşte frica firească de moarte prin intermediul jocurilor sau agresivităţii faţă de animale sau faţă de oameni. Adulţii îşi consumă agresivitatea prin dependenţa de calculator, de jocuri pline de personaje demonice, cu infinite reîncarnări, şi care sădesc în suflet ideea că moartea există, dar nu pentru mine.
Nu ştiu în ce măsură putem protesta împotriva jocurilor video, însă trebuie să oferim adolescenţilor ceea ce îi poate ajuta să se descurce cu fricile şi cu nesiguranţa lor, pe care singuri nu şi le pot explica, nu le pot înţelege. Există o vârstă la care suntem atraşi de groază şi de moarte. Astfel ajungem să o cunoaştem, să-i înţelegem natura. Dacă însă acesta este un subiect înfricoşător şi interzis, copilul va căuta singur nişte răspunsuri, şi nu ar trebui pedepsit pentru aceasta. Este un moment în care ne putem analiza propria concepţie cu privire la viaţă şi la moarte. Doar învăţând să moară, omul poate învăţa să trăiască.
Respectul faţă de sine
Respectul faţă de sine este reprezentat de felul în care persoana îşi auto-evaluează importanţa propriilor activităţi în societate, se preţuieşte pe sine şi propriile calităţi şi sentimente, punctele slabe şi punctele forte. În prezent, stima de sine se construieşte în mare parte datorită anumitor funcţii speciale ale reţelelor de socializare. Îţi place? Fă click pe “Like”! Din păcate, încă nu există şi opţiunea “nu-mi place”. Postând o fotografie sau scriind o idee pe blog, utilizatorul colectează astfel aprecieri. Sunt evaluate nu acţiunile şi calitatea, ci fotografiile şi citatele celebre.
Întorcându-se în lumea reală, omul deseori se simte pierdut, lipsit de apreciere, deoarece între pagina reţelei de socializare şi realitate sunt diferenţe foarte mari. În aceste condiţii, este mai sigur să-ţi faci prieteni sau să începi relaţii în faţa monitorului şi cu mâna pe mouse.
Nivelul optim al stimei de sine este reprezentat de cea mai adecvată atitudine faţă de sine. Aceasta însă nu se poate contura fără capacitatea de auto-analiză şi auto-critică. Omul se naşte în acţiune, spune filosoful. Doar înţelegerea corectă a problemei ar determina renunţarea la utilizarea pasivă a internetului şi trecerea la acţiune. Realitatea este, într-adevăr, nesigură, dar numai acolo este viaţa reală.
Optimism sau pozitivism?
Pozitivismul (sau gândirea pozitivă), promovată astăzi peste tot, este pe de-o parte, similară cu optimismul: să nu te concentrezi pe ceea ce este rău, ci doar pe ceea ce este plăcut şi aducător de bucurie. Sarcina psihoterapiei pozitive este să deprindă persoana să gândească pozitiv, eficient, să nu se gândească la neajunsurile sale, la vicii şi la patimi, ci să vadă în sine şi în ceilalţi doar binele. Importantă este maximizarea eficienţei: în carieră, în viaţa socială şi în alte aspecte. Într-un astfel de sistem de apreciere, nu este necesară lupta cu tine însuţi. Nu este nevoie de Mântuitorul Hristos – căci nu are de la ce să te salveze. Obiectivul vieţii spirituale îşi pierde actualitatea, spiritualitatea este înlocuită de crearea raiului aici, pe pământ, cu propriile puteri, cu credinţa în autoeficienţă. Omul modern, dezvoltându-şi tot ce are mai bun în sine, devine puternic, sigur pe sine, iar fericirea sa devine un merit propriu. Dar despre neimportantele neputinţe… ceilalţi trebuie să se împace cu ele, să le accepte, căci acestea fac parte din personalitate şi unicitate. Pentru Dumnezeu cel Adevărat nu mai ai loc, atunci când te consideri propriul tău dumnezeu.
Bucuraţi-vă pururea, este îndemnul pe care ni l-a lăsat Omul care nu a fost îngăduitor faţă de sine şi faţă de neputinţele sale. Este important să alegem învăţători adevăraţi. Doar există şi optimişti printre ei, care cred în faptul că omul aşteaptă de la Dumnezeu doar ceea ce este mai bun – însă pentru sufletul său nemuritor.
“Sunt un animal, vezi tu, sunt un animal. Eu nu am cuvinte, nu m-au învăţat cuvintele, eu nu pot să gândesc, ticăloşii aceştia nu mi-au permis să învăţ să gândesc, dar uită-te în sufletul meu, eu ştiu că acolo este tot ceea ce ai nevoie. Ar trebui să fie. Sufletul nu mi l-am vândut niciodată, nimănui. Este tot ce mai e uman în mine.”
Cu aceste cuvinte dintr-un roman ştiinţifico-fantastic aş vrea să închei aceste gânduri, dorindu-mi ca noi toţi, în aceste vremuri ale supertehnologiei, să rămânem stăpânii vii ai sufletelor noastre nemuritoare.
otrok-ua.ru