GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

Cuvânt Teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cât mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintă la Cel căruia ne rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte ori un credincios se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, întinde în jurul lui duhul rugăciunii şi atrage şi pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.

Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.

Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: „Avva, Părinte“ (Romani 8, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.

Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în adevăr“ sau „cu adevărul“. Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De câte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles, ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie, şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea lui.

Credinciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe Însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurându-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni, ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.

Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea, şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniune cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincioşi, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune „în duh“.

Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea „să păzim unitatea Duhului în legătura păcii“, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 4, 3).

Rugându-ne „în duh şi în adevăr“, vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvântarea aceluiaşi sfânt apostol: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi“ (2 Corinteni 13, 13).

Preot profesor Dumitru Stăniloae, Glasul Bisericii nr. 5-6, 1966, pp. 377-380

[cristiboss56]

Acest om simplu, învăţându-i pe învăţătorii cei mincinoşi, care sunt cei pe care îi ascultă Dumnezeu şi care sunt cei pe care nu-i ascultă El, strigă acum cu glas mare că Hristos este cel mai mare făcător de minuni din toată istoria lumii.
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (cf. Psalm 76:13,14). Nu sunt ochi care să vadă toate aceste minuni, nici limbă care să le poată număra, nici minte care să le înţeleagă.
Ochii au văzut; ei au văzut şi au sfârşit în moarte. Limba a numărat şi şi-a pierdut graiul. Mintea a cugetat şi a fost cuprinsă de uitare. Cine poate cunoaşte minunile, fără să cunoască pe Făcătorul de minuni? Şi cine poate să-L vadă pe Făcătorul de minuni şi să rămână viu?
Tot focul de pe pământ a venit şi vine de la soare, ne spun cei care se ocupă de cercetarea acestor lucruri. De ce nu a coborât soarele pe pămât, în loc să se întruchipeze în parte în pământ, în parte în apă, în parte în aer, în parte în lemn şi cărbune, în parte în animale? De ce, în fiecare dintre întruchipările împuţinate, soarele s-a ascuns sub o perdea groasă şi răcoroasă? De ce nu a venit pe pământ în toată întregimea lui, împlinită de focul şi lumina lui, înveşmântat în trup şi înfrânat de trup? Pentru că dacă ar trebui să se apropie foarte mult de pământ, pământul s-ar topi şi s-ar risipi ca aburul şi nu ar mai exista de loc.
Care dintre muritori ar putea sta lângă soare şi să rămână viu? Şi soarele este nuNu-ţi este limpede de ce Domnul Iisus a trebuit să ascundă strălucirea luminoasă a Dumnezeirii Sale sub învelişul gros , întunecat al trupului omenesc? Pentru că cine dintre oameni ar putea să rămână viu înaintea Lui?
Mai mult decât aceasta: dacă nu ar fi fost stăvilit în dezvăluirea Dumnezeirii Sale, care dintre oameni s-ar mai mântui prin voia sa proprie, şi nu prin puterea Dumnezeirii Sale? Este foarte adevărat că dacă ceva ar fi greu pentru Domnul Iisus, fără îndoială că ar fi mai greu pentru El să Se înfrâneze şi să Se stăpânească de la arătarea Dumnezeirii Sale decât să o descopere.
Aceasta este lămurit pentru că El Se înfrâna cu preamare înţelepciune să-Şi arate puterea Sa Dumnezeiască, viaţa Sa pe pământ se afla în armonie desăvârşită cu Dumnezeu şi cu omul.
Fraţii mei, Hristos ca om nu este o minune mai mică decât Hristos ca Dumnezeu. Şi unul şi altul sunt minuni, şi ei sunt împreună Minunea minunilor. Dar aceasta nu este minune lucrată prin magie, vrăjitorie sau îndemânare a mâinii; este minunea înţelepciunii lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

[cristiboss56]

Domnul nu a făcut minuni pentru a primi laudă de la oameni. Merge vreunul dintre noi la spital, printre nebuni, surzi şi muţi şi leproşi, ca să primeasc laudă? Îşi vindecă păstorul oile pentru ca acestea să behăie laude pentru el? Domnul a săvârşit minuni numai pentru a da ajutorul Său milostiv celor care se află în nevoi şi sunt neajutoraţi, şi ca să arate oamenilor că Dumnezeu, în mila şi iubirea Sa, S-a arătat printre oameni.
Pericopa Evanghelică de astăzi istoriseşte una dintre nenumăratele minuni săvârşite de Dumnezeu, prin care se arată iubirea lui Hristos pentru oamenii în suferinţă, şi Dumnezeirea Sa sunt descoperite încă odată.
La vremea aceea, trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Înainte de aceasta, se spune că iudeii au luat pietre ca să arunce în Domnul chiar în Templu, pentru că El vorbise adevărul. Dar în timp ce iudeii cei răi se gândeau doar cum ar putea să se poarte cu răutate faţă de Domnul, El Se gândea doar cum să le facă bine oamenilor. În faţa Templului şedea un om orb din naştere care cerea milă. Nici unul dintre opresorii cei răi ai lui Hristos, cârmuitorii ruşinaţi şi bătrânii poporului, nu era pregătit să se gândească la acest om sărman. Chiar dacă vreunul dintre ei îi arunca câţiva bănuţi pe genunchi, făcea aceasta numai ca să se arate înaintea oamenilor, iar nu din iubire şi milă pentru om. Pe vremea lui Moise, Domnul zicea despre aceşti oameni: ” Căci neam ticălos sunt ei şi copii în care nu este credincioşie” (Deuteronom 32:20). Domnul cel milostiv S-a oprit lângă acest om, gata să-i fie de un ajutor adevărat.

[cristiboss56]

Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Înainte de aceasta, Domnul vindecase paraliticul de la Scăldătoarea Oilor, şi îi spusese: “De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5:14), de unde este limpede că omul acela, care fusese bolnav ani îndelungaţi, îşi adusese suferinţa prin păcatele sale. Dar situaţia cu omul care s-a născut orb este neclară, şi ucenicii au întrebat ca să se lumineze: “Cine a păcătuit?” Faptul că adesea copiii suferă pentru păcatele părinţilor lor, s-a făcut lămurit încă de la începuturi. Faptul că Dumnezeu îngăduie ca suferinţa să vină asupra copiilor pentru păcatele părinţilor este de asemenea lămurit din Sfânta Scriptură (I Regi 11:12; 21;29). Acest lucru poate să pară nedrept numai celor care s-au obişnuit să privească oamenii ca pe persoane separate, cu totul despărţite una de alta. Dar celui care priveşte omenirea ca un organism întreg, aceasta nu i se va părea nici nedrept nici nefiresc. Când un om păcătos se răneşte, ceilalţi, care nu au păcătuit, suferă. Este mult mai greu de lămurit cum şi când putea să fi păcătuit omul cel născut orb, şi de a lămuri pricinele orbirii sale. Ca oameni simpli, ucenicii iau în socotinţă cea de a doua posibilitate, fără să se gândească îndelung la aceasta, sau să creadă că ar putea exista şi o a treia posibilitate. În acest caz, pentru ei era cel mai probabil că părinţii orbului păcătuiseră. Dar amintindu-ne cuvintele lui Hristos adresate slăbănogului: “Să nu mai păcătuieşti” – ei au făcut o legătură între o împrejurare şi cealaltă, ca şi cum ar spune: Ne este lămurit din cuvintele Tale că cel ce suferă îşi pricinuise suferinţa sa: dar este adevărat aceasta şi pentru împrejurarea de faţă? A păcătuit orbul, ori – dacă nu el – atunci părinţii lui? Dacă Domnul Şi-ar fi întrebat atunci ucenicii: “Cum credeţi voi că a putut păcătui acesta, ca să se nască orb?”, ucenicii s-ar fi aflat în încurcătură, şi, ca o ultimă rezolvare, poate că ar fi invocat păcatul comun întregii omeniri prin păcatul lui Adam, după cum spune psalmistul: “Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 50:6).
Este foarte puţin probabil ca ucenicii să fi vorbit şi despre ceea ce socoteau anumiţi cărturari şi farisei – gândind că nu era de la ei, ci venea din orientul îndepărtat – că sufletul omenesc mai trăise în vreun alt trup înainte de naşterea sa, a trăit într-un chip ce merita răsplată sau pedeapsă în această viaţă prezentă. Aceasta este o presupunere filozofică care nu era uşor de cunoscut pescarilor acelora simpli şi cu gândire dreaptă, din Galileea.
Cel mai înţelept rabi a răspuns la întrebarea ucenicilor: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, aşa cum spune Ioan Gură de Aur: “pricina orbirii lui nu se află nici în păcatul lui, nici în cel al părinţilor lui.” Despre Iov nu se spune nici că a păcătuit el, nici că părinţii lui păcătuiseră, ci faptul că el a fost lovit de o boală cumplită, a fost astfel silit să strige: “Trupul meu e plin de păduchi … pielea mea crapă şi se zbârceşte” (Iov 7:5). Pe lângă păcatul părinţilor şi cel propriu, trebuie să mai existe şi alte pricini ale suferinţei oamenilor pe pământ. În cazul omului născut orb, pricina stătea în aceea ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Binecuvântaţi sunt cei în care se arată lucrările lui Dumnezeu; care le simt, şi le folosesc pentru mântuirea sufletului lor. Binecuvântat este omul cel 44 sărac pe care mila lui Dumnezeu îl face bogat şi vestit, şi el simte această milă a lui Dumnezeu cu recunoştinţă. Binecuvântat este deznădăjduitul neputincios căruia Dumnezeu îi dă înapoi sănătatea, şi el îşi înalţă inima la Dumnezeu ca spre singurul şi neaşteptatul său Binefăcător. O, cum se văd lucrările lui Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare dintre noi! Bucuraţi-vă pentru toţi cei cărora, prin aceste lucrări, Dumnezeu le deschide ochii cei duhovniceşti, ca să vadă vedenia lui Dumnezeu! Amar de toţi cei care, cu mâinile îmbelşugate de darurile lui Dumnezeu, Îi întorc spatele şi merg orbeşte, urmând căile lor întunecate şi pline de slavă deşartă. Lucrările lui Dumnezeu se arată în noi toţi în fiecare zi, fiindcă Dumnezeu este cu noi toţi în toate zilele vieţii noastre pe pământ. Lucrările lui Dumnezeu în noi sunt pentru mântuirea fiecăruia dintre noi în parte. Dar lucrările lui Dumnezeu în omul care s-a născut orb sunt spre mântuirea multora. Prin lucrările acestea, se vădeşte cu adevărat faptul că Dumnezeu coborâse cu adevărat între oameni. Prin lucrările acestea, se arată că printre oameni se află cu mult mai mulţi orbi în duh decât în trup. Mai mult, se arată prin acestea cum cel înţelept, dându-i-se lui un dar trupesc de la Dumnezeu, îl va folosi ca să-şi sporească sufletul cu dreaptă credinţă. Văzând mai dinainte toate aceste roade ale tămăduirii omului născut orb, Domnul spune ucenicilor Săi cu bucurie mare: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” Ca şi cum ar spune: lasă acum întrebarea despre cine a păcătuit: el sau altul. Nu are asta însemnătate acum. Dacă el şi părinţii săi au păcătuit, aş putea în clipa aceasta să le iert păcatele luându-le asupra Mea, asigurându-i că sunt iertaţi. Toate astea au acum o însemnătate mai mică pentru ceea ce trebuie să se lucreze. Şi lucrările lui Dumnezeu – nu una, ci multe – trebuie să fie lucrătoare în el, şi se va spune în Evanghelie că sunt spre mântuirea multora. Cu adevărar, anii de suferinţă ai omului născut orb vor fi răsplătiţi însutit. Cu adevărat, răsplata pentru cei care suferă pentru Dumnezeu, măcar şi o zi, este nepieritoare. Un înţelept tălmăcitor al Evangheliei, Nichifor, spune despre omul acesta care s-a născut orb: “Omul care s-a născut orb, care nu ştiuse niciodată ce putea să însemne vederea, va simţi o mâhnire cu mai mică decât omul care văzuse odinioară, şi apoi şi-a pierdut vederea. Acesta fusese orb, şi a primit mai târziu răsplata pentru această stare de jale aproape nesimţită. Căci el a primit vederea de două ori: vederea trupească, prin care el a văzut lumea din jurul lui; şi vederea duhovnicească, prin care el L-a recunoscut pe Ziditorul lumii.

[cristiboss56]

“Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, nimeni nu poate să lucreze.” Astfel a vorbit Domnul ucenicilor. Cu aceste cuvinte, El le-a desluşit pricinele pentru care El urma să săvârşească minunea asupra orbului. “Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului”, El a vrut să spună, “şi lucrările lui Dumnezeu sunt ziditoare şi minunate, ale Celui care M-a trimis pe Mine”, El a vorbit cu smerenie şi iubire pentru Tatăl – “El săvârşeşte lucrările acestea pentru Mine, Fiul Său Cel Unul Născut, săvârşeşte de asemenea numai astfel de lucrări. Folosirea puterii ţine de obişnuinţa omenească; aceasta nu este de la Mine. Oamenii sunt încurajaţi de pizmă şi răzbunare, dar Eu sunt încurajat de milă şi adevăr. Oamenii pot arunca cu pietre în Mine, dar Eu voi continua să le dau lor pâinea vieţii.” Dar pentru câtă vreme? Până este ziuă: altfel spus, cât ţine viaţa. Vine noaptea: adică, moartea, când nimeni nu poate să lucreze. Aceasta se spune ca o problemă generală, şi nu este adevărat şi pentru Domnul, căci El a săvârşit lucrări şi în moarte, pogorându-Se în iad, biruindu-l şi eliberând pe strămoşii noştri cei drepţi şi pe cei plăcuţi lui Dumnezeu; şi după Înviere, din lumea cea nevăzută, El a continuat să facă minuni până în ziua de astăzi, şi va mai face aceasta până la sfârşitul veacurilor. Pentru El, nu poate veni niciodată noaptea ca să-L oprească pe El din lucrare. Ziua Lui cuprinde veacurile în toată întregimea lor, şi depăşeşte capătul lor până în veşnicie. Cu adevărat, atâta timp cât este ziua Lui, El lucrează fără încetare. Şi astfel oamenii, urmând pilda Său, trebuie să fie lucrători în toată vremea zilelor lor; de la naştere până la moarte. Căci pentru oameni va veni noaptea – moartea – şi atunci nimeni nu va mai putea lucra după cum doreşte. Este adevărat că sfinţii sunt lucrători după moartea lor, lucrând prin Biserica lui Dumnezeu de pe pământ în felurite chipuri, şi ajutând-o; dar ei nu mai lucrează după voia lor, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu lucrează Voia Lui prin ei, din iubirea Sa de oameni, fiindcă aceştia L-au iubit pe Dumnezeu în timpul zilelor lor de pe pământ. După moarte, nimeni nu poate să mai săvârşească nici o lucrare care să-i fie de folos lui în lumea aceea sau, cu nici un chip, nu poate să-şi mai îmbunătăţească soarta în lumea aceea. După moarte, nimeni nu poate să câştige vreun fel de preţuire de la Dumnezeu; nici măcar un sfânt nu poate dobândi preţuire mai mare decât aceea pe care o are deja, căci meritul se dobândeşte numai în această viaţă. Bogăţia duhovnicească, ori pierzarea duhovnicească se dobândeşte numai aici pe pământ. Aşadar aceste cuvinte ale Mântuitorului: “vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”, nu trebuie tălmăcite ca o expresie a stării Sale la moarte sau după moarte, ci ca o atenţionare grea şi potrivită a lumii.
“Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”, spune Domnul Însuşi. Prin El, prin Cuvântul lui Dumnezeu Cel veşnic, a fost zidit tot ceea ce există. Prin El, a fost dată vederea heruvimilor celor cu mulţi ochi şi orbilor şi ţărânei celei stricăcioase din care şi-au luat chip toate fiinţele zidite. El a dat lumină soarelui; El a dat vedere tuturor celor ce văd. Dar, aşa cum a dat vederea trupească, El a dat omului darul vederii lăuntrice, vederea înţelegerii. Prin lumina Lui soarele străluceşte; prin vederea Lui ochii văd; prin vederea Lui mintea omului vede. El este adevărata lumină a lumii întregi – de la începuturi până la sfârşit. Ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu întrupat, El a venit ca o lumină nouă pentru lume, să sfărâme întunericul care s-a adunat în lume, să lumineze înţelegerea întunecată a oamenilor, să refacă vederea celor orbiţi din pricina păcatului; altfel spus, ca să fie lumină oamenilor în viaţă şi în mormânt, pe pământ şi în cer, în trup şi în minte. “Atât cât sunt în lume” – a spus El celor ce erau pe vremea Lui pe pământ, ca ei să-L cunoască pe El ca lumina spre care năzuiseră ei, şi să nu rămână în întuneric. “Umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu vă prindă întunericul” (Ioan 12:35)!
Vai de cei care L-au văzut pe El faţă către faţă, şi nu L-au cunoscut pe El, dar nu L-au primit şi au rămas în întunericul lor aducător de moarte. Dar acest răspuns al Lui ni se spune şi nouă; noi suntem în vremea Lui, căci El este viu pentru veşnicie. Şi astăzi noi avem adeverirea cuvintelor Lui: “Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”Câtă vreme El este în sufletul omului, El este lumina acelui om. Câtă vreme El se află în mijlocul unui popor, El este lumina acelui popor. Câtă vreme El se află într-o şcoală, El este lumina acelei şcoli. Câtă vreme El este într-un atelier, El este lumina muncii şi muncitorilor. Oricare este locul de unde El pleacă, se aşează întunericul desăvârşit: sufletul omului fără Dumnezeu se face iad; poporul fără de
Dumnezeu se face o haită de lupi înfometaţi şi răpitori; şcoala fără de Dumnezeu se face o fabrică-otravă a prostiei; atelierul fără de Dumnezeu se face un loc al nemulţumirii şi urii. Şi gândiţi-vă la spitalele şi temniţele fără de Dumnezeu – ele se fac peşteri întunecate ale disperării! Într-adevăr, cine se gândeşte la zilele vieţii lui, la zilele fără Hristos şi zilele cu El, acest om are în el un mărturisitor al adevărului acelor cuvinte ale Domnului: “Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”

[cristiboss56]

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). De aceea el a mers pe cale, şi s-a spălat şi a văzut. Tot ceea ce spusese Domnul ucenicilor Săi până atunci, se petrecuse în faţa orbului, cu scopul precis ca orbul să audă cuvintele Lui, căci Domnul dăduse întâietate deschiderii ochilor duhovniceşti ai orbului. Este mai greu de deschis ochii duhovniceşti decât cei trupeşti; mai greu şi de mai mare preţ. Pentru a arăta că este mai uşor de dat vederea trupească, şi că aceasta este de mai mică însemnătate, Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului, ca şi cum ar spune: “Iată că din scuipat batjocorit şi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va primi vederea trupească şi va vedea. Dar cum va primi vederea duhovnicească? Gândiţi-vă mai mult la duh decât la trup, căci trupul este veşmântul şi arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din ţărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut trupul omului din ţărână, atunci când a făcut ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui, nu numai prin cuvintele Sale, prin care El a înviat morţi şi a dat vederea multor orbi; nici numai prin mâinile Sale, pe care le punea peste bolnavi ca să-i tămăduiască; nici numai prin atingerea veşmântului Său, prin care, femeia cu scurgere de sânge numai s-a atins de veşmântul lui, s-a vindecat de îndată – dar chiar şi prin scuipatul Său.
Dar de ce Domnul îl trimite pe orb la scăldătoarea Siloamului? De ce nu i-a redat vederea de îndată, ci l-a trimis la apă, cu ochii unşi cu tină, ca să se spele? Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită. Poate fi bine pentru oameni, să căute ajutor pentru bolile lor folosind leacuri naturale şi ape minerale. Dar oamenii trebuie să ştie că toate leacurile naturale şi toate apele minerale sunt slujitori ai puterii lui Dumnezeu. Fără puterea lui Dumnezeu, toate leacurile sunt nimic, şi toate izvoarele de ape minerale sunt apă moartă. Câţi orbi se spălaseră în scăldătoarea Siloamului până atunci, fără să primească tămăduirea nădăjduită? De câte ori trebuie să se fi spălat orbul în scăldătoarea aceea fără nici o izbândă? Puterea lui Hristos a tămăduit pe acest orb, iar nu Scăldătoarea Siloamului; fără această putere, orbul s-ar fi putut spăla în fiecare zi în acea scăldătoare, şi să se fi întors acasă tot orb. “Siloamul, care se tâlcuieşte: trimis”, lămureşte Evanghelistul. Numele tainic al acestei ape vindecătoare nu este simbolic al Vestitorului şi Doctorului făcător de minuni din cer, Domnul Hristos? Dacă s-ar socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, şi Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfinţirea Botezului.
Cât de blând şi ascultător era orbul! El nu numai că a îngăduit Domnului să ungă cu tină ochii lui, dar apoi, a şi ascultat îndată porunca de a merge la Scăldătoarea Siloamului ca să se spele. Spunând când omul acela era de faţă că El este lumina lumii, Domnul răspunde duhului orbului, ca să se nască credinţa în duhul lui. Acum, El îl învaţă ascultarea, trimiţându-l la Scăldătoarea Siloamului, căci credinţa este nedespărţită de ascultare. Omul care crede în Dumnezeu ascultă Voia lui Dumnezeu îndată şi de bună voie. O, fraţii mei, credinţa ne ajută foarte puţin dacă facem Voia lui Dumnezeu fără ascultare şi cu cârteală! Uitaţi-vă la orbul acesta: el, cu credinţă şi ascultare, a mers îndată la Siloam, s-a spălat şi a văzut! Ioan Gură de Aur spune: “Dacă cineva întreabă: ‘Cum a văzut el, spălându-se de tină?’, acela nu va auzi de la noi nimic altceva, decât că noi nu ştim cum s-a întâmplat. ‘Şi cel fel de minune este aceasta dacă noi nu ştim?’ Evanghelistul nu ştia, şi nici omul cel tămăduit.” Cu toate acestea, de ce se pune această întrebare numai în acest caz? Dacă aşa stau lucrurile, fraţilor, să se cerceteze şi sutele şi sutele de împrejurări ale vindecărilor săvârşite de Hristos. Să întrebe lumea întreagă, toate epocile istoriei omeneşti cum s-au întâmplat toate – şi nu vor primi nici un răspuns. Lucrarea cui a fost, rămâne taina cunoscută numai de El. Nici măcar Apostolul Pavel, care era cu mult mai înţelept şi mai învăţat decât acest orb, nu ar putea spune cum el, ca şi Saul, a orbit, sau cum şi-a recăpătat vederea când Anania, în numele lui Hristos, şi-a pus mâinile pe el (Fapte 9:10*18), schimbându-l în Paul.
Şi de fapt, chiar omul care s-a născut orb nu cunoştea cum primise vederea ceea ce se vede din cuvintele sale. Când s-a întors de la apa Siloamului văzând, mulţi se întrebau dacă era el sau altul care semăna cu el. Şi când el a spus “Eu sunt”, ei l-au întrebat cum s-au deschis ochii lui. Ca răspuns, el a povestit pe scurt toată întâmplarea, dar nu a putut spune cum văzuse. “Ducându-mă şi spălându-mă, am văzut.” Când l-au dus pe el înaintea fariseilor, şi ei l-au întrebat cum a văzut, el le-a răspuns: “El (Iisus) a făcut tină şi a uns ochii mei, … şi spălându-mă am văzut.” Asta a fost tot ce a putut spune el, dând o descriere amănunţită şi fără frică a împrejurării care a avut loc.
Lumina lui Hristos, prin care El luminează lumea şi dă pricepere oamenilor, se arată înaintea ochilor noştri în adevărata ei strălucire, numai atunci când noi o privim prin împotrivirea faţă de întunericul oamenilor. Şi ce a urmat după vindecarea minunată a orbului reprezintă, cu adevărat, întunericul cel mai gros şi mai îngheţat al inimii şi al minţii omeneşti; un întuneric care, în Evanghelia de astăzi, stă ca o umbră adâncă sub lumina aprinsă a Soarelui Hristos. Acesta este întunericul cumplit al inimilor şi minţilor oarbe ale fariseilor. Fariseii, nu numai că nu s-au bucurat că cerşetorul orb din faţa Templului putea acum să vadă, ci ei se simţeau chiar batjocoriţi şi amărâţi. Templul lor fusese deja schimbat într-un păzitor al zilei de sâmbătă, în acelaşi chip în care întreaga lor credinţă se schimbase în slăvirea zilei de sâmbătă precum un zeu. Ei nu au întrebat orbul cu duioşie, cum trăise el atât de mulţi ani în întuneric, ci l-au lovit cu îmbufnare cu întrebarea iscoditoare: cum de ai cutezat să-ţi capeţi vederea în zi de sâmbătă? Şi cum de a cutezat cel ce te-a vindecat să facă aceasta în zi de sâmbătă? Au zis ei: “Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta.”
Pentru ei, omul este “de la Dumnezeu” dacă se odihneşte în ziua de sâmbătă, fără să-şi lase cămara lui, ca să nu încalce ziua sâmbetei umblând, lucrând ori văzând cu ochii; iar nu acest om care, în ziua de sâmbătă, dă vedere orbului! Şi, potrivit judecăţii lor întunecate, cei dintâi ţineau ziua de sâmbătă aşa cum trebuia, iar cei din urmă nu!
Dar când s-a iscat între ei o neînţelegere despre Hristos, ei l-au întrebat pe orb ce credea el: Iar el a zis că prooroc este. Este puţin probabil ca ei să-l fi întrebat ca să audă de la el adevărul, ci ca să dobândească de la el o osândire a lui Hristos ca încălcător al zilei de sâmbătă. Dar orbul a mărturisit cu îndrăzneală despre Hristos, folosind cuvintele după cum a priceput el, ca să grăiască cel mai bine şi cu cea mai mare tărie din lume. Cei mai buni şi cu cea mai mare tări între oameni erau proorocii, despre care el trebuie să fi auzit şi ştiut. Şi el a cugetat în chipul acesta şi a răspuns: “Prooroc este.”
Primind un răspuns atât de neaşteptat şi nedorit, nu le-a mai rămas nimic iudeilor mânioşi în neajutorarea lor, decât să nu mărturisească minunea şi să susţină că ei nu credeau că omul fusese vreodată orb şi şi-a căpătat vederea: Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut. Adică: ei nu puteau să nu creadă într-o asemenea lucrare săvârşită în mijlocul mulţimii, dar se făceau că nu pricep nimic, pentru a nu da nici un preţ întâmplării, şi astfel să oprească într-un fel răspândirea bunului renume al Făcătorului de Minuni Hristos. Şi ei au pretins cu făţărnicie că nu credeau ce vedeau şi au mers la părinţii orbului să-i întrebe pe ei. Dar ei nu au făcut aceasta ca să lămurească situaţia şi să afle adevărul cel adevărat, ci nădăjduind ca părinţii lui să nu întărească minunea ori să aducă îndoiala sau să-i micşoreze însemnătatea. Dar părinţii lui, fiind cu mare grijă, din frica de bătrâni, au adeverit că el era fiul lor, şi că fusese orb, Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, nou nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Iată încă o dezamăgire pentru bătrânii iudei urâtori de Dumnezeu! Ce pot face ei acum? Dacă omul insistă să umble în întunericul din adâncul pământului, fără să aibă nici o dorinţă de a ieşi la lumina soarelui, cum se poate aştepta el să treacă de pe o cale întunecată pe alta?

[cristiboss56]

Primind un răspuns atât de neaşteptat şi de nedorit şi din partea părinţilor aceluia, fariseii cei răi îşi găsesc acum scăparea în mijloacele cele mai aspre şi cele mai însemnate: pieirea conştiinţei omului. Ei au întrebat orbul din nou şi i-au dat o părere josnică şi necinstită: “Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta e păcătos.” Cu alte cuvinte: noi am cercetat problema în întregime, şi am aflat că noi toţi avem dreptate: şi tu şi noi. Tu ai spus adevărul când ai zis că fuseseşi orb şi ţi-ai căpătat vederea. Dar am avut dreptate şi noi când ne-am îndoit că acest păcătos ţi-a deschis ţie ochii. Noi ştim că el este păcătos, şi că el nu ar fi putut face aceasta. Dar cu privire la chipul în care s-a făcut aceasta, noi am ajuns la credinţa că numai lui Dumnezeu Îi stătea în putinţă să facă aceasta. Aşadar dă slavă lui Dumnezeu, şi leapădă-te de acest păcătos, neavând nici o legătură cu el.
O, iudei bolnavi! În orbirea lor, ei nu puteau să vadă că lepădându-se de Hristos, ei Îl recunoşteau, de fapt, pe El ca Dumnezeu. Dă slavă lui Dumnezeu! – căci numai Dumnezeu putea face aceasta. Dar Domnul Iisus a făcut aceasta – şi aceasta înseamnă că Domnul Iisus este Dumnezeu! “Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii … ” (Psalm 140:10).
Orbul a dat un răspuns înţelept fariseilor făţarnici: A răspuns deci acela: Dacă este păcătos nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb acum văd. El vrea să spună: Eu sunt om simplu, fără şcoală, şi voi sunteţi învăţaţi şi cu îndemânare în vorbiri despre păcătuire şi nepăcătuire. Voi Îl preţuiţi pe Tămăduitorul meu după ziua de sâmbătă, iar eu după minunea pe care a făcut-o. Dacă este păcătos, şi în ce măsură, potrivit preţuirii voastre, eu nu ştiu. Eu ştiu numai că El a făcut o minune cu mine şi asta înseamnă pentru mine cât întreaga zidire a lumii. Până când El mi-a deschis ochii, lumea era pentru mine ca şi cum nu ar fi existat.
Călătorind pe toate căile întunecate de sub pământ, fariseii nu aveau unde merge în altă parte, ci stăteau pe loc şi întrebau orbul: “Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Ei au pus această întrebare cu şiretenie iscusită, nădăjduind să audă ceva nou de la om, care putea sluji pentru a da o însemnătate mai mică minunii sau pentru a-L osândi pe Hristos. Dar acest om simplu şi cinstit în judecata sa, a căpătat scârbă mare de mânuirea aceasta a bătrânilor poporului, faţă de care, până atunci, simţise un respect oarecare, necunoscându-i pe ei bine. De aceea el le-a răspuns scurt: “V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?” El nu le putea da un răspuns mai răstit şi mai potrivit. După asemenea răspuns, împotrivitorii lui au luat o poziţie de apărare:
Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise.Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. Ei s-au folosit de Moise ca să se îndreptăţească; ei s-au folosit de Moise ca să se laude. Ei l-au recunoscut ca învăţător al lor, şi că ei îi erau ucenici. Dar Domnul Îşi făcuse deja lămurită credinţa cu privire la această problemă: ” Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise … şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în sinagogi … că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung (Matei 23:2, 6, 14; cf. Luca 20:47). Ce fel de ucenici ai lui Moise sunt aceştia? Iar Domnul le-a spus: “Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea.” (Ioan 7:19). Neîmplinind Legea lui Moise, şi încălcând-o prin făţărnicia şi lăcomia lor, ei nu numai că au încetat de a fi ucenici ai lui Moise, dar şi faţă de Moise s-au făcut trădători şi încălcători de lege. Moise a încetat de a fi învăţătorul lor, şi s-a făcut osânditorul lor înaintea lui Dumnezeu. “Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi nădăjduit” (Ioan 5:45). Nădăjduirea voastră în Moise este deşartă, căci voi aţi tăiat Legea lui din rădăcini. Nădejdea voastră în Moise este mincinoasă, căci voi vă încredeţi numai în puterea şi bogăţia voastră şi în nimic altceva. Că dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela (Ioan 5:46; cf. Deuteronom 18:15-19). Dar, cum sufletele fariseilor, legate de cele pământeşti, nu mai puteau crede în Moise, şi mai puţin decât atât erau în stare să creadă în Domnul Iisus. Vedeţi cum aceşti farisei, aşa numiţii ucenici ai lui Moise, se folosesc de minciuni? Cerşetorului celui simplu, neştiutor, ei îi spun despre Domnul: “… iar pe Acesta nu-L ştim de unde este.” Ei ştiau foarte bine de unde este Domnul. Aceşti prigonitori ai Lui, aceşti împăraţi şi cârmuitori ai poporului, ar fi trebuit să ştie foarte bine. Locuitorii Ierusalimului au zis: “Pe Acesta Îl ştim de unde este. Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este” (Ioan 7:27). Poate că fariseii ştiau de unde este Domnul, poate că nu ştiau. Dacă ştiau – aşa cum ştiau alţi locuitori ai Ierusalimului – atunci ei au minţit pe omul născut orb când au spus: “Nu ştim de unde este.” Dacă nu ştiau şi, după atâta iscodire, sfădire, prigonire şi zarvă despre El, după pogorârea Lui, cuvintele Lui şi lucrările Lui, ei se făceau că nu ştiu de unde este El, atunci asta înseamnă că El este Hristosul. Căci crescuse credinţa: “Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este.” Iată cum aceasta întăreşte încă odată cuvintele proorocului: “Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii” (Psalm 140:10).
Totuşi, toate astea au slujit ca să arate cerşetorului slăbiciunea morală deznădăjduită şi nimicnicia acestor bătrâni ticăloşi ai poporului. De aceea, acesta îi judeca tot mai tare, şi tot mai deschis mărturisindu-L pe Domnul. Ultimelor cuvinte ale lor, el le-a răspuns în chipul acesta: