Ce parere aveti de fertilizarea in vitro?

În prealabil postat de Yasmina

Poate fi o conditie la femeile sanatoase si la acelea care si-au ales sa traiasca o viata de familie.
Dupa enuntul dvs generalizat se poate intelege ca nu va exista mantuire pt calugarite si nici pt femeile inapte procreerii.

Enuntul meu incepe clar cu "Scopul casatoriei" - deci este clar ca se referea la viata de familie si nicidecum cea MONAHALA. Asa rupt din context sensul exprimarii poate lua o nuanta de de general.

Apoi am precizat ca "unde nu se poate" - adica femeia nu poate procrea sau sotul - cuplul poate infia un copil sau poate sa se ingrjeasca de un copil orfan sau necajit cu mancare, haine etc pana cand acest copil isi poate castiga singur existenta.

ps: am impresia ca nu ati citit tot textul

[Yasmina]

În prealabil postat de ovidiu b.

Enuntul meu incepe clar cu "Scopul casatoriei" - deci este clar ca se referea la viata de familie si nicidecum cea MONAHALA. Asa rupt din context sensul exprimarii poate lua o nuanta de de general.

Apoi am precizat ca "unde nu se poate" - adica femeia nu poate procrea sau sotul - cuplul poate infia un copil sau poate sa se ingrjeasca de un copil orfan sau necajit cu mancare, haine etc pana cand acest copil isi poate castiga singur existenta.

ps: am impresia ca nu ati citi tot textul

se pare ca aveti dreptate,am citit textul dar nu a fost totul decodificat pe scoarta...oi fi avut vreun scurt-circuit neuronal chiar in clipa aia :)

În prealabil postat de Yasmina

se pare ca aveti dreptate,am citit textul dar nu a fost totul decodificat pe scoarta...oi fi avut vreun scurt-circuit neuronal chiar in clipa aia :)

Se mai intampla. Suntem oameni si toti gresim. Oricum se pare ca a fost un punct de vedere mai greu de digerat - si maria32 a avut unele nelamuriri. Dumnezeu sa ne aiba in paza pe toti!

[delia31]

Ceva tragic de citit.
Marturia unui barbat, a carui sotie a facut avort, pardon „reducere selectiva”, ii zicea ea, in urma tratamentului in vitro.


„Urma să fim părinţi de tripleţi după fertilizarea in vitro, dar soţia mea a vrut să avorteze doi din cei trei bebeluşi"

"Sufletul meu poartă o cicatrice proaspătă. Durerea e adâncă, şi chiar dacă timpul ar putea s-o mai micşoreze, ştiu că n-o să mă refac niciodată în totalitate după ceea ce am văzut şi am făcut. Pentru că am omis, intenţionat şi cu bună ştiinţă, să protejez vieţile a doi dintre copiii mei – prima obligaţie a unui părinte.

Soţia mea şi cu mine ne-am dorit copii; din păcate a trebuit să facem tratament in vitro ca să ne îndeplinim visul. După mai multe implantări de embrioni am primit binecuvântarea de la Dumnezeu pentru un copil care este lumina vieţilor noastre.

Acum puţină vreme am încercat să mai avem încă unul.

„N-a picurat: de data asta a turnat cu găleata!” ne-a spus medicul specialist în fertilizare – toţi cei trei embrioni care au fost implantaţi s-au prins. Urma să avem tripleţi. Eram şocat, ştiind ce greutăţi însemna asta, dar, dacă Dumnezeu ne-a dat trei, eram pregătit să fac totul ca să-mi ajut familia, să mă organizez şi să-i pot întreţine.

Brusc ceva s-a întâmplat cu soţia mea. A insistat că trebuie să facem o „reducere selectivă” de la trei la unul sau, în caz contrar, o să facă un avort total. Era decisă. Nu vroia să păstreze nici trei şi nici doi.

Eram în faţa unei dileme: să salvez unul singur sau pe niciunul. Am ales prima variantă, deşi am încercat în mai multe ocazii s-o conving să păstreze măcar doi gemeni. N-am reuşit.

Doctorul care urma să facă procedura ne-a spus că or să injecteze clorură de potasiu în placentă, ca să le oprească inimile. Ne-a spus că era fără durere.

Ştiam că minte, dar, pentru că aceasta era opţiunea aleasă de noi, n-am spus nimic. Pentru mine deviza „Salvează unul sau nu salva niciunul” devenise refrenul zilei.

Înaintea procedurii, soţia mea avea lacrimi în ochi; îl întreba pe doctor tot timpul dacă bebeluşii or să simtă ceva iar el o asigura că nu. Am întrebat-o din nou pe soţia mea dacă era sigură că asta vroia, pentru că o dată făcut era bun făcut – nu mai era cale de întoarcere. Mi-a spus că era sigură, dar lacrimile din ochii ei şi faptul că nu vroia să se uite la ecran şi nici pe mine nu mă lăsa să mă uit, mi-au spus adevărul: ştia la fel de bine ca şi mine că nu era bine ce făcea.

Aş fi vrut să insist să se uite, dar cred că mintea ei – tulburată deja de vestea că urma să avem tripleţi – ar fi sărit de pe fix pentru totdeauna dacă ar fi văzut imaginile de pe ecran. Iar ca să salvez un singur bebeluş şi de dragul copilului pe care-l aveam deja, aveam nevoie de o soţie sănătoasă la cap.

Soţia mea nu s-a uitat, dar eu n-am putut să nu mă uit. Trebuia să aflu ce se va întâmpla copiilor mei. Trebuia să aflu cum urmau să moară.

Fiecare fetus s-a retras cât a putut de departe când acul a pătruns sacul amniotic. Injecţiile n-au fost făcute în placentă, ci direct în bustul fiecărui copil. S-au chircit imediat ce acul le-a pătruns corpul. Când inima primului dintre ei s-a oprit – aproape că s-a oprit şi a mea odată cu a lui. Inima celuilalt a mai luptat, însă după 10 minute a cedat şi ea.

Doctorii au avut tupeul să numească clorura de potasiu, produsul care a oprit inima copiilor, – „medicament”.
Vroiam să-i întreb: oare ce încercau să vindece – viaţa?

Dar nici un cuvânt n-ar fi putut să facă la loc ceea ce fusese înainte. Mi-am înghiţit orice remarcă acidă pe care aş fi putut-o avea.

Ştiu că au simţit durere. Ştiu că au simţit panică. Şi ştiu că aceasta a fost crimă. Mă consolez ştiind că cel de-al treilea, care a supravieţuit, e bine şi că decizia n-a fost luată de mine; eu mi-aş fi încercat norocul cu tripleţi, indiferent de muncă şi efortul pe care l-ar fi cerut.

Mă rog ca acest copil care a rămas să ajungă până la termen, să vină pe lume în viaţă şi sănătos şi ştiu că ea sau el o să aibă parte de toată dragostea noastră.

Dar cicatricea emoţională mă va durea până la sfârşitul vieţii. Îmi văd copilul zâmbind în fiecare noapte şi anticipez în câteva luni un altul… dar mă gândesc şi la acele două zâmbete pe care nu le voi vedea niciodată.

În fiecare zi când mă întorc de la serviciu aud „Salut, tati!” şi ştiu că or să fie două voci şi două chicote pe care nu le voi auzi niciodată. Mă joc cu copilul meu şi îl iau în braţe… aşteptându-l cu nerăbdare şi pe al doilea… dar ştiu că alte două perechi de mâini nu le vor atinge niciodată pe ale mele, alte două rânduri de degete de la picioare n-or să fie niciodată numărate, alte două îmbrăţişări îmi vor lipsi pentru totdeauna.

Zilnic îl rog pe Dumnezeu să-i primească la El pe cei doi nevinovaţi, şi zilnic îl rog să mă ierte. Aşa voi face în fiecare zi de-acum încolo, pentru tot restul vieţii mele. Nu ştiu ce fel de împăcare mentală sau spirituală o să găsească soţia mea, dar asta e treaba ei şi povara pe care conştiinţa ei trebuie s-o ducă.

Nu lăsaţi pe nimeni să vă păcălească. Nu este lipsit de durere pentru copil şi oricine spune altceva e un mincinos. Avortul nu e o extirpare a unei grămezi de celule amorfe; e infanticid.

Am reînviat practica sacrificiilor cu copii pentru noile zeităţi ale sexului ocazional şi comodităţii. Ne împăcăm cu realitatea crimei schimbându-ne perspectiva pe care o avem faţă de acea viaţă în curs de devenire prin eufemisme de genul „fetus” sau descrieri de genul „un grup de celule”… exact cum naziştii s-au convins pe ei înşişi că oamenii care ţipau când erau împuşcaţi sau gazaţi erau „Untermenschen”, adică subumani, şi deci puteau fi exterminaţi fără ca ei să simtă vreo urmă de vinovăţie.

În acelaşi fel îşi adaptează gândirea faţă de acţiunile sale orice persoană vinovată de genocid. Făcând la fel – ne condamnăm propriile suflete.

Acum câţiva ani am plâns de bucurie când am văzut pe ecran bătăile inimii primului meu copil. Iar acum plâng în agonie când îmi aduc aminte de bătăile întrerupte ale inimilor a doi dintre copiii mei. „Salvează unul sau nu salva niciunul” a fost eclipsat de „Afară de-aici, afară, condamnatule!” în timp ce mă întreb cum mă pot răscumpăra.

Dacă arătând lumii întregi cicatricea mea aş putea preveni măcar un avort, poate că la judecata lui Dumnezeu balanţa se va echilibra, şi voi putea să-i întâlnesc pe cei doi copii – care sper că mă vor ierta pentru greşeala mea."

Sursă: LifeSiteNews

[sophia]

@delia31

Ai ceva amanunte? Unde a aparaut acest articol si in ce tara s-a facut aceasta procedura?
Articolul este scris de tatal?

"Brusc ceva s-a întâmplat cu soţia mea. A insistat că trebuie să facem o „reducere selectivă” de la trei la unul sau, în caz contrar, o să facă un avort total. Era decisă. Nu vroia să păstreze nici trei şi nici doi."

Scrie ce s-a intamplat brusc cu sotia? Ce a determinat-o sa ia aceasta decizie?

Povestirea este oribila, dar si cumva neverosimila.
Am senzatia ca este una din acele istorii horror care sa convinga impotriva avortului.

A avut tatal voie sa ramana in cabinet si sa vada procedura? Ma indoiesc.

Povestea are doua parti. Cea cu "in vitro" nu este clara. Nu spune cati embrioni au fost. Spune ca au fost implantati toti au dat nastere la copii. Si a u fost mai multe implantari.

Ca s-a ajuns apoi la reductie este altceva si in multe tari nu este permis.
Si nu s-au discutat inainte de tratament toate riscurile ce pot apare si toate deciziile? Este ciudat.

O femeie care isi doreste copii incat a recurs si la IVF nu renunta la ei. In nici un caz. Ceva s-a intamplat ulterior cu ea, sau povestea nu este reala.

Nu stiu. Eu una nu pot sa cred. Si n-am auzit nicaieri de reductie (femei care sa ceara asa ceva).
Daca este real, atunci este oribil si face rau tuturor celor care isi doresc copii si apeleaza la medic.
Si oare s-a facut inainte de reductie totusi o consiliere ceva? Pac si gata au facut reductie! Nu stiu, pare atat de neverosimil tot.

IVF nu se face ca sa faci pe urma reductii. Si in majoritatea tarilor exista reguli stricte pentru impiedicarea sarcinilor multiple.

In fine. Dumnezeu le-a dat copii si tot n-a fost bine. Pacat.

Eu doresc tuturor numai sa aibe copii pe cale naturala, doriti si pastrati.

În prealabil postat de delia31

Ceva tragic de citit.
Marturia unui barbat, a carui sotie a facut avort, pardon „reducere selectiva”, ii zicea ea, in urma tratamentului in vitro.


„Urma să fim părinţi de tripleţi după fertilizarea in vitro, dar soţia mea a vrut să avorteze doi din cei trei bebeluşi"

"Sufletul meu poartă o cicatrice proaspătă. Durerea e adâncă, şi chiar dacă timpul ar putea s-o mai micşoreze, ştiu că n-o să mă refac niciodată în totalitate după ceea ce am văzut şi am făcut. Pentru că am omis, intenţionat şi cu bună ştiinţă, să protejez vieţile a doi dintre copiii mei – prima obligaţie a unui părinte.

Soţia mea şi cu mine ne-am dorit copii; din păcate a trebuit să facem tratament in vitro ca să ne îndeplinim visul. După mai multe implantări de embrioni am primit binecuvântarea de la Dumnezeu pentru un copil care este lumina vieţilor noastre.

Acum puţină vreme am încercat să mai avem încă unul.

„N-a picurat: de data asta a turnat cu găleata!” ne-a spus medicul specialist în fertilizare – toţi cei trei embrioni care au fost implantaţi s-au prins. Urma să avem tripleţi. Eram şocat, ştiind ce greutăţi însemna asta, dar, dacă Dumnezeu ne-a dat trei, eram pregătit să fac totul ca să-mi ajut familia, să mă organizez şi să-i pot întreţine.

Brusc ceva s-a întâmplat cu soţia mea. A insistat că trebuie să facem o „reducere selectivă” de la trei la unul sau, în caz contrar, o să facă un avort total. Era decisă. Nu vroia să păstreze nici trei şi nici doi.

Eram în faţa unei dileme: să salvez unul singur sau pe niciunul. Am ales prima variantă, deşi am încercat în mai multe ocazii s-o conving să păstreze măcar doi gemeni. N-am reuşit.

Doctorul care urma să facă procedura ne-a spus că or să injecteze clorură de potasiu în placentă, ca să le oprească inimile. Ne-a spus că era fără durere.

Ştiam că minte, dar, pentru că aceasta era opţiunea aleasă de noi, n-am spus nimic. Pentru mine deviza „Salvează unul sau nu salva niciunul” devenise refrenul zilei.

Înaintea procedurii, soţia mea avea lacrimi în ochi; îl întreba pe doctor tot timpul dacă bebeluşii or să simtă ceva iar el o asigura că nu. Am întrebat-o din nou pe soţia mea dacă era sigură că asta vroia, pentru că o dată făcut era bun făcut – nu mai era cale de întoarcere. Mi-a spus că era sigură, dar lacrimile din ochii ei şi faptul că nu vroia să se uite la ecran şi nici pe mine nu mă lăsa să mă uit, mi-au spus adevărul: ştia la fel de bine ca şi mine că nu era bine ce făcea.

Aş fi vrut să insist să se uite, dar cred că mintea ei – tulburată deja de vestea că urma să avem tripleţi – ar fi sărit de pe fix pentru totdeauna dacă ar fi văzut imaginile de pe ecran. Iar ca să salvez un singur bebeluş şi de dragul copilului pe care-l aveam deja, aveam nevoie de o soţie sănătoasă la cap.

Soţia mea nu s-a uitat, dar eu n-am putut să nu mă uit. Trebuia să aflu ce se va întâmpla copiilor mei. Trebuia să aflu cum urmau să moară.

Fiecare fetus s-a retras cât a putut de departe când acul a pătruns sacul amniotic. Injecţiile n-au fost făcute în placentă, ci direct în bustul fiecărui copil. S-au chircit imediat ce acul le-a pătruns corpul. Când inima primului dintre ei s-a oprit – aproape că s-a oprit şi a mea odată cu a lui. Inima celuilalt a mai luptat, însă după 10 minute a cedat şi ea.

Doctorii au avut tupeul să numească clorura de potasiu, produsul care a oprit inima copiilor, – „medicament”.
Vroiam să-i întreb: oare ce încercau să vindece – viaţa?

Dar nici un cuvânt n-ar fi putut să facă la loc ceea ce fusese înainte. Mi-am înghiţit orice remarcă acidă pe care aş fi putut-o avea.

Ştiu că au simţit durere. Ştiu că au simţit panică. Şi ştiu că aceasta a fost crimă. Mă consolez ştiind că cel de-al treilea, care a supravieţuit, e bine şi că decizia n-a fost luată de mine; eu mi-aş fi încercat norocul cu tripleţi, indiferent de muncă şi efortul pe care l-ar fi cerut.

Mă rog ca acest copil care a rămas să ajungă până la termen, să vină pe lume în viaţă şi sănătos şi ştiu că ea sau el o să aibă parte de toată dragostea noastră.

Dar cicatricea emoţională mă va durea până la sfârşitul vieţii. Îmi văd copilul zâmbind în fiecare noapte şi anticipez în câteva luni un altul… dar mă gândesc şi la acele două zâmbete pe care nu le voi vedea niciodată.

În fiecare zi când mă întorc de la serviciu aud „Salut, tati!” şi ştiu că or să fie două voci şi două chicote pe care nu le voi auzi niciodată. Mă joc cu copilul meu şi îl iau în braţe… aşteptându-l cu nerăbdare şi pe al doilea… dar ştiu că alte două perechi de mâini nu le vor atinge niciodată pe ale mele, alte două rânduri de degete de la picioare n-or să fie niciodată numărate, alte două îmbrăţişări îmi vor lipsi pentru totdeauna.

Zilnic îl rog pe Dumnezeu să-i primească la El pe cei doi nevinovaţi, şi zilnic îl rog să mă ierte. Aşa voi face în fiecare zi de-acum încolo, pentru tot restul vieţii mele. Nu ştiu ce fel de împăcare mentală sau spirituală o să găsească soţia mea, dar asta e treaba ei şi povara pe care conştiinţa ei trebuie s-o ducă.

Nu lăsaţi pe nimeni să vă păcălească. Nu este lipsit de durere pentru copil şi oricine spune altceva e un mincinos. Avortul nu e o extirpare a unei grămezi de celule amorfe; e infanticid.

Am reînviat practica sacrificiilor cu copii pentru noile zeităţi ale sexului ocazional şi comodităţii. Ne împăcăm cu realitatea crimei schimbându-ne perspectiva pe care o avem faţă de acea viaţă în curs de devenire prin eufemisme de genul „fetus” sau descrieri de genul „un grup de celule”… exact cum naziştii s-au convins pe ei înşişi că oamenii care ţipau când erau împuşcaţi sau gazaţi erau „Untermenschen”, adică subumani, şi deci puteau fi exterminaţi fără ca ei să simtă vreo urmă de vinovăţie.

În acelaşi fel îşi adaptează gândirea faţă de acţiunile sale orice persoană vinovată de genocid. Făcând la fel – ne condamnăm propriile suflete.

Acum câţiva ani am plâns de bucurie când am văzut pe ecran bătăile inimii primului meu copil. Iar acum plâng în agonie când îmi aduc aminte de bătăile întrerupte ale inimilor a doi dintre copiii mei. „Salvează unul sau nu salva niciunul” a fost eclipsat de „Afară de-aici, afară, condamnatule!” în timp ce mă întreb cum mă pot răscumpăra.

Dacă arătând lumii întregi cicatricea mea aş putea preveni măcar un avort, poate că la judecata lui Dumnezeu balanţa se va echilibra, şi voi putea să-i întâlnesc pe cei doi copii – care sper că mă vor ierta pentru greşeala mea."

Sursă: LifeSiteNews

Sora Delia, textul asta nu poate fi caracterizat de nici un adjectiv in vreo limba umana. "Cutremurator" e un biet eufemism.
Cit despe cei care spun ca acestea sunt "povesti horror, care sa motiveze lupta anti-avort", scriind in acelasi timp pe toti peretii virtuali grafitti tipatoare despre cit de mult isi doresc copii...hm. No comment. Ca si cind o crima are nevoie sa fie infierata prin povesti spaimoase. "Logica", sa o numesc asa, chit ca e inversull logicii de fapt, care se vede din reactia sceptica a unora, e ceva de genul "ei, nu e chiar crima avortul asta, sigur unii umfla povesti ca sa para mai oribil". Aceeasi persoana zisese ceva, in alta postare, cum ca "avortul o fi crima".
"Din prisosul inimii vorbeste gura" - zice Cineva.
D-l doctor Zaharia a demonstrat mecanismul asta, mult mai bine ca mine, ceva postari mai sus, pe alt thread. Poate si domnia sa e un nespecialist, unul care umfla povesti, mai stii?!?? Logica schingiuita de catre pacat si oglinda deformata ofera orice fel de perceptii aliene de stranii.

[Yasmina]

În prealabil postat de sophia

@delia31

Ai ceva amanunte? Unde a aparaut acest articol si in ce tara s-a facut aceasta procedura?
Articolul este scris de tatal?

"Brusc ceva s-a întâmplat cu soţia mea. A insistat că trebuie să facem o „reducere selectivă” de la trei la unul sau, în caz contrar, o să facă un avort total. Era decisă. Nu vroia să păstreze nici trei şi nici doi."

Scrie ce s-a intamplat brusc cu sotia? Ce a determinat-o sa ia aceasta decizie?

Povestirea este oribila, dar si cumva neverosimila.
Am senzatia ca este una din acele istorii horror care sa convinga impotriva avortului.

A avut tatal voie sa ramana in cabinet si sa vada procedura? Ma indoiesc.

Povestea are doua parti. Cea cu "in vitro" nu este clara. Nu spune cati embrioni au fost. Spune ca au fost implantati toti au dat nastere la copii. Si a u fost mai multe implantari.

Ca s-a ajuns apoi la reductie este altceva si in multe tari nu este permis.
Si nu s-au discutat inainte de tratament toate riscurile ce pot apare si toate deciziile? Este ciudat.

O femeie care isi doreste copii incat a recurs si la IVF nu renunta la ei. In nici un caz. Ceva s-a intamplat ulterior cu ea, sau povestea nu este reala.

Nu stiu. Eu una nu pot sa cred. Si n-am auzit nicaieri de reductie (femei care sa ceara asa ceva).
Daca este real, atunci este oribil si face rau tuturor celor care isi doresc copii si apeleaza la medic.
Si oare s-a facut inainte de reductie totusi o consiliere ceva? Pac si gata au facut reductie! Nu stiu, pare atat de neverosimil tot.

IVF nu se face ca sa faci pe urma reductii. Si in majoritatea tarilor exista reguli stricte pentru impiedicarea sarcinilor multiple.

In fine. Dumnezeu le-a dat copii si tot n-a fost bine. Pacat.

Eu doresc tuturor numai sa aibe copii pe cale naturala, doriti si pastrati.

Chiar aici pe forum ,a deschis topic o femeie care dorea mai multe amanunte tipicul si traditia inmormantarii la ortodoxi. Ii murise copilul de cateva luni,avut in urma procedurii in vitro.
Ea spunea ca a mai avut inca 2"embrioni" pe care i-a"redus".
Poti sa cauti in arhiva forumului sa citesti si singura.
Deci exemple sunt. Doctorii vorbesc inainte despre efecte si posibilitati,oamenii sint informati dar asta nu inseamna ca le este interzis sa recurga la avortul celorlalti embrioni,procedeu care este numit reductie.Din moment ca reductia este un procedeu destul de intalnit in practica IV inseamna ca sunt doritori care-l aleg.De ce pare atat de neverosimil pt tine ?
De ce mereu atitudinea asta de Gica-contra sa nu crezi nimic pana nu este despicat in 36 de fire??

[delia31]

În prealabil postat de sophia

@delia31

Ai ceva amanunte? Unde a aparaut acest articol si in ce tara s-a facut aceasta procedura?
Articolul este scris de tatal?

Sophia, povestea in romaneste circula pe mail intr-o campanie antiavort, pe sistemul ‘’citeste, ia aminte si da mai departe”. Se gaseste pe site-ul sinaxa familiei, fiind preluata de pe un site de limba engleza – LifeSiteNews.com

http://www.sinaxa.net/familiei/2013/...trei-bebelusi/

Autorul e anonim, insa daca tie ti se pare neverosimil ceea ce scrie, vezi ca si-a lasat adresa de email: scarredsoul2012@yahoo.com. Poti sa-i scrii si sa-l intrebi all the whys and wherefores.

[glykys]

O poveste asemanatoare am citit si noi pe forumul acesta:
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ht=copil+vitro

[sophia]

N-am crezut povestea, pentru ca nu pot sa concep ca o mama poate sa faca asa ceva. Cum poti sa te chinui cu toate problemele unui "in vitro", plus gramada de bani dati si pe urma sa omori copiii?
Cum pot eu sa-mi inchipui asa ceva? Sa inteleg asa ceva?
Tare m-ar tenta sa scriu sa aflu detalii, dar nu are rost. Si cum n-a fost nimeni sa ajute acele mame, sa le opreasca?

Cazul celalalt de aici de pe forum nu-l stiam.
In tara in care traiesc nu se face reductie si este mare grija la cati embrioni se implanteaza. Sunt foarte severi aici.
In Romania este permisa reductia? Chiar se face?

Si repet: eu nu pot sa cred ca o femeie, o mama poate sa faca asa ceva.
Nu cred si nu concep. Asta este. Este mult prea dureros pentru mine.

Si domnule Mopsuestia si altii care comenteaza cu rautati, va rog sa incetati sa mai puneti minciuni in spatele unor oameni pe care nici nu-i cunoasteti.

Eu nu sunt de acord cu nimic ce este impotriva copiilor, nici cu crime!!!

Si Yasmine - de ce imi vorbesti asa? Despic si in 100 pentru ca vreau sa inteleg de ce? De ce face o femeie asa ceva? Cand altele se frang de durere ca nu au macar un copil, unul singur!!!!