Ce intelegeti prin "Tine mintea in iad si nu deznadajdui"?

[heaven]

Eu am inteles ideea exprimata in mesajele de mai sus,insa,nu inteleg cum poti ajunge sa Il iubesti pe Dumnezeu din teama?
Teama asta pare mai curand apropiata de teama aceea specifica superstitiilor,de aceea nici nu este de mirare ca de atatea ori vedem pe forum intrebari de genul: este pacat sa ceri plata pentru un serviciu de inchiriere? ,este pacat sa te speli in nu stiu care zi?,sa citesti carti altele decat cele cu tematica ortodoxa?dar sa asculti muzica? si cate si mai cate am auzit,citit etc.
Asa se explica cum,unii crestini fac milostenie ca sa respecte o dogma si nu pentru ca efectiv simt asta,merg la biserica,respecta toate posturile,randuielile ,insa te miri apoi ce ii apuca de se incaiera pe la sfintele moaste sau ce alte traznai mai fac.
Pentru ca ei stiu de teama,le este frica de pedeapsa Lui Dumnezeu,sa nu ajunga in iad,sa nu le mearga rau,insa teama aceasta nu poate tine loc de iubire si atunci cand controlul dispare,evident ca va iesi la suprafata trairea autentica din om,care este inca departe de cea a iubirii crestinesti.
Un om care traieste in spiritul iubirii hristice,este evident ca nu va putea vreodata sa ucida,sa fure,sa blasfemieze etc.El este smerit in fata Lui Dumnezeu si a creatiei Sale.
Pentru ce s-a intrupat Hristos si a adus "porunca noua"?Daca era suficient ca omul sa stie de teama ca in Vechiul Testament pentru a ajunge la Dumnezeu?
Sigur ca atat dpdv social, moral,spiritual sunt necesare trasarea unor conduite,norme,insa,din pacate,ceea ce vad in modul in care se face educatia in societate,dar si cateheza este o maniera bazata pe teama si nu pe iubire.Suntem sistematic,de mici copii, invatati sa ne temem si mult prea putin sa iubim,de aceea este si de inteles pentru ce ne este mai la indemana,familiara abordarea bazata pe teama,decat cea fundamentata pe iubire si cum de ajungem sa credem acest nonsens cum ca plecand de la frica vom ajunge vreodata sa iubim sau sa fim mai aproape de Hristos...

[Leonid7]

Poti sa reflectezi la urmatorul lucru: De ce la intalnirea efectiva cu Hristos ,preotul spune la chemarea la Impartasanie:

Cu frica de Dumnezeu ,cu credinta si cu dragoste sa va apropiati....

Vezi cum se impletesc aceste trei ?!

[vsovivivi]

În prealabil postat de heaven

Eu am inteles ideea exprimata in mesajele de mai sus,insa,nu inteleg cum poti ajunge sa Il iubesti pe Dumnezeu din teama?.........

Cine iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, pe Cale, se teme de El ca să nu păcătuiască pentru că asta este Înţelepciunea sfântă dăruită de sus încă de la întemeierea lumii. Cine nu iubeşte pe Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu să fie an-a-tema... şi să nu se creadă el pe sine ca locuind întru ciclul anual de graţie dăruit de Dumnezeu creştinilor care-şi fac întotdeauna temele prin Iisus Domnul şi răspund prezent... la greu, atunci când vine furtuna necredinţei care vrea să-ţi zboare crucea de pe umeri, nu crucea vieţii tale ţi-o fură ci crucea ÎNVĂŢĂTURII şi răbdării. Întâi trebe lepădare de sine, de satana, de păcate, de gLume, apoi cruce şi abea apoi mărturisire... cu toată viaţa ta şi a omului şi nu doar cu zidurile şi instituţiile făţărniciei unde este trecut cu viclenie numele Domnului ca să se păcălească toţi fraierii că aia e biserica şi sigur e în cămări Mesia sau musai în pustie.

[Leonid7]

Desi nu era tema topicului ,am sa postez ceva si mai relevant,de la Cleopa :

Sfantul Isaac Sirul : Frica lui Dumnezeu este temelia tuturor faptelor bune. El spune ca intelepciunea are doua capete : primul capat este frica lui Dumnezeu si al doilea capat este dragostea de Dumnezeu. Dar pentru ce asa ? Pentru ca toata fapta buna se incepe de la frica lui Dumnezeu si se termina in dragostea de Dumnezeu, care este legatura desavarsirii si treapta cea mai de sus a tuturor faptelor bune, caci mai mare decat toate este dragostea. Dar, ca sa ajunga cineva la dragostea de Dumnezeu, negresit trebuie sa aiba mai intai frica lui Dumnezeu. Ca de aici porneste toata fapta buna : din a se teme omul de Domnul.
Auzi ce zice Duhul Sfant ? Fericit este omul care se teme de Domnul, ca intru poruncile Lui va voi foarte. Ai auzit ? Cine se teme de Dumnezeu, voi este foarte mult sa faca poruncile lui Dumnezeu, adica fapteel bune; dupa cum si cela ce nu se teme, isi da frau liber la toata rautatea si la tot pacatul.
Cine are frica lui Dumnezeu, este ceel mai intelept om de pe fata pamantului. Pentru ca spune Sfantul Grigore de Nissa, marele filosof si fratele marelui Vasile, asa : " Am vazut pe multi oameni care s-au silit sa invete toata stiinta cea din afara, iar in cele teologhicesti, adica in stiinta despre Dumnezeu, nu putin au sporit. Dar fiindca le-a lipsit lor adevarata intelepciune, care este frica lui Dumnezeu, departe s-au facut de Dumnezeu si in mocirla tuturor relelor au ajuns ".

[Mihailc]

În prealabil postat de Leonid7

Desi nu era tema topicului ,am sa postez ceva si mai relevant,de la Cleopa :

Sfantul Isaac Sirul : Frica lui Dumnezeu este temelia tuturor faptelor bune. El spune ca intelepciunea are doua capete : primul capat este frica lui Dumnezeu si al doilea capat este dragostea de Dumnezeu. Dar pentru ce asa ? Pentru ca toata fapta buna se incepe de la frica lui Dumnezeu si se termina in dragostea de Dumnezeu, care este legatura desavarsirii si treapta cea mai de sus a tuturor faptelor bune, caci mai mare decat toate este dragostea. Dar, ca sa ajunga cineva la dragostea de Dumnezeu, negresit trebuie sa aiba mai intai frica lui Dumnezeu. Ca de aici porneste toata fapta buna : din a se teme omul de Domnul.
Auzi ce zice Duhul Sfant ? Fericit este omul care se teme de Domnul, ca intru poruncile Lui va voi foarte. Ai auzit ? Cine se teme de Dumnezeu, voi este foarte mult sa faca poruncile lui Dumnezeu, adica fapteel bune; dupa cum si cela ce nu se teme, isi da frau liber la toata rautatea si la tot pacatul.
Cine are frica lui Dumnezeu, este ceel mai intelept om de pe fata pamantului. Pentru ca spune Sfantul Grigore de Nissa, marele filosof si fratele marelui Vasile, asa : " Am vazut pe multi oameni care s-au silit sa invete toata stiinta cea din afara, iar in cele teologhicesti, adica in stiinta despre Dumnezeu, nu putin au sporit. Dar fiindca le-a lipsit lor adevarata intelepciune, care este frica lui Dumnezeu, departe s-au facut de Dumnezeu si in mocirla tuturor relelor au ajuns ".

Părintele Cleopa a fost mare pentru multe lucruri, dar dintre toate calităţiile lui excepţionale aş deosebi formidabilul său dar de a adecva materialul omiletic la nevoile şi capacitatea de înţelegere ale celor, nu puţini, care îl căutau pentru sfat şi cuvânt de încurajare/îndreptare. Dat fiind faptul că cei mai mulţi pelerini ai Sihăstriei căutau izbăviri din necazuri concrete, uneori aproape insolubile, părintele avea grijă ca aceştia, în caz că primeau răspuns bun (a se înţelege convenabil) la solicitările lor, să rămână şi după aceea pe orbita credinţei. Cleopa cunoştea foarte bine omul cu care are de-a face şi era conştient că mulţi dintre pelerini nu vor depăşi niciodată registrul sacral al creştinismului, clasificat de către Sfântul Isaac Sirul la nivelul somatic şi psihic. Că tot am pomenit de marele siriac, trebuie menţionat aici că sfinţia sa a arătat foarte limpede că frica, deşi este indiscutabil începutul înţelepciunii (Pilde 1:7), aparţine încă trupului, este o reacţie instinctivă la o ameninţare exterioară chiar şi în varianta fricii de iad, respectiv de osânda veşnică. Tot Isaac arată mai departe că urmarea acestei stări de frică nu este încă duhovnicească ci psihică, înţeleasă în limbajul actual ca un fel de convertire din interes vizând "îmblânzirea Stăpânului". Funcţionarea evlaviei în registrul sacral continuă cu dragostea din interes pentru Dumnezeu , cu nimic mai mizerabilă şi mai falsă în straturile profunde decât omoloagele sale lumeşti, fiindcă urmăreşte mântuirea egoistă, salvarea individuală de ameninţarea cu iadul şi suferinţa veşnică. Deci Sfântul Isaac Sirul nu dă apă la moară pietiştilor şi habotnicilor blocaţi în stadiul somatic şi psihic , dar le înţelege neputinţa fără a le gira confuzia şi pretenţiile de mari înduhovniciţi.
Una dintre cele mai frumoase ilustrări ale diferenţei dintre sacral şi duhovnicesc o găsim în teofania de pe muntele Horeb:

A zis Domnul: "Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul".(III Regi 19:11,12)

Iată şi câteva texte din sfântul Isaac Sirul:

"Cel trupesc se teme de moarte ca animalele de tăiere. Cel raţional (psihic) se teme de judecata lui Dumnezeu. Dar cel care e fiu se teme nu de nuia, ci de frumuseţea iubirii lui Dumnezeu" (Partea I, cuvântul 62)

"Teme-te din dragoste de El, iar nu pentru numele de aspru ce i s-a dat. Iubeşte-L nu pentru cele pe care ni le va da, ci pentru cele pe care ni le-a dat" (Partea I, cuvântul 50)

"Căinţa este plânsul omului ascuns vărsat în inimă când înţelege iubirea Tatălui, iar nu pentru că-i e teamă de osândă" (Partea a III-a cuvântul 6)

În prealabil postat de Mihailc

Părintele Cleopa a fost mare pentru multe lucruri, dar dintre toate calităţiile lui excepţionale aş deosebi formidabilul său dar de a adecva materialul omiletic la nevoile şi capacitatea de înţelegere ale celor, nu puţini, care îl căutau pentru sfat şi cuvânt de încurajare/îndreptare. Dat fiind faptul că cei mai mulţi pelerini ai Sihăstriei căutau izbăviri din necazuri concrete, uneori aproape insolubile, părintele avea grijă ca aceştia, în caz că primeau răspuns bun (a se înţelege convenabil) la solicitările lor, să rămână şi după aceea pe orbita credinţei. Cleopa cunoştea foarte bine omul cu care are de-a face şi era conştient că mulţi dintre pelerini nu vor depăşi niciodată registrul sacral al creştinismului, clasificat de către Sfântul Isaac Sirul la nivelul somatic şi psihic. Că tot am pomenit de marele siriac, trebuie menţionat aici că sfinţia sa a arătat foarte limpede că frica, deşi este indiscutabil începutul înţelepciunii (Pilde 1:7), aparţine încă trupului, este o reacţie instinctivă la o ameninţare exterioară chiar şi în varianta fricii de iad, respectiv de osânda veşnică. Tot Isaac arată mai departe că urmarea acestei stări de frică nu este încă duhovnicească ci psihică, înţeleasă în limbajul actual ca un fel de convertire din interes vizând "îmblânzirea Stăpânului". Funcţionarea evlaviei în registrul sacral continuă cu dragostea din interes pentru Dumnezeu , cu nimic mai mizerabilă şi mai falsă în straturile profunde decât omoloagele sale lumeşti, fiindcă urmăreşte mântuirea egoistă, salvarea individuală de ameninţarea cu iadul şi suferinţa veşnică. Deci Sfântul Isaac Sirul nu dă apă la moară pietiştilor şi habotnicilor blocaţi în stadiul somatic şi psihic , dar le înţelege neputinţa fără a le gira confuzia şi pretenţiile de mari înduhovniciţi.
Una dintre cele mai frumoase ilustrări ale diferenţei dintre sacral şi duhovnicesc o găsim în teofania de pe muntele Horeb:

A zis Domnul: "Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul".(III Regi 19:11,12)

Iată şi câteva texte din sfântul Isaac Sirul:

"Cel trupesc se teme de moarte ca animalele de tăiere. Cel raţional (psihic) se teme de judecata lui Dumnezeu. Dar cel care e fiu se teme nu de nuia, ci de frumuseţea iubirii lui Dumnezeu" (Partea I, cuvântul 62)

"Teme-te din dragoste de El, iar nu pentru numele de aspru ce i s-a dat. Iubeşte-L nu pentru cele pe care ni le va da, ci pentru cele pe care ni le-a dat" (Partea I, cuvântul 50)

"Căinţa este plânsul omului ascuns vărsat în inimă când înţelege iubirea Tatălui, iar nu pentru că-i e teamă de osândă" (Partea a III-a cuvântul 6)

Frumoasă şi oportună clarificare! Mulţumesc!

[Leonid7]

Nu e si concluzia mea,nu putem trece peste etapa fricii de Dumnezeu,pentru ca citim nu stiu ce ,undeva. Cine se teme de Domnul e intelept . Mai e nevoie de adaugat altceva.

As putea trage concluzia ca cine se teme de Domnul e intelept,cine nu e superintelept...depaseste granitele simplei intelepciuni....

În prealabil postat de Leonid7

Nu e si concluzia mea,nu putem trece peste etapa fricii de Dumnezeu,pentru ca citim nu stiu ce ,undeva. Cine se teme de Domnul e intelept . Mai e nevoie de adaugat altceva.

As putea trage concluzia ca cine se teme de Domnul e intelept,cine nu e superintelept...depaseste granitele simplei intelepciuni....

Nu am concluzionat că se poate trece de etapa fricii, ci că această etapă este una de început. Adevărata iubire de Dumnezeu este cea care a depăşit frica aceasta de început.

Nu am înţeles ultima ta frază.

heaven, cred că putem privi frica şi din perspectiva de a nu supăra pe cineva care te iubeşte şi pe care îl iubeşti. Sunt de acord însă că această frică nu trebuie să ne inhibe, ci să ne determine să ne purtăm, să trăim cu grijă, cu atenţie, încercând să deosebim binele de rău şamd.

Iar sintagma acestui topic, am mai spus-o, se potriveşte într-un anumit context. Căci ispitele, supărările, greutăţile, tristeţea apar în viaţa noastră vrând-nevrând. Atunci nu trebuie să ne pierdem nădejdea, chiar dacă mintea noastră este "în iad".

Iar dacă Dumnezeu ne dă bucurii, nu văd cum le-am putea refuza. Ştiu însă că bucuriile în această viaţă sunt vremelnice, trecătoare, şi atunci, în bucurie, putem aveam conştiinţa că de a-i mulţumi lui Dumnezeu şi pentru bune, şi pentru cele mai puţin bune care au fost şi care vor urma.

Mai cred că frica are şi efect educativ. Din experienţă pot spune că omul, simţindu-se iubit, fiind tratat cu bunătate, poate să ajungă să creadă că toate i se cuvin şi să "sară cumva calul", sau să "întindă coarda"... înţelegeţi ce vreau să spun. Căci nu suntem suficient de maturi şi responsabili. De fapt vorbesc despre mine. Atunci Dumnezeu ne mai dă câte o palmă, ca să ne aducă pe drumul cel bun, din marea Sa iubire. Palma asta ne învaţă şi frica de El. Poate de aceea frica este pusă înaintea iubirii. Căci cine nu a simţit şi pedeapsa lui Dumnezeu, are o imagine trunchiată a Lui. Oricum nu ajungem noi, sau eu, la o cunoaştere completă a lui Dumnezeu. Dar faptul că e şi drept, nu numai bun, nu trebuie uitat.

Încerc să-mi explic de ce şi frica de Dumnezeu e bună.