Fiecare iubeste altfel pe Dumnezeu, iar credinta este o lupta zilnica

În prealabil postat de sophia

Pai tocmai aici este problema: lupta intre Voia lui si voia noastra sau a celui de langa noi.
Si tocmai ca lupta asta este mai puternica la cel "educat de Biserica" cum spui tu, pentru ca celuilalt oricum nu-i pasa de Voia Domnului.
Dar celui educat de Biserica ii pasa de voia tuturor. Si atunci cum facem?

Si uneori nici nu putem diferentia bine ce si cui sa facem.
Preotul nostru ne spunea la o predica tocmai faptul ca dreptatea noastra difera de cea a lui Dumnezeu. E un alt mod de viziune.

Exemplul cel mai concludent este pilda cu fiul risipitor.
Daca acest caz ar fi dus la un judecator, acesta ar decide ca fiul cel mic are dreptate si poate ar imparti altfel lucrurile. In fata lui Dumnezeu, desi el a fost ascultator si bun el pierde si castiga fiul risipitor (inel, vitelul cel gras si etc.).

Un judecator omenesc, la tribunal, face dreptatea omeneasca. Dar in fata lui Dumnezeu poate ca este gresit.
Omul are doua masuri: sufletul/mintea lui, si/sau legile.
Dumnezeu are un alt mod de a vedea/rezolva disputele.

Si dificultatea vine atunci cand am vrea sa fie dreptate din toate punctele de vedere si sa fie multumit si om si judecator si Dumnezeu.

Raman la parerea mea: credinta nu este usoara. Tocmai pentru ca trebuie sa faci multe impotriva voii sau/si ratiunii tale, sa ierti pe cei care te-au ranit, sa iubesti dusmani, sa renunti la multe.
Trebuie sa (poti) sa fii total lipsit de voie, suflet, de viata, ca sa indeplinesti acestea.

Si daca conform Voii Domnului trebuie sa faci nedreptate altui om? Te imparti in mai multe...

"Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" - o cerinta a lui Dumnezeu.
Si totusi este o neconcordanta aici.
Daca iubesti pe aproapele tau in acest fel, atunci pe care treapta este el, pe care tu si pe care este Dumnezeu in sufletul tau?
Tare ma tem ca de fapt Dumnezeu nici nu se pune in ecuatie. El nu cere iubire pentru sine, ci spune ca ceea ce faci aproapelui ii faci lui. EL nu se pune pe o treapta separata.
Daca iubeste pe aproapele nu inseamna ca nu-l iubesti pe Dumnezeu mai intai.

Ai citit in viata vreunui sfant ca se dadea lupta dintre voia lui si a lui Dumnezeu? NU! Lupta se da cu propria voie.
Credinta nu e usoara pentru cel fara credinta. Pentru cel cu credinta, propria fire e cea problematica. Pe aceasta trebuie sa o slefuim si sa o curatim de ceea ce e propria parere, egoism, placere, mandrie.
Nu e usor, dar nu e imposibil.
Imposibil e doar pentru cel, care se crede mai destept si mai bun decat Dumnezeu, de isi permite sa Il contrazica si sa nu tina cont de voia LUI.

E posibil ca omul indragostit sa uite de Dumnezeu, pentru simplul motiv ca isi divinizeaza partenerul, despectiv partenera. Unul dintre Psalmi ne spune ca Dumnezeu are intelegere pentru anii tineretii, dar ca toate se platesc. Acum, ca suntem indragostiti la tinerete, e de inteles, caci este vremea procreerii, dar imaturitatea unora ii face sa se simta tineri si la anii batranetii - vedem actori si actrite de peste 70 ani, chiar de peste 80 ani, casatorindu-se pentru scurt timp cu tineri la jumatatea varstei lor, ceea ce denota mai mult inclinatia lor spre placere, decat ca semn de dragoste, caci sunt gata sa schimbe partenerul de cate ori se iveste ocazia. Oare cand mai au timp de a se gandi la Dumnezeu? Nu au. Daca ii intrebi pe acestia, ei il iubesc pe aproapele; paractic, insa, ei se iubesc pe sine insisi.
Dragostea de Dumnezeu nu se identifica cu dragostea fizica, orice ar spune unii... Dragostea fizica ne rapeste capacitatea de a-L iubi pe Dumnezeu. Asta ne-o demonstreaza sfintii, prin viata lor de renuntari. Renuntand noi, Ii dam lui Dumnezeu. Iar El, nu numai ca ne da noua din ale Lui, dar se si salasluieste in inima noastra. Atunci nu mai traim noi, ci traieste El in noi. Ce poate fi mai minunat?
De aceea te intreb: cum sa faci cuiva o nedreptate, iubind pe Dumnezeu? Este absurd. Omul primind pe Dumnezeu, devine mai bun, lucru care se face simtit si altora din preajma lui.

In ceea ce il priveste pe fiul cel mic, nu stiu ca acesta sa piarda ceva prin revenirea fiului risipitor, caci ale lui sunt toate, cate sunt ale tatalui sau.

Iata ce spune Psalmul 102 despre binefacerile venite inspre noi de la Dumnezeu:


1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui.
2. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui.
3. Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale;
4. Pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări;
5. Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.
6. Cel ce face milostenie, Domnul, şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate.
7. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale.
8. Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv.
9. Nu până în sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia.
10. Nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă,
11. Ci cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El.
12. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre.
13. În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El;
14. Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem.
15. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori.
16.Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.
17. Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul,
18. Şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui
19. Isi aduc aminte de poruncile Lui, ca sa le faca pe ele. Domnul in cer a gatit scaunul Sau si imparatia Lui peste toti stapaneste.
20. Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, cei tari la vârtute, care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui.
21. Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceţi voia Lui.
22. Binecuvântaţi pe Domnul toate lucrurile Lui; în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.


sophia, citind cele de mai sus, cine mai indrazneste sa puna semnul egal intre Dumnezeu si om?

[sophia]

În prealabil postat de Miha-anca

Ai citit in viata vreunui sfant ca se dadea lupta dintre voia lui si a lui Dumnezeu? NU! Lupta se da cu propria voie.
Credinta nu e usoara pentru cel fara credinta. Pentru cel cu credinta, propria fire e cea problematica. Pe aceasta trebuie sa o slefuim si sa o curatim de ceea ce e propria parere, egoism, placere, mandrie.
Nu e usor, dar nu e imposibil.
Imposibil e doar pentru cel, care se crede mai destept si mai bun decat Dumnezeu, de isi permite sa Il contrazica si sa nu tina cont de voia LUI.

E posibil ca omul indragostit sa uite de Dumnezeu, pentru simplul motiv ca isi divinizeaza partenerul, despectiv partenera. Unul dintre Psalmi ne spune ca Dumnezeu are intelegere pentru anii tineretii, dar ca toate se platesc. Acum, ca suntem indragostiti la tinerete, e de inteles, caci este vremea procreerii, dar imaturitatea unora ii face sa se simta tineri si la anii batranetii - vedem actori si actrite de peste 70 ani, chiar de peste 80 ani, casatorindu-se pentru scurt timp cu tineri la jumatatea varstei lor, ceea ce denota mai mult inclinatia lor spre placere, decat ca semn de dragoste, caci sunt gata sa schimbe partenerul de cate ori se iveste ocazia. Oare cand mai au timp de a se gandi la Dumnezeu? Nu au. Daca ii intrebi pe acestia, ei il iubesc pe aproapele; paractic, insa, ei se iubesc pe sine insisi.
Dragostea de Dumnezeu nu se identifica cu dragostea fizica, orice ar spune unii... Dragostea fizica ne rapeste capacitatea de a-L iubi pe Dumnezeu. Asta ne-o demonstreaza sfintii, prin viata lor de renuntari. Renuntand noi, Ii dam lui Dumnezeu. Iar El, nu numai ca ne da noua din ale Lui, dar se si salasluieste in inima noastra. Atunci nu mai traim noi, ci traieste El in noi. Ce poate fi mai minunat?
De aceea te intreb: cum sa faci cuiva o nedreptate, iubind pe Dumnezeu? Este absurd. Omul primind pe Dumnezeu, devine mai bun, lucru care se face simtit si altora din preajma lui.

In ceea ce il priveste pe fiul cel mic, nu stiu ca acesta sa piarda ceva prin revenirea fiului risipitor, caci ale lui sunt toate, cate sunt ale tatalui sau.

Nu te supara, dar nu te inteleg si vorbim in paralel.
1. Nu stiu ce lupta sa da la sfinti, dar stiu ca nu au voia lor. Nu le este permis...Nici nu stiu de fapt daca se da vreo lupta. Ei sunt supraoameni, ca altfel n-ar ajunge sfinti, in sensul ca au puteri deosebite. Putini sunt cei chemati pentru sfintie.

2. Te cam contrazici: pana la urma nu e usor nici pentru cel cu credinta. Am bolduit ce ai scris tu.

3. Oamenii care iubesc pe aproapele il iubesc si pe Dumnezeu. Au timp. Sunt doua feluri de iubiri. Nu stiu de ce te referi exact la persoanele care iubesc oameni mult mai tineri, ei fiind la varste inaintate. N-am inteles.
Si in general oamenii pot iubi la orice varsta si se pot simti tineri. Si pe sotii lor apropiati de varsta. Iubirea nu are limite.
Sigur ca anumite situatii nu le inteleg nici eu si nu le agreez. Ei sustin ca se iubesc totusi...
Nu stiu ce intelegi tu prin dargoste fizica. Sex, sau iubire omeneasca?

Repet noi oamenii ne iubim intre noi intr-un anume fel: sufleteste, platonic, trupeste (fara sex), si in fine sexual.

Pe Dumnezeu il iubim altfel. Nu stiu sa explic cum. Dar nimic din cele omenesti. Nu inteleg ce vrei sa spui tu.
Eu spun ca pe Dumnezeu il avem in suflet tot timpul, chiar si cand iubim oameni. Invers nu stiu. Aici este problema.

4. Eu am scris ceea ce ne-a spus si preotul la predica: dreptatea omeneasca nu e la fel cu cea a lui Dumnezeu. De multe ori nu putem intelege dreptatea lui Dumnezeu, sau ni se pare ca este nedreptate, pentru ca noi oameni judecam altfel.

Fratele fiului risipitor:

"Fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat."

Dupa dreptatea omeneasca, tatal ar fi trebuit sa se poarte altfel, sa fie drept cu ambii fii. Fiul risipitor si-a pierdut partea de avere pe care i-o daduse tatal lui. Cand s-a intors a fost primit asa cum celalalt fiu nu fusese tratat niciodata (dupa cum zice el).

Dupa dreptatea lui Dumnezeu fiul risipitor este primit mai cu bucurie pentru ca simbolizeaza pe cel pierdut si revenit in credinta (tatal fiind Dumnezeu). Celalalt fiu reprezinta pe omul bun credincios, care nu a plecat niciodata.

De altfel undeva, in alta parte Iisus chiar a fost rugat sa faca dreptate intre doi frati care-si imparteau averea tatalui lor. Si i-a refuzat cu pilda bogatului caruia i-a rodit trarina in belsug.

Eu n-am spus nicaieri ca trebuie confundat Iisus cu omul.
Dimpotriva am spus ca ii iubim pe fiecare in alt fel si chiar putem sa-i iubim in acelasi timp.

Ceea spun eu este ca este greu la judecata este greu de delimitat intre Voia lui Dumnezeu si cea a omului. Uneori nu se potrivesc. Intre credinta si viata umana cotidiana. Si ma intrebam chiar daca exista aceasta delimitare, daca trebuie sa vedem chiar totul prin credinta.

Si da uneori facand un lucru pe placul lui Iisus este posibil sa nu facem pe placul omului si sa-l ranim. Tocmai pentru ca omul altfel percepe si altceva cere.
Uite tocmai toate renuntarile alea de care tot se spune, pentru credinta, inseamna sa neglijezi pe aproape pentru a-l iubi pe Dumnezeu.
Ex.: mergand la biserica, rugandu-te, postind, traind pentru credinta/Dumnezeu, inseamna ca totusi il mai neglijezi pe sot/sotie, sau chiar parinti, copii, prieteni.

Si sunt multe situatii in care vrei sa faci un bine, in Voia lui Dumnezeu si totusi cu el ranesti fara sa vrei un om sau altul, sau mai multi. Fiindca nu toti vad Voia lui Dumnezeu, sau nu o vad in acelasi fel.

Ma gandeam si la viata credinciosului casatorit. Ai zice ca este o incompatibilitate. Si este foarte greu sa delimitezi, sa cuprinzi doua feluri atat de diferite de a iubi. Poate parea mai usor monahismul, pentru ca te poti izola si iubi numai pe Dumnezeu. Dar si acolo sunt atatea situatii in care ai de ales: ranesti omul de langa tine pentru a urma cuvantul Domnului, sau invers (te porti rau cu fratii tai monahi, sau cu mireni care vin la tine pentru ajutor si ii alungi, sau le vorbesti urat, sau esti aspru cu unii sau altii).

Doar ca Dumnezeu spune ca El este si in aproapele tau si daca il iubesti pe acesta, il iubesti si pe Dumnezeu. Deci s-ar putea gasi solutia.

În prealabil postat de sophia

Nu te supara, dar nu te inteleg si vorbim in paralel.

Nici tu sa nu te superi, sophia, dar cred ca tu nu intelegi, pentru ca nu vrei sa intelegi.