Cadouri de Paşti

Ioane desi te-ar putea pune in stare de soc efectiv cred ca initiativa apartine adventistilor care au dorit sa-i evanghelizeze,printre altii,pe ateii bucuresteni :) Adica departamentului de tineret adventist in colab.cu o asociatie studenteasca Amicus.Cei care au fost acolo si care posteaza pe net par entuziasmati de acest mod ,,interactiv"de a reconstrui scene biblice.Tu ca un retrograd batran :) tocmai ai ratat aceasta sansa sa fii si tu interactiv cu istoria,incapatanindu-te sa ramii in universul demodat al poeziilor tale.Sa(nu)iti fie rusine ! :)

[cezar_ioan]

Din păcate (sau din fericire) nu am intrat ca să mă lămuresc cu ochii mei, însă ceea ce mă necăjeşte este folosirea acestui termen, de muzeu, pe care o găsesc cu totul neinspirată.
Un muzeu, pentru mine, este un loc/instituţie/clădire în care sunt adunate diverse lucruri care au legătură cu istoria, cu trecutul. Deşi accepţiunea de muzeu ar putea fi mai largă, mai generos extinsă, nu pot trece peste sugestia care pluteşte în aer că ar fi vorba de ceva care a fost, şi-a făcut veacul, a trecut...
Ori asta mă doare, că suntem tocmai în Săptămâna Mare şi nu cred că se cuvine să lăsăm de înţeles că Crucea ar ţine, în vreun fel de trecut, că e, Doamne iartă-mă, lipsită de actualitate...
Şi apoi, nu avem biserici unde găsim Crucea? Nu pomenim Sfânta Cruce în cântări? Nu o avem la orice slujbă în biserică? Nu facem noi semnul sfintei Cruci? Nu este ea cu adevărat arma noastră împotriva răutăţii?
În fine, ce să mai zic, mie mi-a părut rău că am trecut pe-acolo; era un drum şi pe partea cealaltă...

Corect,exista o subtila tendinta,datorita denumirii alese,de a cantona semnificatia doar in trecut si in acest caz intelegerea va fi cel mult un exercitiu de admiratie.Despre acest gen de evenimente,desi nu contest posibila buna intentie a organizatorilor,nu am o parere foarte buna deoarece contin in intentia lor pericolul idolatriei.Nu am vazut o reprezentare moderna,si filmele realizate de mari regizori dau marturie,care sa ma convinga dpdv al acuratetii trairii istorice sau a surprinderii cadrul corect de reprezentare. Pentru un privitor neavizat ele produc un mic idol al imaginii cu care acesta,drogat intr-un registru sentimental,va asocia mereu mental reprezentarea la ceea ce s-a intimplat atunci.Chiar isi va inchina facultatile intelegerii in fata acelei imagini si doar prin mari stradanii se va mai elibera de ea sau de temnita intelectuala in care il va bloca.Repet,asta in ciuda unor bune intentii din partea realizatorilor insa stimularea trairii pe baza sentimentala in primul rand si nu pe o baza a intelegerii aprofundate rar duce spre o traire profunda sau transformatoare,emotiile puse in capul mesei au darul de a se arde repede si apoi,precum in sevraj,vei cauta alte emotii si doar atat.Pentru mine,s-ar putea sa fiu subiectiv,este mai utila contemplarea unei icoane in fata careia,desi nu ma raportez in comportament precum un ortodox,pot medita,zic eu mai profund,la transfigurarea trupurilor in eschaton,la eliberarea lor de conditionalitatea trupului nostru omenesc,privind la modul aparent straniu de zugravire a lor,cu acele degete parca nefiresti de lungi,ca sa dau un exemplu.Imi ofera o gama mult mai profunda de intelegere decat o punere in scena moderna a unor evenimente al caror context este inca o mare necunoscuta pentru foarte multi.

[cezar_ioan]

De acord, pe mine însă mult mă amărăşte această trimitere, deloc involuntară, la Don Quijote şi cavalerul său. Căutătorul unui ideal intangibil, cel ce trăia în lumea lui de minunate închipuiri, frumosul personaj care se dăruise sublimului, este oare în acord esenţial cu Persoana Mântuitorului? Întrucât e vorba de un muzeu al Crucii.
M-am simţit invitat de către organizatori să văd în Hristos un fel de Don Quijote, un visător căutător al absolutului, al sublimului... Dar nu aşa este Mântuitorul nostru! Adevărul, Calea şi Viaţa nu sunt scorneli ale unui suflet de visător, ci însuşi miezul Fiinţei şi împlinirea căutărilor noastre cele mai omeneşti.
Don Quijote este un visător, el ne arată că avem fiecare în noi tendinţa căutării unei lumi sublime, în care marile valori cavalereşti sunt la loc de cinste.
Dar putem compara pe acest minunat visător cu Domnul nostru? Şi dacă da, până la ce punct/limită, totuşi?

M-a necăjit mult şi mă amărărşte mai departe coborârea Domnului, prin acest anapoda al sugestiei, la condiţia bătrânului cavaler. Frumoase însuşiri are Don Quijote şi poate că în secret sau mai pe faţă mulţi îl îndrăgim. Dar oricât l-am îndrăgi nu avem cum să îl asemuim cu Domnul nostru Iisus Hristos. Don Quijote nu a înviat morţii cu Puterea Iubitoare a Dumnezeirii, nu s-a jertfit pe Cruce pentru scoatere omenităţii din robia morţii şi nu poate fi asociat cu Sfânta Cruce, în orice caz nu în raportul în care se află Iisus Hristos cu Crucea.

În fine, pun punct aici mărturisirii mele şi sper că ea a fost înţeleasă aşa cum am intenţionat să fie: un oftat de om necăjit, care se loveşte nu doar de propriile neajunsuri păcătoase dar şi de invitaţiile neobosite ale unor oameni poate prea inventivi în a stârni confuzie, cu adevărat confuzie, cum zicea Alin, adevărat fiind de data aceasta...

Domnul să ne ierte pe toţi şi să ne dăruiască puterea de a vieţui creştineşte.
Îmi cer iertare dacă amărăciunea mea v-a indispus şi pe voi. Mai degrabă am cerut puţină mângâiere, aşa cum dealtfel am şi primit pe un ton cald şi suportiv de la Pelerinul, căruia îi mulţumesc acum. Doamne ajută, oameni buni!

Ioane,pe masura ce caut din ce in ce mai mult prin lazile uitate ale istoriei,pe masura ce chipul acelui tanar evreu ce a cuprins in EL necuprinsul,cu o cununa de spini drept mangaiere,isi desluseste partea sa umana prin trairea lui sfanta,ce paradox,iti impartasesc din ce in ce mai mult clipele de durere poate,de tristete.As dori sa-ti spun un cuvant de incurajare dar sunt sarac in traire si mai ales se apropie Invierea si nu am alta veste minunata decat aceasta sa-ti aduc,Mantuitorul a invins moartea.Mergi cu Dumnezeu prietene acum si mereu.

[cezar_ioan]

Mulţumesc, frate bun, mulţumesc! Domnul să te răsplătească pentru că mi-ai adus mângâiere...
În ce mă priveşte, mai vreau să spun doar atât şi, într-un fel, să pun punctul pe i faţă de evenimentul descris mai sus: să ne ajute Bunul Dumnezeu, pe noi şi pe urmaşii noştri şi pe urmaşii urmaşilor lor, să nu aflăm niciodată, prin vreun fel de asociere, Crucea în muzeu... Să ne ferească Domnul ca această tendinţă de îndepărtare a Crucii din viaţa noastră să devină realitate efectivă, sfârşit al sfârşitului, chiar dacă lumea, poate, va mai dăinui în vreun fel...

Crucea o vreau şi o cer Domnului în inima mea, în inima noastră, a celor care căutăm să devenim creştini, cu adevărat. Locul Crucii este, pururea, în pieptul nostru, în întreaga noastră fiinţă.

Fie ca Domnul, Care a sfinţit pentru totdeauna Lemnul Crucii cu Sângele Lui, să ne ajute să purtăm povara acestei nobile şi neasemuite condiţii a omului care năzuieşte, cu umilele şi nevrednicele lui puteri, la Dumnezeire. AMIN+