Discriminarea şi prigonirea Ortodoxiei şi a ortodocşilor de către catolicism

[Decebal]

Cum a înţeles Inocenţiu III reintegrarea bisericilor răsăritene sub autoritatea Romei? E neîndoielnic că, în ciuda unor ezitări şi derogări în privinţa unor aspecte de ritual şi a altor concesii minore şi temporare, formula de reunificare a bisericilor, aşa cum o concepea papa, era aceea a subordonării totale, a latinizării Bisericii răsăritene.

Cel mai intransigent s-a afirmat politica papală în raporturile ei cu Biserica răsăriteană pe planul dogmei în problema purcederii Sfîntului Duh şi din Fiul (Filioque). Respingerea de greci a acestui punct esenţial din crezul roman a trecut „eroarea" lor din sfera „schismei" în cea a „ereziei". Cu trecerea timpului şi pe măsura intensificării rezistenţei antilatine, îndeosebi în urma răsturnărilor politice care aveau să reducă progresiv sfera influenţei apusene în Europa Răsăriteană şi Sud-estică, echivalenţa şi confuzia dintre cei doi termeni (schismă = erezie), doar implicită în gîndirea lui Inocenţiu III, avea să cîştige teren pentru a deveni în cele din urmă o formulă curentă.

Cu excepţională vigoare a tratat Inocenţiu III problema subordonării ierarhiei Bisericii răsăritene faţă de Roma şi a promovării clerului latin în teritoriile supuse controlului cruciaţilor. În fruntea bisericii constantinopolitane şi deci a Imperiului latin a fost instituit un patriarh latin, chiar dacă, în faza iniţială, desemnarea sa a scăpat influenţei papale. Încercarea clerului grec de a obţine un patriarh propriu, grec, s-a lovit de un refuz categoric din partea Bisericii apusene, ceea ce a determinat, la puţini ani după instalarea dominatoare a latinilor la Constantinopol, crearea unei patriarhii bizantine în exil, la Niceea, în 1208.

Patriarhul latin de Constantinopol era el însuşi strict subordonat primatului roman, în virtutea doctrinei „deplinătăţii puterii" („plenitudo potestatis") papale, în raport cu care puterea celorlalţi ierarhi ecleziastici nu avea decît caracter de „asociere" şi de delegaţie.

Atenţie deosebită a consacrat Inocenţiu III şi problemei clerului bizantin în imperiul recent cucerit şi raporturilor dintre acesta şi clerul latin. Episcopilor greci li s-a cerut să înfăptuiască actul de recunoaştere a primatului Romei şi deci a supremaţiei romane. Clerul grec care nu recunoştea supremaţia Romei urma să fie expulzat. Pretutindeni ierarhia greacă a fost subordonată celei latine. În fruntea tuturor arhiepiscopiilor şi a celor mai multe episcopii au fost instalaţi ierarhi latini. Episcopi greci nu erau admişi decît în diocezele compact greceşti. În diocezele unde coexistau latini şi greci episcopul urma să fie latin, populaţiei greceşti acordîndu-i-se cel mult dreptul la un vicar episcopal; cum, canonic, în chip tradiţional, era interzisă o ierarhie paralelă în aceeaşi dioceză, interdicţie consacrată de Conciliul Lateran IV, posibilitatea coexistenţei unui episcop latin şi a unuia grec în aceleaşi centre era exclusă. Puţinii episcopi greci care au acceptat să funcţioneze în aceste condiţii sub autoritatea latină erau îndatoraţi să facă periodic vizite la Roma „ad limina aposlolorum".

Cum refuzul clerului grec de a accepta noul statut pe care i-l rezerva dominaţia latină a devenit tot mai evident, tendinţa Romei a fost de a substitui progresiv ierarhia greacă, inclusiv, în măsura posibilului, preoţii, prin clerici apuseni. Cererea împăratului Balduin I de a se trimite din Apus „spre părţile constantinopolitane" călugări şi clerici de mir apuseni pentru a consolida în aceste regiuni marele cîştig spiritual dobîndit o dată cu instaurarea Imperiului latin a fost salutată şi sprijinită de papă. Realizarea acestui deziderat urma să accelereze procesul de latinizare a vieţii spirituale în teritoriile supuse dominaţiei cruciaţilor. Ordinul de instalare a clericilor latini în bisericile părăsite de greci nu era decît o altă faţă a aceleiaşi politici; formula deschidea larg poarta abuzurilor, expulzării forţate a ierarhilor greci, care urmau să fie înlocuiţi cu ierarhi latini.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 51-52

[Decebal]

Retezarea capului schismei, o dată cu instaurarea stăpînirii latine la Constantinopol şi aducerea centrului rival sub autoritatea Romei, lipsea de sens, în viziunea papei, perpetuarea schismei nu numai în Imperiul bizantin dar şi în întreaga lume răsăriteană a cărei civilizaţie şi credinţă se dezvoltase sub autoritatea Bizanţului. Revenirea în sînul Bisericii romane şi a celorlalte biserici care urmau sistemul de credinţe şi rituri ale bisericii bizantine era, potrivit lui Inocenţiu III, urmarea firească şi necesară a readucerii sub ascultare a Constantinopolului. Cu deosebită claritate şi spirit de coerenţă a exprimat acest punct de vedere Inocenţiu III în scrisoarea adresată la 7 octombrie 1207 clericilor şi laicilor din Rusia Apuseană pe care îi invita să accepte supremaţia Romei în virtutea principiului unităţii şi al confirmării părţii la regula acceptată de ansamblu. Pentru a forţa hotărîrea lor, papa nu uita să evoce soarta grecilor care din pricina „rebeliunii" şi „neascultării" lor — se înţelege faţă de Roma — „fuseseră daţi spre jaf şi în pradă".

Confiscarea bunurilor sau darea lor „în pradă" era una din pedepsele care îi loveau pe eretici pe temeiul canoanelor. Treptat, pe măsură ce încercarea de unire a eşuat la Bizanţ şi în restul lumii ortodoxe, papalitatea a tins să amalgameze schisma cu erezia şi să-i aplice această regulă. Deţinătorii „schismatici" de stăpîniri — de la suverani la simpli feudali — erau consideraţi şi declaraţi „injusti possesores" şi expuşi deposi dării — la nevoie cu mijloacele cruciatei —, după formula elaborată post factum de Inocenţiu III şi aplicată Imperiului de Răsărit. Apartenenţa Ia confesiunea răsăriteană şi menţinerea în această confesiune devenea, în aria de putere a catolicismului, o inaptitudine pentru stăpînirea pămîntului şi a privilegiilor care decurgeau din ea. Această manifestare a politicii papalităţii în Europa Răsăriteană avea să aibă consecinţe profunde în istoria românească în secolele XIII—XIV.

Justificarea teoretică şi formulele juridice elaborate de papalitate în vremea lui Inocenţiu III şi a succesorilor săi imediaţi au fost un auxiliar al efortului de a extinde supremaţia Romei asupra întregului Răsărit ortodox. Prin cadrul de forţă creat în teritoriile asupra cărora se aşternuse dominaţia lumii latine, prin ameninţarea cu forţa în ariile expuse acţiunii militare a puterilor catolice — papa Inocenţiu III însuşi a subliniat în repetate rînduri cît de favorabilă a fost pentru acţiunea sa de convertire situaţia care a rezultat din dominaţia directă a puterilor catolice asupra unor teritorii schismatice —, în sfîrşit prin străduinţa misionarilor în cazul regiunilor mai îndepărtate, Roma a încercat în această vreme să atragă ansamblul popoarelor de rit răsăritean şi chiar ansamblul Europei Răsăritene sub autoritatea sa.

Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată şi Imperiul Mongol, Editura Enciclopedică, 1993, p. 54-55