Importanta RUGACIUNII

[cristiboss56]

Două aripi ne-a dat Domnul în dar:
Postul şi cu rugăciunea, cea plină de har.
Cu ele cobori pe Creator din Cerul Său
Şi te înalţi tu, omule, spre Dumnezeu.

Te ridici deasupra nevăzuţilor vrăjmaşi
Şi iei puteri nebiruite, de rele să te laşi.
Devii mai bun, virtuţile ţi le sporesti
Şi-n duhul cel duhovnicesc tu creşti.

Dar vai, ce greu e să transpui în faptă
Rugăciunea cea smerită şi curată,
Că mii de griji atunci se îngrămădesc fierbinte,
Să te oprească, să nu mergi înainte.

Vin zeci de gânduri rele sau fără de folos,
Că să nu mergi drept pe calea lui Hristos,
Te împiedică şi te opresc, te leagă-n jocul lor,
Şi îţi curmă, spre ceruri duhovnicescul zbor.

Să folosim tot ce Dumnezeu ne-a dat în dar,
Să nu lăsăm să treacă timpul vieţii în zadar,
Postul şi cu rugăciunea să ne înalţe spre mântuire,
Ca la sfârşit, toţi să ajungem în cereasca Împărăţie

[cristiboss56]

Calea ce duce la Paşte va fi de acum înainte marcată şi organizată de semnul Crucii: e un „timp răstignit" care duce la Crucea lui Hristos.

„Preacinstita Cruce care sfinţeşte vremea postului se vede acum căreia închinându-ne astăzi, să strigăm: Stăpâne Iubitorule de oameni, dă-ne cu ajutorul ei să trecem şi cealaltă vreme a postului cu străpungere şi să vedem şi dătătoarele de viaţă Patimi, prin care ne-am izbăvit!" (Vinerea săptămânii a IV-a a Postului Mare, Utrenia, Sedealna a II-a).

După Nichifor Calist, ridicarea Crucii în mijlocul Postului Mare îl împarte în două părţi egale făcându-1 comparabil cu un stadion în care cursa se efectuează printr-o mişcare de dus şi întors (Ho diaulos, Nichifor Calist). Odată trecută „borna” Săptămânii a IV-a, restul parcursului e de acum uşor, cum se cântă în lunea Săptămânii a V-a:

„Trecând, credincioşilor, cu Dumnezeu de borna înfrânării, să alergăm tinereşte şi partea rămasă a sfântului stadion [al postului] şi să purtăm cununa!"(Utrenia, Oda 8, canon 2, troparul al II-lea).

La Marea Biserică din Constantinopol, Duminica înjumătăţirii Postului era prilejul ultimului apel adresat catehumenilor să se înscrie pentru Botezul din Sâmbăta Mare. După această dată, angajarea în pregătirea directă în vederea iniţierii creştine nu mai era posibilă. Iată textul acestei proclamaţii din Tipicul Marii Biserici:

„Îndemn iubirea voastră, fraţi iubiţi ai lui Hristos, ştiind că învierea lui Hristos e aproape, dacă aveţi pe cineva care trebuie să se apropie de Sfântul Botez, să-1 aduceţi începând de mâine la sfânta noastră Biserică, pentru ca să primească pecetea lui Hristos, să fie pus deoparte şi catehizat. Cei ce veţi veni după această săptămână, să ştiţi bine că, afară de o nevoie vădită, fără cercetare nu vom îngădui admiterea lor" (informaţii preluate din volumul Triodul Explicat – Mistagogia Timpului Liturgic, semnat de ierom. Makarios Simonopetritul, trad. Ioan I. Ică jr).



„Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta; biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău” (Troparul la Înălțarea Sfintei Cruci). În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae ne spune: „Fiecare trebuie să-şi ia crucea şi cu ea să pornească pe urmele lui Hristos, pentru a se face tot mai asemenea Lui”.

„Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi învierii”.

[cristiboss56]

sursa: pravmir.com



Să spunem rugăciunea cu frică și cu cutremur, ca și cum am șopti-o în urechea lui Dumnezeu.
În special acum când ne aflăm într-o perioadă mai accentuată de pregătire este mai ușor să ne formăm deprinderi duhovnicești care să ne însoțească atât în timpul postului cât și în afara lui. Astfel este foarte important să se creeze, chiar și în singurătatea și intimitatea fiecăruia, o asemănare cu atmosfera de rugăciune din biserică, o liturghie după liturghie. Cum se poate face aceasta? Iată câteva sfaturi scurte de la Pr. Sergei Chetverikoff (†1947):
În primul rând, prin alegerea unui colț de rugăciune liniștit. Acasă, poate deasupra patului, agățați două sau trei icoane și o candelă înaintea lor. Apoi, este vital să stabilim un program permanent de rugăciune acasă. Stabiliți o vreme de rugăciune: seara, dimineața și în timpul zilei. Programul de rugăciune să nu fie prea lung, așa încât să nu devină prea obositor din pricina noutății acestei experiențe. Răstimpul oferit rugăciunii trebuie întotdeauna să fie tratat cu frică, efort și atenție. Pe lângă rugăciunea personală este nevoie și de unele elemente externe: statul în picioare, metaniile, îngenunchiatul, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, citirea rugăciunilor. Cu cât mai des se va ruga cineva astfel, cu atât mai bine. Este bine să ne obișnuim cu rugăciunea, întrucât la început, sufletul este imediat aprins de dorul rugăciunii.
Trebuie să ne rugăm simplu: ridicându-ne la rugăciune, să spunem rugăciunea cu frică și cu cutremur, ca și cum am șopti-o în urechea lui Dumnezeu, însoțind cuvintele rugăciunii cu semnul Sfintei Cruci, metanii și plecări ale genunchilor. Canonul de rugăciune pe care ni-l trebuie îndeplinit mereu, fără scăpări.
Există chiar și trepte ale rugăciunii: prima treaptă este cea a rugăciunii fizice, care constă mai mult din citirea rugăciunilor, stat în picioare și metanii; mintea hoinărește, nu există o înclinație ontologică spre rugăciune: efortul și răbdarea sunt indispensabile; aceasta este rugăciunea activă. A doua treaptă este rugăciunea stăruitoare: mintea începe să se obișnuiască să se concentreze la vremea rugăciunii și să rostească toată rugăciunea fără ca gândurile să se risipească. A treia treaptă este rugăciunea simțurilor: inima devine plină de sentimente, și ceea ce până aici era gând acum devine sentiment. Cine a ajuns la această treaptă se roagă fără cuvinte, căci Dumnezeu este Dumnezeul inimilor.
Citiți Cuvântul lui Dumnezeu, Noul Testament, și înainte să citiți vorbiți cu Dumnezeu prin rugăciune, așa încât Dumnezeu să vă ajute să înțelegeți, să rețineți și să puneți în practică ceea ce ați citit. Nu vă înfricoșați de ascetism, efort, post, rugăciune și abstinență către care sunteți chemați de Dumnezeu. Toate acestea sunt plictisitoare și sunt o povară doar dacă sunt lucrate fără să vă gândiți la Hristos, dar când sunt lucrate în numele lui Hristos, cu credință și cu dragoste, atunci jugul devine și povara devine ușoare.
Fie ca Domnul să ne ajute pe toată durata Postului Mare să îl îndeplinim pe acesta cum se cuvine așa încât să putem prăznui cu vrednicie Sfânta Înviere!

[cristiboss56]

Despre lupta cu imprastierea - Sfântul Teofan Zăvorâtul

Cum să dobândim și să păstrăm căldura și concentrarea lăuntrică. Cum să dăm tuturor treburilor noastre un caracter plăcut lui Dumnezeu?



Concentrarea și căldura încep să rămână în suflet tot timpul, cu toate treburile și celelalte pricini de împrăștiere, atunci când devin o calitate esențială a vieții noastre lăuntrice - iar pe această treaptă se ridică atunci când în suflet se aprinde focul rugăciunii, de care v-am scris mai înainte (scrisoarea 10). Și înainte de asta puteți întrebuința însă anumite metode pentru a vă împrăștia mai puțin cu toate treburile și întâlnirile.

1 - Cea dintâi este să nu vă grăbiți și să vă agitați. Să faceți totul ca omul care duce un pahar cu apă temându-se să nu-l verse, dar fără să tândălească fără rost, străduindu-se să facă totul cât mai bine.
Ca sufletul dumneavoastră să rămână întoteauna la locul său, așezți-vă și înșirați toate treburile și întâlnirile pe care le aveți de obicei, și hotărâți dinainte cum să vă țineți într-o treabă și împrejurare sau alta ca să nu vă împrăștiați tare. Dacă experiența va arăta că ceea ce ați hotărât vă duce la țintă să faceți întotdeauna așa, iar dacă va arăta că nu merge, găsiți altceva. Procedând așa, în scurtă vreme vei găsi felul de a vă purta care e cel mai potrivit pentru a păstra gândurile neîmprăștiate și inima caldă

2 - Cea de-a doua este să nu faceți nimic cu neglijență, ci să faceți totul cu temere, ca și cum cineva care are stăpânire asupra dumneavoastră vă privește și este gata să vă tragă imediat la răspundere pentru orice nebăgare de seamă.
De fapt, acest cineva există: este ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu, care e îndreptat spre dumneavoastră, este îngerul păzitor, care vă însoțește întotdeauna; și sfinții lui Dumnezeu ne văd.



3 - Cea de-a treia: cu toate că în cea mai mare parte sunt lumești, toate lucrurile pe care trebuie să le faceți pot fi făcute în așa fel, încât să capete un caracter duhovnicesc, plăcut lui Dumnezeu.
Să nu faceți nimic din egoism, ci totul spre ajutorarea și mulțumirea celor ce vă încojoară: astfel, vă veți exersa lepădarea de sine și dragostea. Dacă veți reuși să legați de orice treabă porunca potivită ei, ca să o faceți din supunere față de voia lui Dumnezeu, din iubire de Dumnezeu și din dorința de a-I plăcea, prin aceasta veți face ca în mijlocul treburilor lumești să fiți ca în slujba lui Dumnezeu. Acest gând are mai multă putere decât oricare altul să țină sufletul în luare-aminte neîmprăștiată.

Eu cred că atâta este de ajuns ca să nu se mai întâmple cu dumneavoastră nimic din cele de care vă plângeți - dar, bineînțeles, totul ține de osârdia cu care vă veți apuca de lucrarea duhovnicească.
Lucrul făcut fără tragere de inimă seamănă cu mutarea de pe un picior pe altul, care nu-i bună de nimic și la nici un sfârșit bun nu duce.

Despre felurite probleme de credință și viață – Sfântul Teofan Zăvorâtul – Editura Sofia 2012

[cristiboss56]

- Cum poate omul modern să lupte cu gândurile care ne vin ca un noian din tot ceea ce vedem, auzim, simţim?
- La nivelul gândului, adică prin rugăciunea de toată vremea, prin ocolirea patimilor, prin observarea de sine, prin înmulţirea gândurilor bune, prin preocupări deosebite, care fac nelucrătoare impresiile din afară. Sfântul Marcu Ascetul spune: „În inima iubitoare de Dumnezeu păcatul nu poate să rămână, aşa cum focul nu poate rămâne în apă.” (Filocalia, vol. 1). Dacă eşti angajat într-o viaţă superioară, nu te mai ocupi cu lucruri inferioare.
- Dacă ura este un păcat, este păcat să urăşti răutatea şi ura din jur?
- Nu, răutatea e bine să o urăşti. „Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, dar Legea Ta o iubesc”, zice psalmistul (Ps. 118, 163). Adică noi nu îl urâm pe făptuitor, ci urâm răutatea în sine. Dacă e legată de făptuitor, îl dorim bun şi nu-l urâm, nu îl îndepărtăm, dar răutatea în sine o urâm şi nu vrem să existe, nici la noi şi nici la altul.
- Ce trebuie să-i ofere un părinte copilului său, pentru ca acesta să fie crescut în frica de Dumnezeu?
- Exemple. Exemple bune, exemple de religiozitate. În viaţa de familie, în general, sunt nişte lipsuri, în sensul că cei mai mulţi cred că viaţa religioasă este o chestiune particulară. Or în viaţa de familie nu există nimic particular. Nici gândurile ai putea să zici că nu-s particulare. Totul trebuie să fie împreună, al tuturor, aşa încât în familie trebuie pusă în valoare şi credinţa religioasă. „Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”sunt cuvinte care se spun la Liturghie şi la Cununie. De ce şi la Cununie? Pentru că sunt importante pentru cei care se cunună şi pentru că şi viaţa creştină trebuie să fie un fel de Liturghie. Nu se poate socoti că omul îşi îndeplineşte datoria atunci când, pentru a se ruga, se separă de celălalt, ci trebuie să se roage împreună (dacă nu se poate totdeauna, cel puţin din când în când, dar cât se poate mai des) şi să le dea şi copiilor exemple de rugăciune împreună. Zorica Laţcu are o poezie, Ectenie, şi zice într-un loc: „Când plecăm genunchii seara, amândoi”. Dar ia să v-o spun pe toată:

Pentru ca iubirea noastră să-nflorească,
Albă cum e crinul Bunelor Vestiri,
Pentru ca mlădița dragostei să crească,
Plină de miresme, dulce de rodiri;
Pentru ca din neaua grea de peste iarnă
Rod de viață caldă iarăși să legăm,
Pentru ca lumina peste noi să cearnă,
Domnului să ne rugăm.
Pentru că să-Și verse binecuvântarea,
Ca un zvon de vânturi line, peste noi,
Pentru ca în suflet să-I simțim chemarea,
Când plecăm genunchii, seara, amândoi;
Pentru ca-n iubirea Lui să ne-mpreune,
Când, cuprinși de patimi, Numele-I strigăm,
Pentru ca-n vecia Lui să ne cunune,
Domnului să ne rugăm.
Pentru ca belșugul țarinilor grele
Să ne facă traiul rodnic și umil,
Pentru ca răsfrângeri din surâs de stele
Să sclipească-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea să ne miruiască
Și-n lumina morții viața s-o cercăm,
Pentru ca din muncă pacea să rodească,
Domnului să ne rugăm.
Pentru ca mulțimea îndurării Sale
Însuși să-și pogoare pasul către noi,
Pentru ca să-I ducem sufletul în cale,
Cu miros de smirnă și cu ramuri moi;
Pentru ca-n lumina alb-a dimineții,
Din strânsoarea cărnii să ne dezlegăm,
Și-ntr-un pas să trecem pragul larg al vieții,
Domnului să ne rugăm.
glykys-
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...II-b1-p982.htm

[cristiboss56]

Nu de cinstea zilei, ce de judecata lui Dumnezeu depinde venirea harului.

Nu trebuie să ne intereseze cînd va veni harul. Odată cineva din obştea mea mi-a spus: "Astăzi a fost Schimbarea la Faţă, dar nu am simţit bucurie." "Nu te-ai bucurat la sărbătoarea Schimbării de Faţă? Poţi să te bucuri în ziua următoare, deşi este numai o zi obişnuită. Nu de cinstea zilei, ce de judecata lui Dumnezeu depinde venirea harului. Are desigur şi ziua însemnătatea ei, dar nu este o lege generală. Oricum, judecata lui Dumnezeu este diferită de cea a oamenilor".
Unul poate primi bucurie duhovnicească conducând maşina, altul fiind la bordul unui avion. Judecata lui Dumnezeu este diferită cu fiecare caz în parte. Unul s-a bucurat pe când mergea la Sfânta Ana, ducând la moară un sac cu grâu. Nu putem să judecăm de ce nu ne bucură Dumnezeu în timpul Sfintei Liturghii, ci ne bucură în afara ei. Nu putem să judecăm aceasta. Se poate să te bucuri şi în timpul Sfintei Liturghii, dar se poate şi să nu te bucuri şi în timpul ei, ci atunci când faci rucodelie. Acestea depind de judecăţile lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie să facem noi este să ne rugăm întotdeauna. Când Dumnezeu ne cercetează sufletul, vrea, şi chiar ne cere, să îl găsească în rugăciune. Să nu găsească sufletul şi cugetarea noastră rătăcind, căci aceasta Îl întristează. Da, Îl întristează. Putem să avem pe toată durata zilei mintea neîmprăştiată? Daca da, atunci aceasta ne va ajuta.
(Ieromonah Iosif Aghioritul - Stareţul Efrem Katunakiotul)

[cristiboss56]

Aceasta se întâmplă pentru că mintea nu dă telegramă inimii. Apoi în rugăciune trebuie să lucreze și omul. El nu poate să ajungă dintr-odată în starea în care mintea lui să nu-i fugă deloc. Este trebuință de răbdare.

- Părinte, inima îmi rămâne rece la rugăciune.
- Aceasta se întâmplă pentru că mintea nu dă telegramă inimii. Apoi în rugăciune trebuie să lucreze și omul. El nu poate să ajungă dintr-odată în starea în care mintea lui să nu-i fugă deloc. Este trebuință de răbdare. Vezi, celălalt bate la ușă, iarași bate, așteaptă și după aceea se deschide ușa. Tu bați numai odată și vrei ca să intri imediat înăuntru. Nu se poate așa. Atunci când începi să rostești rugăciunea, nu dorești să participe și inima?
- Simt nevoia de ajutor, pentru că mă simt neputincioasă.
- Ei, de aici se începe. În rugăciune este trebuință de stăruință. Și L-au rugat stăruitor, spune Evanghelia despre cei doi Ucenici care L-au întâlnit pe Hristos în drumul spre Emaus. Hristos a rămas cu ei, pentru că aceia aveau o înrudire cu El și de aceea li se cuvenea aceasta. Aveau smerenie, simplitate, bunătate, curaj în sensul cel bun. Ei întruneau toate condițiile și pentru aceasta Hristos a rămas cu ei.
Trebuie să ne rugăm cu credință pentru orice cerere și să avem răbdare, iar Dumnezeu va grăi. Deoarece atunci când omul se roagă cu credință, într-un fel Îl obligă pe Dumnezeu să-i împlinească cererea pentru această credință a lui. De aceea, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu, să nu “ne îndoim” și vom fi auziți. Să avțși credință fără să vă îndoiți (Mt. 21, 21), a spus Domnul. Dumnezeu știe când trebuie să ne dea ceea ce cerem, ca să nu ne vătămăm duhovnicește. Uneori cerem ceva de la Dumnzeu, dar nu avem răbdare și ne neliniștim. Dacă n-am avea un Dumnezeu Atotputernic, atunci ar trebui să ne neliniștim. Dar fiindcă avem un Dumnezeu Atotputernic, Care are foarte multă dragoste, atât de multă încât ne hrănește și cu Sângele Său, nu suntem îndreptățiți să ne neliniștim. De multe ori nu lăsăm o problemă grea a noastră în mâinile lui Dumnezeu, ci acționăm omenește. Atunci când cerem ceva de la Dumnezeu și ni se zdruncină credința și voim să acționăm omenește în cele greu de izbutit, fără să așteptăm răspuns de la Dumnezeu la cererea noastră, este ca și cum am face o cerere la Împăratul Dumnezeu și o luăm înapoi chiar în vremea când Acela întinde mâna Sa ca să o împlinească. Îl rugăm din nou, dar iarăși ni se zdruncină credința și ne neliniștim și repetăm același lucru. Și astfel se prelungește chinul nostru. Adică procedăm ca cel care face o cerere la minister, însă după puțin îi pare rău și o retrage. Se răzgândește și iarăși o depune, iar după puțin o retrage din nou. Însă cererea trebuie să rămână acolo, pentru ca să intre la rând.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești vol. II - Trezire duhovnicească)

[cristiboss56]

Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi” valorează o sută de drahme, dar „Slavă lui Dumnezeu” valorează o mie.

Un părinte spunea: durerile, necazurile curăţă şi lustruiesc omul. Nu e nimic mai mare decât aceasta, nici chiar rugăciunea lui Iisus nu e mai mare.
Părintele Tihon spunea că rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi” valorează o sută de drahme, dar „Slavă lui Dumnezeu” valorează o mie.
Prin aceasta a vrut să spună că lauda adusă lui Dumnezeu e mai valoroasă decât orice altceva, pentru că de multe ori oamenii spun Rugăciunea lui Iisus când au nevoie de ceva; dar când cineva, fiind în suferinţă, îl slăveşte pe Dumnezeu, este o nevoinţă.

(Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, Editura Bunavestire, Bacău, 2010, p. 184-185)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

când cineva, fiind în suferinţă, îl slăveşte pe Dumnezeu, este o nevoinţă.

Şi dovada adevăratei credinţe. Antidotul deznădejdii.
Dacă omul face aceasta în sufletul lui, cu toată inima lui, fericit acesta! Aşa îmi pare.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

Două aripi ne-a dat Domnul în dar:
Postul şi cu rugăciunea, cea plină de har.
Cu ele cobori pe Creator din Cerul Său
Şi te înalţi tu, omule, spre Dumnezeu.

Te ridici deasupra nevăzuţilor vrăjmaşi
Şi iei puteri nebiruite, de rele să te laşi.
Devii mai bun, virtuţile ţi le sporesti
Şi-n duhul cel duhovnicesc tu creşti.

Dar vai, ce greu e să transpui în faptă
Rugăciunea cea smerită şi curată,
Că mii de griji atunci se îngrămădesc fierbinte,
Să te oprească, să nu mergi înainte.

Vin zeci de gânduri rele sau fără de folos,
Că să nu mergi drept pe calea lui Hristos,
Te împiedică şi te opresc, te leagă-n jocul lor,
Şi îţi curmă, spre ceruri duhovnicescul zbor.

Să folosim tot ce Dumnezeu ne-a dat în dar,
Să nu lăsăm să treacă timpul vieţii în zadar,
Postul şi cu rugăciunea să ne înalţe spre mântuire,
Ca la sfârşit, toţi să ajungem în cereasca Împărăţie

Dumnezeu să ne ajute, frate Cristiane!