Parabolele lui Iisus

[cezar_ioan]

În prealabil postat de catalin2

Dogma poate sa o cunoasca si un ateu

Învelişul, atâta tot. Miezul, nu.

Formularea verbală a dogmei ("afirmaţie", cum o numeai) este doar semnul.
Cine se opreşte la semn, făcîndu-şi închipuite păreri mintale, nu poate cunoaşte dogma. Aceasta se cunoaşte musai prin experienţă, prin trăire şi făptuire până în rărunchi.
Dacă dogma nu pătrunde în mintea, inima şi rărunchii omului, ea rămâne o poveste oarecare, substituibilă cu uşurinţă. Texte, domnule, texte, fugi d-aici cu vraja... Auzi frevent că se spune.

În Crez avem un sistem bine articulat al învelişului dogmatic. Un înveliş pe care îl pot auzi, pronunţa şi reţine, după cum îl pot şi înţelege într-un anumit fel chiar şi copiii şi oricine doreşte să asculte o clipă.
Totuşi, nu-i trece nici unui om serios prin minte că simpla "conectare" cognitivă şi verbală la învelişul dogmei ar fi propriu-zis o învăţătură de credinţă. Activitatea de învăţare implică o prefacere complexă a omului.

Dogmatica nu se termină cu enunţul unui înveliş, ci abia de începe cu acesta.
Aşa cum nu termini drumul tău către Dumnezeu când intri în curtea bisericii.

Dogma nu se închide într-o afirmaţie, ci dimpotrivă, abia începe să se deschidă, mai bine zis să întredeschidă poarta sufletului. Fără o rezonanţă puternică în sufletul credinciosului şi implicit în întreaga lui viaţă, dogma e o afirmaţie sterilă, moartă. O bucurie neîmpărtăşită.
Problema nu se reduce, aşadar, la a şti dogma (o ştiu bine şi ateii şi toţi necredincioşii după cum cel mai bine o cam ştiu toţi dracii, teologalii), ci la a începe să te laşi purtat în actele vieţuirii tale omeneşti de dulcea şi amara descoperire a miezului ei, prin nevoinţa ta încredinţată de Mila Domnului.

Dacă ar fi să asemăn cu ceva pliciul dogmei asupra sufletului omenesc, l-aş asemăna pentru început cu aroma dulceţii de cireşe amare...:)

P.S. Iată cum poate (ră)suna Dogma: http://www.youtube.com/watch?v=lWucXPc_2ls
După cum, în alte constituţii sufleteşti, Dogma poate să (ră)sune şi aşa: http://www.youtube.com/watch?v=-7CVzta7ZxA

Sunt re-prezentări în sufletul omenesc. Un foşnet de-al omului la întâlnirea cu Adevărul. (Dincoace, în lumea "ghiciturii".)

[catalin2]

În prealabil postat de cezar_ioan

Învelişul, atâta tot. Miezul, nu.
Formularea verbală a dogmei ("afirmaţie", cum o numeai) este doar semnul.
Cine se opreşte la semn, făcîndu-şi închipuite păreri mintale, nu poate cunoaşte dogma. Aceasta se cunoaşte musai prin experienţă, prin trăire şi făptuire până în rărunchi.

Eu am scris cam acelasi lucru, nu stiu daca intelegem la fel.
Exista mantuirea obiectiva si mantuirea subiectiva. Mantuirea obiectiva este lucrarea Mantuitorului, jertfa Sa, trimiterea harului mantuitor la Cincizecime, etc. Aceasta nu depinde de noi, in schimb mantuirea subiectiva este ce facem noi si lucrarea noastra.
Dogma tine de mantuirea obiectiva, nu depinde de noi, nu o putem influenta (decat daca spune cineva o erezie). Ce tine de noi e insusirea ei, credinta.
Dar pe langa credinta trebuie si faptele credintei si harul, toate trei. Ca doar credinta e necesara nici nu e invatatura ortodoxa, e protestanta. Ecumenismul incearca sa propage aceasta idee, inca o dovada ca ideile ecumeniste vin din protestantism (de fapt cel liberal, umanist).

În prealabil postat de cezar_ioan

După cum, în alte constituţii sufleteşti, Dogma poate să (ră)sune şi aşa: http://www.youtube.com/watch?v=-7CVzta7ZxA

Inchinarea se face in duh si in adevar. Se spune ca Arie era un mare rugator si postitor. Erezia nu este adevarata credinta, nu conteaza ca si ei se roaga. Si paganii se nevoiesc la zeii lor, dar nevointa aceasta este gresita. Era o povetire foarte sugestiva in Limonariu, este la Capitolul 106: http://saraca.orthodoxphotos.com/bib.../limonariu.htm
"M-am dus si am gasit gazduit un monah sirian... Statea necontenit intr-un colt, spunea ziua si noaptea stihuri din Scriptura si nu vorbea cu nimeni."
Era severian si cel ce povesteste s-a rugat Domnului sa-i arate daca e buna credinta lui.
"In a treia zi am auzit o voce nevazuta care mi-a spus:
- Du-te Teodule si vezi credinta lui.
Am stat asa cam un ceas uitandu-ma la el: statea si sirianul spunand versete din Scriptura. Si am vazut fiilor, ma jur pe Domnul, deasupra capului lui asezata o porumbita plina de funingine, ca si cum ar fi iesit din cuptor, jumulita si urat mirositoare.
Atunci am cunoscut ca porumbita inegrita si rau mirositoare, care mi s-a aratat, infatisa credinta lui.
Fericitul lui suflet ne povestea acestea cu juramant, cu multe lacrimi si suspine."

Exista o particularitate,dpdv al perceptiei cuvintelor lui Iisus,si aici ma refer la ,,istoria orala"a lor,aspect oarecum diferit de ,,traditia orala".Cand spui ceva cuiva depinde foarte mult cui vrei sa-i spui si ce vrei sa-i transmiti.De exemplu,ca sa parafrazez in continuare o intreaga argumentatie a lui Wright,daca doi parinti ii povestesc copilului lor momentul nasterii lui atunci vor folosi imagini si argumente de anumit tip,emotionale,pana si un gest al asistentei va putea fi descris intr-o lumina care sa-i insufle copilului o anumita intelegere si o stare de spirit.Daca,in schimb,cei doi parinti ai sai vor merge la un doctor pentru a discuta despre starea de sanatate a copilului lor la nastere atunci cu siguranta nu o vor descrie precum i-au descris copilului nasterea in culori ideale si emotionale,ci vor apela la o descriere medicala, tehnica, precisa,care i-ar fi de folos doctorului.Este evident ca forma povestii indica atat scopul ei dar da si indicii despre caracteristicile destinatarului ei.In lumea iudaica a primului secol Mantuitorul nu a actionat ca un rabbi,cum multi au crezut,pentru ca daca ar fi actionat asta metoda era sa-i invete oral,prin repetitie continua,pe discipoli sai cuvintele Sale pana acestia le-ar fi memorat fara diferente.Acest lucru este contrazis de evangheliile sinoptice,ca sa nu mai mentionam Evanghelia dupa Ioan,fiind evident faptul ca ele nu contin toate acelasi material,in mod identic pana la detaliu,ci contin o poveste de baza,sa spunem povestea-cadru,spusa din patru perspective.Acest lucru este normal pt ca Iisus a actionat,dpdv al predicilor sale,in mod profetic(multi dintre conationali sai l-au si identificat cu un profet tocmai din motive de acest tip,felul predicilor printre altele)adica spunea un anumit mesaj in diferite contexte in mod similar,nu era tributar unei anumite formulari ci esenta trebuia transmisa.

Acest lucru a permis celor din jurul sau,si apoi intregului crestinism primar,sa repovesteasca in cuvintele lor povestea-cadru,fara a fi prizonierii unei litere limitative care nu ar fi permis niciodata,fie si din motivul repetitiei,existenta evangheliilor in forma actuala.Luati acesta situatie si mutati-o in sfera comunitatilor crestinismului primar si veti observa o alta consecinta.Fiecare comunitate spune povesti din trecut,fie pentru a-si zugravi perspectiva asupra lumii,fie pentru a corecta aspecte din prezent sau fie pentru a-i imbarbata pe cei ce le aud integrandu-i intr-o anumita traditie a perceptiei.In cadrul unor asemenea comunitati exista comunitati mai mici,plecand de la indivizi,care spun aceiasi poveste dar intr-un mod diferit fara de comunitatea de care apartin,fie modificand povestea comunitatii fie inlocuind-o cu totul pe anumite perspective.Acest ultim demers,este situatia primelor comunitati crestine,in lumea iudaica,este rodul modului in care insusi Iisus si-a transmis invatatura,in cadrul comunitatii Sale si daca ar fi asasinat-o intr-o litera stricta atunci libertatea de redare in Duh a celor ce au urmat nu ar fi depasit sfera unor povesti statice,ale unei secte iudaice tributara acelorasi erori carora le-au cazut prada,de exemplu,fariseii si esenienii,fiecare in felul lor.Istoria parabolelor lui Iisus,asa cum o vedem astazi,arata nu numai spusele Mantuitorului ci si,citind printre randuri,modul in care ele au fost receptate si transmise de catre primele comunitati,este si o istorie in subtext al mentalitatii si abordarii acelor primi crestini,forma povestii fiecaruia fiind un material de studiu in acest sens.

[catalin2]

Sfintii nu condamnau cuvintele, ci invataturile gresite. O invatatura gresita, chiar si din schimbarea unui cuvant, duce la schimbarea apropae a intregii invataturi revelate. De exemplu Filioque, duce la faptul ca nu exista Sfanta Treime, ci Una sau Doua Persoane, nu Trei. La fel si alte erezii.
In primele trei secole sunt scrieri despre invataturile gresite ce erau atunci. Chiar daca nu era totul sistematizat Biserica avea aceeasi invatatura, sau chiar daca era cineva care spunea altceva nu avea un efect prea mare, adica sa incerce sa isi extinda erezia in toata Biserica. Sa nu ne inchipuim ca fiecare credea altfel, chiar daca nu erau scrise pe hartie invataturile. Ele au capatata atentie mai deosebita cand au aparut persoane care sa le conteste.
Avem totusi si in Sfanta Scriptura referiri la invataturi gresite si erezii:
2 Petru 2, 1-3 1. "Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; 2. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită;"
1 Timotei 6, 3-5 3. "Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă..."

Combaterea altora abordari era un element al crestinismului primar,nu neaparat cel principal,se poate spune ca este un element intrinsec intr-o miscare care a avut drept motor propovaduirea prin afirmare.Limbajul folosit,precum cel apocaliptic,era mitologic in sensul ca imprumuta o imaginistica din mitologia Orientului Apropiat dar nu pentru a fi inteleasa literar,ar fi facut din mesaj un prizonier al unei perceptii primitive,ci limbajul si imaginile folosite includeau,cum remarca un cercetator,avertismentele si fricile,sperantele si ideile acelor comunitati,in haine ultimative in anumite situatii,cu privire la modul cum Dumnezeul Creator va actiona in istorie,nu intr-un plan filosofic,pentru a-si implini promisiunile mantuitoare.Acest limbaj,inclusiv al miturilor eschatologice,era utilizat in literatura biblica si chiar extrabiblica ca o metafora complexa pentru descrierea unor experiente istorice incarcate cu semnificatie teologica.Aceasta probeaza ca scriitorii Noului Testament aveau o intelegere complexa trans-istorica.

Ca sa parafrazez in continuare.Iisus s-a nascut,a trait si predicat,murit si inviat intr-un mediu iudaic impregnat,spre surprinderea multora,de elenism dar iudaic in esenta.Dimensiunea religioasa a panoramei elenistice,Giulia Gasparro remarca asta,care traverseaza intreaga cultura a timpului are doua caracteristici,spre diferenta de iudaism:deschiderea cosmopolita si primatul individului.La aceasta confluenta,intre iudaism si elenism,crestinismul a inceput,cu tot cu limbajul lui,in context iudaic iar relatarile timpurii erau intr-o forma ce tinea de tiparele iudaice,abia ulterior ele capata o alta forma,cand crestinismul avansa in contextul Neamurilor iar matricea iudaica se pierdea in zarea istoriei,intrucat forma iudaica de prezentare devenea irelevanta,mai ales ca principalele simboluri iudaice(Templu,Tora,Sabat,Legamant,etc)fusesera redefinite in context crestin.Nici macar primii Parinti Apostolici nu erau complet rupti de perspectiva iudaica,ruptura intervine mai tarziu.Exista o perioada intermediara,care permitea de exemplu redefinirea monoteismului radical iudaic in termeni incipient trinitari,precum la Clement Romanul care la nici 70 de ani dupa Inaltare,in ,,Epistola Bisericii din Roma catre Biserica din Corint"folosea un limbaj(46,6 si 58,2)evident trinitar dar care isi avea originea inca din perioada apostolica(vezi I Corinteni 12:4-6).In tot acest context ma refer eu la limbaj,este perioada de formare,nu am pus concluzii dpdv al unei etape patristice tarzii,cand iudeo-crestinismul era deja o amintire mai mult decat prafuita.Cat despre transmiterea orala in context iudaic spre o lume crestina,cu tot ce a insemnat asta,este o discurie separata,la fel ca si combaterea ereziilor acelui timp.Opinia mea vizeaza altceva:in ce masura domnul Plesu a tinut cont de un anumit context al parabolelor si in ce masura a transmutat analiza limbajului lor in categorii tarzii de analiza.Adica ne referim la aspecte diferite,pe scurt :)