Apostolul iubirii

[costel]

Numai trupul Maicii Domnului, ca Maica a Vietii, a fost ridicat dupa moarte la cer. Nu am cunostinte ca trupul altcuiva sa fie ridicat la cer dupa moarte. Trupul lui Ioan ar trebui sa fie in Efes dupa cum reiese din relatarea vietii sale:

"Dupa Adormirea Maicii Domnului, Sfantul Apostol Ioan a mers la Efes, in Asia, propovaduind credinta crestina. Aici, a refuzat sa aduca ofranda cuvenita in templul roman al zeitei Artemis din Efes (azi in Turcia), in timpul persecutiilor anticrestine ale lui Domitian (81-96 d.Hr.), fapt pentru care a fost arestat si dus la Roma, unde ar fi fost supus supliciilor. Ulterior a fost exilat pe insula Patmos (Grecia), unde a scris Apocalipsa, in anul 95 d.Hr., iar dupa moartea imparatului Domitian (96 d.Hr.) s-a intors la Efes, scriind Evanghelia in jurul anului 100 d.Hr. Sfantul Ioan s-a mutat la Domnul in al treilea an al imparatiei lui Traian (98-117), in Efes".


Cand am vizitat mormantul Maicii Domnului din Efes am trecut pe langa un locas de cult inchinat lui Ioan, dar ghidul nu a dorit sa oprim. Asa ca nu stiu daca era doar o biserica ridicata in cinstea lui Ioan sau era chiar si locul in care a fost ingropat.

[Dumitru73]

să nu uităm că Apostolul Iubirii a scris cea mai şi înfricoşătoare carte din Biblie.

Apostolul Ioan a trecut si prin clipe de profunda durere,ale caror ecouri,dupa cum arata Burge,din care voi parafraza,pot fi efectiv simtite ca respirand printre randurile epistolei I Ioan.Comunitatea ioanina de credinciosi traia la granitele iudaismului,din a carui matrice crestinismul urma sa se elibereze in mod istoric.Comunitatea lui Ioan era una eterogena,formata din evrei patrunsi in lumea greaca si din greci care cunosteau intr-o mica masura Vechiul Testament.Legatura dintre ei,aparent imposibila,statea in credinta ferma in Isus Mesia iar Ioan era liderul lor.Si totusi,intrucat mesajul crestin isi avea suficientde multe radacini in iudaism,era natural ca aceasta comunitate,sau cel putin partea iudaica a ei,sa traiasca inca intr-o stransa legatura sau in apropierea sinagogilor din orase,ruperea completa de ele urmand in timp insa si alaturi de efectul mai putin anticipat al disparitiei partii iudaice a comunitatilor crestine.Totusi chiar si la acel moment se pare ca ceva suficient de grav incepuse sa-si arate efectele in cadrul comunitatii unite de pana atunci.Adunarea care fusese odinioara unita incepea sa se divizeze din interior iar amenintarile,la inceput exterioare,se gaseau acum intre credinciosi.Sintagma ,,ceasul de pe urma"(I Ioan 2:18)atesta durerea apostolului in fata crizei inimaginabile,anticipand parca finalul ei,mutand perceptia ei in sfera finalitatii lucrurilor intrucat intr-un moment normal ea ar fi fost de necrezut.

Cercetatorii afirma ca o parte dintre membrii,pretinzand inspiratia Duhului,ar fi contestat intelegerea lui Ioan cu privire la persoana si viata lui Isus Mesia.Si se pare ca aveau succes,comunitatea se dezbina,oamenii se dojeneau aspru intre ei,iar cuvintele destinate ,,lumii"erau acum,cu patima,aruncate intre frati crestini.Epistola consemneaza plecarea dureroasa a unui grup din adunare,dispute in cadrul adunarii de credinciosi,avertismente cu privire la amagitorii de data asta din interior,toate aceste elemente descoperind o strafulgerare in timp a gravitatii si caracterului disperat al situatiei.Comunitatea era pregatita pentru lupta cu lumea dar nu pentru lupta fratilor de credinta intre ei si poate de aici isi trage seva tonul adesea coplesitor de dureros din subtextul epistolei.Nu este o epistola a bucuriei,ci a reafirmarii dureroase a Adevarului in contextul unor dispute fratricide.Comunitatea lui Ioan traia intr-un context pneumatic,unde libertatea initiala in Duh urma sa isi arate pericolele in cazul eludarii unui comportament care trebuia sa aiba ceva din rigoarea eticii iudaice.Ioan indemna Biserica sa cerceteze duhurile,existenta Duhului neputand fi negata dar trebuie discernamant pentru a o recunoaste fata de fals si imitatie.Aberanta conceptie a oponentilor din interior urma sa degenereze intr-un comportament aberant,ce ii situa intr-o directa si ireconciliabila disputa cu fratii lor initiali in credinta.


S-a analizat foarte mult si ar fi multe de spus cu privire la identitatea acestui grup contestatar,a conceptiilor lor si a urmasilor lor,insa pentru a sintetiza un vast material ar fi de spus,pe scurt,ca acestia nu erau indiferentii fata de fratii lor care nu erau de acord cu ei,ci erau direct intoleranti,conflictul fiind un rezultat al spiritualitatii lor pretins superioare.Ajunsesera sa dezvolte despre sine o parere elitista,iar cei care incercau sa-i sfatuiasca,daca nu se incadrau in notiunea lor de calauzire in Duh,erau respinsi,pe motivul lipsei de credibilitate.Ioan duce o profunda si complexa lupta teologica cu ei prin intermediul epistolei sale,fara a uita baza teologica a celei de-a patra Evanghelii, si cumva,privind retrospectiv,a reusit sa salveze o parte insemnata a comunitatii sale de pericolul de a esua in ereziile timpului sau,cu dezvoltare ulterioara.Combaterea ferma dar plina de durere de catre Ioan a acelei intelegeri esuate,care lovea in insasi elementele de baza ale cristologiei,este un reper suficient de puternic pt a ne feri de tentatia de a idealiza o perioada sau alta,dupa cum spunea cineva nelinistile unui timp nu sunt neapart grijile altui timp.Atunci,ca si mereu,framantarile nu au ocolit comunitatile crestine insa persistenta lui Ioan in a apara Revelatia,dorinta lui ca cei varstnici si cei tineri sa depaseasca capcana diferentei de varsta si de perceptie si sa ramina ancorati impreuna in Hristos cel Intrupat,sa faca din acest adevar istoric hartia de turnesol pt orice pretentie teologica ulterioara,arunca totusi o lumina a sperantei peste finalul acelei epoci.

Apostolul Ioan a murit inainte de a vedea sfarsitul comunitatii sale,ea nesupravietuind conflictului interior in forma initiala.Marea comunitate ioanina s-a divizat,o parte a liderilor si credinciosilor ei trecand de partea gnosticismului si a docetismului,in timp ce nucleul comunitatii a ramas in comuniune cu celelalte adunari nou-testamentare infiintate de Pavel si de ceilalti apostoli.Este clipa cand soarele de inceput al primelor comunitati incepe sa apuna si o parte a celor care le-au compus initial pier in strafundurile istoriei sau se muta la Domnul.In perioada ce va urma Biserica va fi nevoita sa se disciplineze,sa stranga randurile si sa se pregateasca de o lupta pe termen lung.Timpul asteptarii imediate a Parusiei,a entuziasmului de inceput si a comunitatii ideale se apropia de un final in fata valurilor istoriei dar de pe temelia lor si a luptei apostolice urma,cred eu,sa se ridice Biserica luptatoare,sangele martirilor ce vor urma fiind esenta ei in apararea credintei despre Hristos asa cum a fost ea transmisa si aparata de apostoli.

,,Ceea ce ati auzit de la inceput aceea sa ramana in voi.Daca ramine in voi ce ati auzit de la inceput si voi veti ramane in Fiul si in Tatal" (I Ioan 2:24).

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Dumitru73

să nu uităm că Apostolul Iubirii a scris cea mai şi înfricoşătoare carte din Biblie.

Scrierile sfinte care alcătuiesc cuprinsul canonic al Noului Testament răspund în primul rând nevoilor Bisericii din acele timpuri. Spre îndreptarea căilor credincioşilor au fost scrise, ca păstorire, spre îndumnezeirea lor.
Şi totodată ele poartă de grijă şi nouă, întrucât trecem, în fond, prin aceleaşi încercări, deşi în alte forme care ţin de specificul fiecărei epoci istorice în parte.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Dumitru73

să nu uităm că Apostolul Iubirii a scris cea mai şi înfricoşătoare carte din Biblie.

Nu toti exegetii sunt de acord ca Revelatia este opera Apostolului Ioan.

[Dumitru73]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Nu toti exegetii sunt de acord ca Revelatia este opera Apostolului Ioan.

asta ştiam...

[cristiboss56]

În prealabil postat de Dumitru73

să nu uităm că Apostolul Iubirii a scris cea mai şi înfricoşătoare carte din Biblie.

„Şi îndelunga răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui. Cum vorbeşte despre acestea în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare" (Petru 3, 15-16). Sf. Scriptură poate fi citită de oricine, dar nu interpretată. Iar ca să se folosească cineva din lecturile biblice, este dator să şi îndeplinească în viaţă cele citite. S-ar putea spune, într-un fel, că Biblia este pentru suflet, cum este pâinea pentru trup. Ca să te hrăneşti, pâinea trebuie mâncată, dar ca să o analizezi, în compoziţia ei, e nevoie de laborator, aparate, de pregătire profesională şi de cercetările altora. Aşa şi în cazul Bibliei. Citind-o, te hrăneşte, dar ca să o interpretezi, e nevoie de „laborator", adică de Biserică, de pregătire teologică, de credinţă lucrătoare, nu numai cunoscătoare, şi de interpretările Sf. Părinţi, adică de Sf. Tradiţie.
Cei care s-au aventurat în interpretări personale ale Sf. Scripturi, s-au rătăcit de la adevăr şi au ajuns la grave erezii. Deci, au pierdut mântuirea, căci Sf. Vasile cel Mare spune: „Erezia este cel mai mare păcat", pentru că desparte pe om de Dumnezeu.