Remember

[cristiboss56]

Pe 26 aprilie se împlinesc 50 de ani de când poetul Vasile Voiculescu a ferit perdeaua acestui veac spre a-și începe călătoria către Veșnicie. Viața și opera lui sunt paradigmatice modele de trăire, de gândire creștină, cu precădere în zilele noastre, când adevăratele valori se relativizează, locul lor luându-l superficialitatea, imoralitatea, duhul secularizant – dușmani înverșunați ai unei viețuiri autentice.
Vasile Voiculescu s-a născut pe data de 13 octombrie 1884, în localitatea Pârscov, județul Buzău, ca fiu a lui Costache şi Sultana Voicu. Învățământul primar și gimnazial l-a absolvit la școala din Pleşcoi, iar cel mediu, la liceele „A. Hâșdeu” din Buzău şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Se pare că la școală i s-a modificat numele de familie, devenind așa cum îl cunoaștem din literatură, Voiculescu. După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, abandonând-o la scurt timp. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Medicină, absolvită în 1909; şi-a susţinut teza de licenţă în chirurgie, continuându-şi specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie. De mic copil s-a dovedit o fire evlavioasă, sensibilă, dornică de a cunoaște tainele și sensurile existenţei. Buna sa mamă i-a sădit în suflet credința și, după cum însuși mărturisea, adesea-i strecura, pe lângă povești sau basme, citiri din Viețile Sfinților. Mai târziu afirma că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cursurile de la Filozofie, lectura numeroaselor cărți de religie, cultură ori artă l-au apropiat foarte mult de Dumnezeu. Obișnuia adesea să spună: „credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. De altfel mai târziu a mărturisit: „dacă n-aş fi ajuns medic, cred ca aş fi fost preot.”
La 21 februarie 1910, tânărul medic Voiculescu s-a căsătorit cu o colegă de facultate și consăteană, Maria Mitescu, având împreună cinci copii. Cariera medicală și-a început-o într-o localitate din judeţul Gorj. Mobilizat pe front, a participat la Primul Război Mondial ca şef al Spitalului mobil nr. 6. Cu răspundere, cu dragoste, îngrijea în egală măsură pe soldați şi pe refugiați. Se dovedea un samarinean milostiv, turnând pe rănile lor untdelemnul devotamentului, amestecat cu vinul bucuriei de a se jertfi pentru greu încercații lui pacienți. Cu iubire altruistă, a slujit la căpătâiul militarilor români sfârtecați de gloanțe ori schije până ce s-a îmbolnăvit de tifos. După terminarea primei conflagrații mondiale, medicul jertfelnic, scăpat din ghearele morții de Desăvârșitul Taumaturg, Hristos Domnul, s-a preocupat de sănătatea românilor, îndeosebi a celor din mediul rural, inițiind o serie de acțiuni de popularizare a unor reguli fundamentale de igienă, de promovare a medicinii „verzi”, aflată la îndemâna tuturor. Considerându-şi profesia o misiune, o pasiune, nu-l interesa niciodată remunerarea serviciilor sale; astfel şi-a atras supranumele de „doctorul fără de arginți”.
Pe lângă misiunea grea, epuizantă, de vindecător al trupurilor, Vasile Voiculescu și-a găsit timp să aștearnă pe hârtie gânduri albe, versuri de o frumusețe aparte. A debutat în revista "Convorbiri literare" cu poezia "Dorul", în anul 1912. În 1916 a publicat volumul „Poezii”, iar în 1927, „Poeme cu îngeri”, urmând ca până în 1939 să publice și alte volume de versuri: Destin, Urcuș, Întrezăriri. Mare parte a operei dramatice și prozei a fost publicată postum. În urma activității literare susținute, Societatea Scriitorilor Români l-a ales ca membru în 1920. Din 1934, Vasile Voiculescu a activat ca director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost interzis.
Anul 1946 a însemnat pentru el o răscruce. Soția sa a decedat în urma unei comoții cerebrale, iar Voiculescu a părăsit viața publică devenind, după mărturia unuia dintre fii, un veritabil sihastru. A scos din alimentație carnea, a refuzat să participe la serate ori întruniri culturale, trăind retras, supunându-se unor nevoințe din ce în ce mai aspre. Bunăoară, și-a blocat cu cărți soba din odaie, așa încât aproape un deceniu a dormit în frig. Și-a lăsat păr lung, barbă, devenind la înfățișare asemenea unui monah cuminte. Un contemporan, apropiat de-al lui, îl descria astfel: „ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare”. În căutările sale duhovnicești, a găsit cercul religios "Rugul Aprins" de la Mănăstirea Antim, frecventat de renumiți monahi, teologi, oameni de cultură, care au înțeles să-L caute pe Dumnezeu stăruitor, având în vedere tăvălugul bolșevic ce deja strivise multe vieți și idealuri creștine. De la membrii monahi ai grupării a învățat să se apropie și să practice „rugăciunea inimii”. Simțind „pericolul” reprezentat de o mână de oameni pașnici, iubitori de frumuseți spirituale, culturale, regimul totalitar a desființat „Rugul aprins”, numeroşi membri sfârșind în închisorile comuniste. Printre ei s-a numărat şi firavul poet Vasile Voiculescu, arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, în pofida vârstei sale, de aproape 74 de ani. Deşi trăia atât de sfios, neîmpricinat cu nimeni, s-a văzut acuzat de uneltire contra ordinii sociale.
În perioada dramaticelor interogatorii, venerabilul om de cultură a încercat să se apere cu demnitate, susținând că „Rugul aprins” nu constituia o mișcare antinațională, nici fascistă, ci doar un cerc literar, religios. După patru luni de chinuri, de nenumărate umilințe, procesul s-a încheiat la 8 noiembrie 1958 cu o nedreaptă condamnare la cinci ani de temniță. Inițial l-au închis la Jilava, transferându-l apoi la Aiud. Demn, tăcut, Vasile Voiculescu a suportat torturile încarcerării cu nădejde creștinească. După eliberare nu a povestit nimic, nici nu a încercat să se victimizeze cu atrocitățile suferite în detenție. Însă, după 1990, mulți colegi de suferință au amintit în memoriile lor despre Vasile Voiculescu. Bunăoară, istoricul Vasile Boroneanţ afirma: „am zărit (în celulă, n.r.) un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă şi dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu”. Frigul, mizeria, foamea l-au răpus pe asceticul poet, căci contractase o necruțătoare boală, TBC la coloana vertebrală, care l-a imobilizat într-o stânjenitoare infirmitate fizică. Cu toate acestea, sufletul său continua să iradieze lumină și pace, căci, după spusele aceluiași camarad de celulă, „era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, s-a repezit să-i ia mâncarea. Răspunsul blajinului încarcerat la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare»”.
Întrebat adesea cum privește atrocitățile îndurate, pașnic, cu voce caldă răspundea: „asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc”. După patru ani de zguduitoare chinuri, poetul, coborât, parcă, dintr-o icoană, a fost eliberat. Un fel de a spune „eliberat”, căci nici nu se putea mișca din cauza bolii. Prin rugăciune și meditație se liberase de mult. La 2 mai 1962, familia l-a luat din pușcăria de la Aiud, ducându-l în odăița sa din București, unde maldărele de cărți îl așteptau în pacea isihastă, dorită de atâta vreme. A urmat apoi un an de dureri, de necruţătoare suferințe, până ce, în noaptea de 25 aprilie 1963, Domnul a trimis pe îngerul Său să-l cerceteze pe încărunțitul poet Vasile Voiculescu. Astfel și-a luat zborul către înălțimi celeste un suflet bun, milostiv, un medic de trupuri, dar și un mânuitor iscusit al condeiului, un căutător de liniști isihaste, un mare iubitor de frumuseți nepieritoare.

[cristiboss56]

Dintre cei 1.487.510 de români aniversaţi de Florii, 634.467 sunt bărbaţi, iar 853.043 sunt femei, informează un comunicat al Ministerului Afacerilor Interne (MAI), după cum se arată pe mediafax.ro

Statisticile existente, la nivelul Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul MAI, arată că majoritatea românilor care îşi sărbătoresc onomastica de Florii, respectiv 334.634 de persoane, poartă numele de Florin, alţi 146.328 se numesc Viorel, iar 54.749 - Florian.

Din totalul româncelor cu nume de flori, 146.268 se numesc Viorica, 128.844 - Florentina, 92.668 - Florica, 87.202 - Floarea şi 79.753 - Florina.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

Pe 26 aprilie se împlinesc 50 de ani de când poetul Vasile Voiculescu a ferit perdeaua acestui veac spre a-și începe călătoria către Veșnicie. Viața și opera lui sunt paradigmatice modele de trăire, de gândire creștină, cu precădere în zilele noastre, când adevăratele valori se relativizează, locul lor luându-l superficialitatea, imoralitatea, duhul secularizant – dușmani înverșunați ai unei viețuiri autentice.
Vasile Voiculescu s-a născut pe data de 13 octombrie 1884, în localitatea Pârscov, județul Buzău, ca fiu a lui Costache şi Sultana Voicu. Învățământul primar și gimnazial l-a absolvit la școala din Pleşcoi, iar cel mediu, la liceele „A. Hâșdeu” din Buzău şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Se pare că la școală i s-a modificat numele de familie, devenind așa cum îl cunoaștem din literatură, Voiculescu. După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, abandonând-o la scurt timp. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Medicină, absolvită în 1909; şi-a susţinut teza de licenţă în chirurgie, continuându-şi specializarea în Medicină internă şi Epidemiologie. De mic copil s-a dovedit o fire evlavioasă, sensibilă, dornică de a cunoaște tainele și sensurile existenţei. Buna sa mamă i-a sădit în suflet credința și, după cum însuși mărturisea, adesea-i strecura, pe lângă povești sau basme, citiri din Viețile Sfinților. Mai târziu afirma că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cursurile de la Filozofie, lectura numeroaselor cărți de religie, cultură ori artă l-au apropiat foarte mult de Dumnezeu. Obișnuia adesea să spună: „credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. De altfel mai târziu a mărturisit: „dacă n-aş fi ajuns medic, cred ca aş fi fost preot.”
La 21 februarie 1910, tânărul medic Voiculescu s-a căsătorit cu o colegă de facultate și consăteană, Maria Mitescu, având împreună cinci copii. Cariera medicală și-a început-o într-o localitate din judeţul Gorj. Mobilizat pe front, a participat la Primul Război Mondial ca şef al Spitalului mobil nr. 6. Cu răspundere, cu dragoste, îngrijea în egală măsură pe soldați şi pe refugiați. Se dovedea un samarinean milostiv, turnând pe rănile lor untdelemnul devotamentului, amestecat cu vinul bucuriei de a se jertfi pentru greu încercații lui pacienți. Cu iubire altruistă, a slujit la căpătâiul militarilor români sfârtecați de gloanțe ori schije până ce s-a îmbolnăvit de tifos. După terminarea primei conflagrații mondiale, medicul jertfelnic, scăpat din ghearele morții de Desăvârșitul Taumaturg, Hristos Domnul, s-a preocupat de sănătatea românilor, îndeosebi a celor din mediul rural, inițiind o serie de acțiuni de popularizare a unor reguli fundamentale de igienă, de promovare a medicinii „verzi”, aflată la îndemâna tuturor. Considerându-şi profesia o misiune, o pasiune, nu-l interesa niciodată remunerarea serviciilor sale; astfel şi-a atras supranumele de „doctorul fără de arginți”.
Pe lângă misiunea grea, epuizantă, de vindecător al trupurilor, Vasile Voiculescu și-a găsit timp să aștearnă pe hârtie gânduri albe, versuri de o frumusețe aparte. A debutat în revista "Convorbiri literare" cu poezia "Dorul", în anul 1912. În 1916 a publicat volumul „Poezii”, iar în 1927, „Poeme cu îngeri”, urmând ca până în 1939 să publice și alte volume de versuri: Destin, Urcuș, Întrezăriri. Mare parte a operei dramatice și prozei a fost publicată postum. În urma activității literare susținute, Societatea Scriitorilor Români l-a ales ca membru în 1920. Din 1934, Vasile Voiculescu a activat ca director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost interzis.
Anul 1946 a însemnat pentru el o răscruce. Soția sa a decedat în urma unei comoții cerebrale, iar Voiculescu a părăsit viața publică devenind, după mărturia unuia dintre fii, un veritabil sihastru. A scos din alimentație carnea, a refuzat să participe la serate ori întruniri culturale, trăind retras, supunându-se unor nevoințe din ce în ce mai aspre. Bunăoară, și-a blocat cu cărți soba din odaie, așa încât aproape un deceniu a dormit în frig. Și-a lăsat păr lung, barbă, devenind la înfățișare asemenea unui monah cuminte. Un contemporan, apropiat de-al lui, îl descria astfel: „ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare”. În căutările sale duhovnicești, a găsit cercul religios "Rugul Aprins" de la Mănăstirea Antim, frecventat de renumiți monahi, teologi, oameni de cultură, care au înțeles să-L caute pe Dumnezeu stăruitor, având în vedere tăvălugul bolșevic ce deja strivise multe vieți și idealuri creștine. De la membrii monahi ai grupării a învățat să se apropie și să practice „rugăciunea inimii”. Simțind „pericolul” reprezentat de o mână de oameni pașnici, iubitori de frumuseți spirituale, culturale, regimul totalitar a desființat „Rugul aprins”, numeroşi membri sfârșind în închisorile comuniste. Printre ei s-a numărat şi firavul poet Vasile Voiculescu, arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, în pofida vârstei sale, de aproape 74 de ani. Deşi trăia atât de sfios, neîmpricinat cu nimeni, s-a văzut acuzat de uneltire contra ordinii sociale.
În perioada dramaticelor interogatorii, venerabilul om de cultură a încercat să se apere cu demnitate, susținând că „Rugul aprins” nu constituia o mișcare antinațională, nici fascistă, ci doar un cerc literar, religios. După patru luni de chinuri, de nenumărate umilințe, procesul s-a încheiat la 8 noiembrie 1958 cu o nedreaptă condamnare la cinci ani de temniță. Inițial l-au închis la Jilava, transferându-l apoi la Aiud. Demn, tăcut, Vasile Voiculescu a suportat torturile încarcerării cu nădejde creștinească. După eliberare nu a povestit nimic, nici nu a încercat să se victimizeze cu atrocitățile suferite în detenție. Însă, după 1990, mulți colegi de suferință au amintit în memoriile lor despre Vasile Voiculescu. Bunăoară, istoricul Vasile Boroneanţ afirma: „am zărit (în celulă, n.r.) un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă şi dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu”. Frigul, mizeria, foamea l-au răpus pe asceticul poet, căci contractase o necruțătoare boală, TBC la coloana vertebrală, care l-a imobilizat într-o stânjenitoare infirmitate fizică. Cu toate acestea, sufletul său continua să iradieze lumină și pace, căci, după spusele aceluiași camarad de celulă, „era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, s-a repezit să-i ia mâncarea. Răspunsul blajinului încarcerat la riposta colegilor a fost: ŤLăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncareť”.
Întrebat adesea cum privește atrocitățile îndurate, pașnic, cu voce caldă răspundea: „asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc”. După patru ani de zguduitoare chinuri, poetul, coborât, parcă, dintr-o icoană, a fost eliberat. Un fel de a spune „eliberat”, căci nici nu se putea mișca din cauza bolii. Prin rugăciune și meditație se liberase de mult. La 2 mai 1962, familia l-a luat din pușcăria de la Aiud, ducându-l în odăița sa din București, unde maldărele de cărți îl așteptau în pacea isihastă, dorită de atâta vreme. A urmat apoi un an de dureri, de necruţătoare suferințe, până ce, în noaptea de 25 aprilie 1963, Domnul a trimis pe îngerul Său să-l cerceteze pe încărunțitul poet Vasile Voiculescu. Astfel și-a luat zborul către înălțimi celeste un suflet bun, milostiv, un medic de trupuri, dar și un mânuitor iscusit al condeiului, un căutător de liniști isihaste, un mare iubitor de frumuseți nepieritoare.

M-au atras şi mă menţin în admiraţie şi recunoştinţă faţă de Vasile Voiculescu, câteva însuşiri ale poeziei sale:
- o simplitate izbitoare a prozodiei, obişnuitul cuvintelor, mustul lor dulce de fruct natural, necontrafăcut
- suişul omniprezent, în opera lui, de la frământarea minţii şi a inimii către lumină şi pace, în Hristos; aproape fiecare poem merge după acelaşi tipic: debutează cu o nelinişte, cu o zbatere, apoi se înalţă la linişte prin invazia blândă, cuminte şi uimitoare a Luminii. Ajuns în miezul păcii, poetul continuă însă meditaţia, şi, poate mai complet, se poartă ca un reporter care dă mărturie de la faţa locului, vorbindu-ne nouă...
- poetul îşi contemplă, dureros şi compătimitor, propria zbatere sufletească; arareori mai aruncă o privire în afară, iar asta pentru a se asigura că nu e singur, că în jurul lui sunt toate frumuseţile mărturisitoare ale prezenţei harului lui Dumnezeu
- poemele sunt îmbibate de aerul rugăciunii; par născute din ea, o expresie a ei; sunt, de fapt, rugăciune
- toată opera poetică a acestui om îmi pare o lungă şi delicată rugăciune, unde se împletesc simţămintele cele mai omeneşti ale iubitorului de Dumnezeu cu harul. Aşa încât poezia lui, trebuie s-o spun, îmi pare pe alocuri gestul Hristoforului.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a dat, nouă românilor, acest mare bărbat şi poet neasemuit! Ne este pildă şi sprijin în toate cele bune şi frumoase.

[cristiboss56]

Clerici din Episcopia Maramureșului și Sătmarului, autorități şi elevi seminarişti au trecut astăzi, 28 mai 2013, pragul Reședinței episcopale din Baia Mare pentru a-l felicita pe Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Justinian, chiriarhul locului, la împlinirea vârstei de 92 de ani. La ceas aniversar, Preasfințitul Părinte Arhiereu-vicar Iustin Sigheteanul a oficiat în Paraclisul episcopal o slujbă de Te Deum.

Cei prezenţi şi-au felicitat arhipăstorul în sala mare a Episcopiei, primind iconiţe din partea acestuia.

”Vă mulțumesc din toată inima. Gestul dvs. a fost frumos. Întotdeauna eu am respectat omul și am încercat în toată viața mea să fac din vale deal și din deal vale. Asta a fost lupta mea toată viața. M-am luptat să fac din oameni modești, oameni ai lui Dumnezeu, români buni, creștini buni, oameni care să fie o cinste pentru toată Europa și toată lumea”, a mărturisit ÎPS Părinte Arhiepiscop Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, potrivit TRINITAS TV.

Înaltpreasfințitul Justinian s-a născut la 28 mai 1921. A fost tuns în monahism în 1942, iar între anii 1944-1973 a fost stareţul Mănăstirii Rohia, fiind ridicat la treapta de arhiereu în 1973. Înaltpreasfinția Sa a fost distins în anul 2011 cu ordinul "Steaua României în grad de cavaler", oferit de Preşedintele României.

[cristiboss56]

S-au împlinit 560 ani de la consumarea unuia dintre evenimentele cruciale din istoria Europei și a Creștinismului. În anul 1453, la sfârșit de primăvară, oștirile comandate de sultanul Mehmed al II-lea cucereau, printr-o ofensivă decisivă, Constantinopolul, după un asediu care a durat aproape două luni.

Căderea Capitalei Bizanțului a însemnat nu numai sfârșitul Imperiului Roman de Răsărit și moartea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea Dragases, dar și o victorie strategică de o importanță crucială pentru cucerirea estului mediteranean și al Balcanilor de otomani.

Constantinopolul a rămas capitala Imperiului Otoman până a destrămarea acestuia în 1922, fiind rebotezat Istanbul în anul 1930, după proclamarea Republicii Turcia, în 1922.

Căderea Constantinopolului, consideră unii istorici, a fost evenimentul care a încheiat Evul Mediu și a deschis Renașterea. De asemenea, cucerirea Bizanțului a tăiat principala legătură comercială pe uscat dintre Europa și Asia. În consecință, un număr tot mai mare de europeni a început să plănuiască posibilitatea atingerii Asiei pe mare, ceea ce a dus la descoperirea Lumii Noi.

Chiar și în prezent un număr mare al populației grecești consideră ziua de marți (ziua căderii Constantinopolului) ca fiind cea mai urâtă a săptămânii.

[cristiboss56]

sursa: orthodoxie.com



Rusia sărbătoreşte 1025 de ani de la creştinarea poporului rus !


În acesată sărbătoare grandioasă, s-a implicat atât Biserica Ortodoxă cât şi statele care cuprind pe ruşi, bieloruşi şi ucraineni. Sărbătoarea va fi celebrată în tot arealul slav, prin slujbe, simpozioane, evenimente culturale, expoziii, pelerinaje, procesiuni etc.
Evenimentul cel mai important din acest complex este procesiunea cu moaştele Sfântului Prinţ Vladimir, creştinătorul ruşilor, care a plecat din Moscova în 31 mai şi care parcurge cele mai importante oraşe ale Rusiei: Vladivostok, Khabarovsk, Novossibirsk, Ekaterinbourg, Nijni-Novgorod, Rostov-pe-Don, Piatigorsk, Sankt-Pétersbourg. Mii de oameni purtând icoane şi cruci în mâini, merg pe jos sute de kilometri cântând imne religioase şi rugându-se la locurile sfinte ale ortodoxiei ruse. Procesiunea se va încheia la Kaliningrad.
"Numai în unitatea punctelor de vedere şi a convigerilor, cu o atitudine prudentă în faţa istoriei comune, putem să menţinem înţelegerea reciprocă între popoarele surori şi să ne opunem forţelor care promovează diviziunea" a spus Preafericitul Kirill, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse.
Sunt 1025 de ani de când Prinţul Vladimir a botezat în apele Niprului locuitorii pământuilui rus. Acest eveniment a schimbat radical viaţa poporului rus, l-a transformat. Astăzi este greu să chemăm patria noastră sfântă. În jurul nostru sunt numeroase probleme. Însă deschidem Evanghelia şi vedem că fiecare om credincios este moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu. Voi sunteţi lumina lumii, ne spune Domnul. Deci, să păstrăm credinţa ortodoxă în inimile noastre!" a spus Mitropolitul Victor de Tver şi Kachinsk participanţior la procesiunea patriarhală intitulată "O, Rusia, păstrează-ţi credinţa ortodoxă" care se va derula din 1 iunie până în 7 iulie şi va merge de la izvoarele fluviului Volga până la Astrahan.
Punctul culminant al festivităţilor va avea loc la Moscova (25-26 iulie), Kiev (27-28 iulie) şi Minsk (29-30 iulie) cu participarea tuturor ierarhilor Bisericii Ruse.

[cristiboss56]

În urmă cu 72 de ani, în noaptea de 12 spre 13 iunie, în Basarabia începea cumplitul val de deportări în Siberia. Bolşevicii aveau să continue astfel, pe parcursul unui întreg deceniu (1941-1951), cu o atrocitate greu de imaginat, să distrugă capitalul uman valoros de pe acest nedreptăţit teritoriu românesc, pentru ca apoi să-şi manifeste nestingherit autoritatea

[cristiboss56]

Mănăstirea Hurezi sau Horezu, cea mai de seamă ctitorie a Sfântului voievod Martir Constantin Brâncoveanu, împlineşte 320 ani de la sfinţire,

Considerată o sinteză a artei româneşti din acea vreme, biserica mare a aşezământului monahal a fost construită între anii 1690 – 1693.

Lăcaşul de cult are hramul ”Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”.

Ctitorie dragă a domnitorului martir, mănăstirea a fost concepută de Constantin Brâncoveanu ca necropolă domnească. Totuşi, rămăşiţele pământeşti ale acestuia, moaştele sale, sunt înmormântate în bucureşti, în Biserica ”Sfântul Gheorghe” - Nou.

În 2014, când se împlinesc 300 de ani de la martirizarea Domnitorului, a fiilor acestuia şi a sfetnicului Ianache Văcărescu, atât la Bucureşti, la Horezu şi peste tot în ţară vor fi organizate evenimente comemorative de amploare.

[Parascheva16]

În prealabil postat de cristiboss56

În urmă cu 72 de ani, în noaptea de 12 spre 13 iunie, în Basarabia începea cumplitul val de deportări în Siberia. Bolşevicii aveau să continue astfel, pe parcursul unui întreg deceniu (1941-1951), cu o atrocitate greu de imaginat, să distrugă capitalul uman valoros de pe acest nedreptăţit teritoriu românesc, pentru ca apoi să-şi manifeste nestingherit autoritatea

Si documentare:

Raportul secret: BASARABIA! Deportarile.(1)

Raportul secret BASARABIA! Deportarile (2 )

Marturii despre suferintele romanilor din Basarabia -Deportarile in Siberia

Golgota Basarabiei