Cine nu poate urî se poate mantui?

[heaven]

În prealabil postat de cezar_ioan

Să fiu iertat: eu cred că aici se află o neînţelegere serioasă a păcatului şi o schemă de gândire psihologistă. (Nu psihologică, ci psihologistă, abuzivă şi facilă.) Această modalitate de interpretare cred că e superficială şi falsă. Cad eu însumi de foarte multe ori în capcana asta, dar am început să-mi dau seama de ea.
Dacă reducem păcatul doar la un comportament observabil, atunci e posibil să fie şi aşa cum spui.
Însă păcatul este un continuum: se petrece mai întâi în conţinuturi "mult mai profunde" şi avansează treptat spre comportamente şi conduite observabile (de către persoana în cauză sau de către alţii).
Tocmai de aceea Biserica ne primeşte la Spovedanie nu doar cu păcatele văzute ci şi cu cele nevăzute, nu doar cu păcatele prin faptă observabilă, ci şi cu păcatele făcute cu gândul, cu atitudinea, cu simţirea păcătoasă etc. Nu doar cu cele pe care le ştim (adică le cunoaştem efectul de suprafaţă concretizat în gând, emoţie sau faptă - fizică, verbală), ci şi pe cele pe care nu le ştim. Despre care spunem la Spovedanie că sunt încă mai mari decât acelea pe care le-am spovedit.

Procesul numit păcat e mai larg decât se vede un vârf comportamental de iceberg.
Masa ascunsă a păcatului e tot păcat: gânduri, simţăminte, atitudini, scheme, tipare, obişnuinţe, trăsături, în fine o întreagă alcătuire psihică până în inima şi rărunchii omului. Cauza păcatului vizibil e o lume păcătoasă invizibilă dar deplin lucrătoare în om. Stăpână pe el, în el. Ne poartă, ne joacă precum păpuşarul joacă o marionetă.

De aceea şi spunem că Dumnezeu citeşte în rărunchii omului, că El cunoaşte cel mai bine inima noastră şi că putem să avem mari surprize, ca tot fariseul orb dealtfel, când din impecabili ne trezim în fundul iadului. ("Vai vouă,..., morminte frumos văruite...")
Păcatul lucrează foarte adînc în noi. Tocmai pentru a-l elimina treptat, se fac ani şi zeci de ani anumite demersuri de curăţire, de pocăinţă etc. Asceza creştină e un proces de-o viaţă. Dumnezeu ne dă şansă o viaţă ca să aruncăm mormântul păcatului dinlăuntrul nostru. Să aibă loc, aşadar, o înviere în locul morţii lăuntrice.
Păcatul lucrează foarte adânc. Ceea ce spunem noi pe o listă de spovedanie sunt doar roadele faptice, cele mai superficiale, mai de suprafaţă, ale păcatului. Alţii însă se spovedesc mult mai profund, ne-am cruci dacă am auzi cum se spovedeşte un om îmbunătăţit. Sunt cu adevărat taine, acelea pe care le spune. Taine pentru noi, cei superficiali.

Nu există "cauze mai profunde" decât păcatul. Păcatul este prima şi ultima cauză a nenorocirii omeneşti. O coloană de apă murdară e apă murdară şi deasupra şi la mijloc şi mai sus şi mai jos. Peste tot. Din izvor în vărsare. Din inimă până la gând şi faptă.
Iar o flacără de foc e pretutindeni numai foc, în conţinutul ei.

Păcatul e despărţire de Dumnezeu. O întreagă lume personală stă despărţită de Dumnezeu.
Noi listăm de obicei formele exterioare ale acestei despărţiri, forme care revin iar şi iar în conştiinţa noastră şi în fapte. Pentru că păcatul e cuibărit adânc în inimă, într-un izvor tainic. Pe care să ne ajute Dumnezeu să-l lichidăm cu fiecare zi ce trece, prin Harul Lui. Să ne prefacă Domnul, cu alegerea/participarea noastră liberă, în izvor de apă curată şi de foc dumnezeiesc! AMIN+

Desigur,este parerea dumneavoastra si o respect!
As avea,totusi,o intrebare sa va pun,daca m-ati putea ajuta sa ma lamuresc...dupa cum stim,in timpurile in care Iisus predica multimilor,oamenii isi aduceau copiii la el pentru binecuvantare.Ucenicii,insa,i-au certat spunandu-le sa nu il oboseasca pe Iisus,dar,Acesta i-a oprit spunandu-le:

"Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti,ca a unora ca acestia este Imparatia Lui Dumnezeu!"

Din aceasta,eu inteleg ca noi, ca si copii suntem fara de pacat.Iar,daca pacatul este radacina si nu efectul,atunci cum ajungem noi,din acei copii,fiinte fara de pacat, sa ne transformam in niste pacatosi?Ce genereaza aceasta tranzitie?Care sunt factorii care contribuie la aceasta metamorfoza?