Autoevaluare duhovnicească: ai încredere în aproapele tău?

[eodor nastasa]

am incredere in 11 din cei 10, chiar daca STIU ca vor minti, vor insela vor fi fatarnici...increderea se ofera usor,se castiga greu si se pierde foarte usor.Iubirea le rabda pe toate...hm.

Pentru creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte.

Neîncrederea e ucigătoare ca şi pruncuciderea; desfiinţează ca om pe cel [asupra] căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund -datorită încrederii pe care i-o arată (Claudel).

- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blînd, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.
Din relatările Evangheliilor- fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.
Mai întîi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care - pînă la dirimanta probă contrară -are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie - putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei.
Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţîrîita. Pe cînd Domnul: „Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui." Nici eu nu te osîndesc...

Am început răspunsul meu citând din "Jurnalul fericirii" (în mesajul anterior), pentru că mi-a reţinut şi mie atenţia, ca şi Laurei, ideea părintelui Nicolae Steinhardt că încrederea în semeni este o însuşire a creştinului.

Nu pot să dau un răspuns concret întrebării lansate în acest topic, pot însă să spun că este dureros atunci când încrederea acordată ne este înşelată... Asta poate arăta că aşteptările noastre sunt uneori prea mari, că idealizăm persoanele din jur care sunt, totuşi, supuse greşelii, tentaţiilor... ca noi toţi, de altfel. Şi aici intervine iertarea cu care suntem datori, căci şi Domnul ne iartă nouă...

Întrebarea mea este dacă ar fi oportun să îi mărturisim celui care ne-a înşelat încrederea acest lucru? Este delicat, probabil depinde de la caz la caz.

Faptul că ai pus cuvântul „autoevaluare” în titlul topicului s-ar putea să influențeze răspunsurile pe care le vom da, încercând să părem fie mai creștini decât suntem, fie mai smeriți.
Însă trebuie să încercăm să fim obiectivi, pentru că ne propui să facem o statistică, luând în considerare 10 persoane cunoscute.

Făcând așa, îmi dau seama că am o încredere limitată în fiecare dintre ele; știu cam la ce să mă aștept de la fiecare. De exemplu, știu că dacă împrumut pe cineva cu o sumă de bani mi-o va da înapoi cu siguranță, și știu că altcineva nu mi-o va mai înapoia aproape sigur. Știu că dacă încredințez unuia un secret nu-l va spune nimănui, iar altul nu va fi în stare să-l păstreze. Știu cine ar fi gata să facă orice pentru a mă scoate dintr-un eventual necaz și cine m-ar lăsa, foarte probabil, singur. Iar toate acestea, pe baza experiențelor trecute pe care le-am avut cu ei.
Mai sunt și persoane pe care nu le cunosc atât de bine și de la care pot avea surprize plăcute. Așa se întâmplă că rămânem uneori încântați de faptul că, la necaz, sare să ne ajute cineva aproape necunoscut.

Cred că diferența de încredere între români și suedezi se explică prin prisma experiențelor trăite. Acolo oamenii chiar sunt de încredere, sunt cinstiți, se tratează corect unii pe alții. La noi, din păcate trebuie s-o recunoaștem, este multă înșelătorie. Este trist că este așa, însă constatăm mereu și mereu că noi, ăștia mai din sud, mai orientali, practicăm mult viclenia; mă refer mai ales la modul în care se fac afacerile, comerțul, carierele. Ca să reușești, trebuie să fii „descurcăreț”, să dai mită, să faci un pic de evaziune fiscală ș.a.m.d., adică să nu ai în vedere binele celorlalți, să nu te gândești prea mult că faptele tale îi afectează pe cei de-un neam cu tine (și nu numai).

Totuși, în pofida lucidității cu care putem constata multe aspecte negative, putem avea încredere. Însă una mai de adâncime. E vorba de conștiința că cel din fața mea, oricine ar fi el, poartă, ca și mine, chipul lui Dumnezeu în sufletul său și că de multe ori de mine depinde să și-l scoată la iveală.
Vreau să spun că noblesse oblige. Se întâmplă ca, acordând încredere cuiva aparent nedemn de ea, să fii răsplătit cu un răspuns onorabil; arătând respect unui disprețuit, să ai parte de recunoștința lui.

Este și un sfat al unor Părinți duhovnicești, să-l stimulezi pe om prețuindu-l, arătându-i că este mai bun decât crede (știe) el însuși că este. Se va simți obligat să se ridice la nivelul prețuirii tale, să nu dezamăgească.

Încrederea în oameni trece prin încrederea în Dumnezeu. Dacă n-o ai pe aceasta, dacă nu I-ai încredințat Lui toate temerile tale cu privire la semeni, nu vei putea să le-o acorzi nici lor. Dar cu încrederea în El și în faptul că orice om este chip al Său și este capabil să-I reflecte lumina, poți să te duci în mijlocul unor răufăcători și să fii bine sau foarte bine primit.

Bănuiala implică frica, iar frica înseamnă necredință, căci Domnul ne-a spus „Nu vă temeți!” și să-i iubim pe vrăjmași. Dacă neîncrederea poate avea temei, bănuiala este păcat pentru că ea nu înseamnă doar prudență, ci o presupunere, întemeiată sau nu, că celălalt îmi va face un rău. Cred mai mult în partea întunecată din el decât în cea luminoasă, dau o prezumție de vinovăție celor mai mulți.

Cum comentati Ioan 2:23-25?

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Cum comentati Ioan 2:23-25?

Mai întâi am căutat aceste versete, şi le pun aici spre referinţa tuturor:

Isus şi cei ce cred în Numele Lui.
23 Pe când era Isus în Ierusalim, la praznicul Paştilor, mulţi au crezut în Numele Lui; căci vedeau semnele pe care le făcea.

24 Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi.

25 Şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre niciun om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om.

Părerea mea este că putem avea încredere în ceilalţi prin prisma faptului că şi în ei este scânteia divină. Şi prin prisma prezumţiei de nevinovăţie. Dar faptele vorbesc, aşa că este bine să le considerăm şi pe acestea atunci când ne încredinţăm unei alte persoane...

Referitor la versetele de mai sus, ele ar putea sugera să nu ne încredem în semeni, căci nici Iisus nu S-a încrezut. Însă noi nu suntem Iisus şi nu ştim tot ce este în om.

@ pelerin spre răsărit:
Domnul nu era, evident, un naiv, știa că omul este rău [„Deci dacă voi, răi fiind, știți să le dați daruri bune fiilor voștri...” (Lc 11,13)], ne cunoștea inimile, știa că acum Îl slăvim iar peste o clipă Îl răstignim. Și tocmai știindu-ne așa, nu încetează să ne iubească, ne trece cu vederea toată răutatea, îndreptându-Se către Cruce cu iubire lucidă.
Domnul nu este o victimă a răutății noastre, căci o cunoștea prea bine, și tocmai de ea vrea să ne vindece, dându-și viața și dându-ne Viața.

Dacă vrem să-I urmăm întru asemănare, așa trebuie să fim și noi: Să nu ne încredem în om („Ajutorului omenesc nu ne încredința”, spune o rugăciune), dar să-l iubim, să-l iertăm mereu, să ne rugăm pentru el, cu atât mai mult cu cât noi înșine suntem măcar la fel de răi.

A putea să-l iubești pe cel aparent nevrednic de iubirea ta înseamnă să iubești dumnezeiește. Și să descoperi, în felul ăsta, vrednicia lui ascunsă de zgura păcatului.

Foarte interesant cum vedeti lucrurile dar sa va intreb ceva:in ce ne putem increde atunci in oameni? Priceputu,indemnul din aceea rugaciune este totuna cu cele spuse in Ieremia 17:5-10?