Despre spovedanie, formalism si nepasare duhovniceasca

[adam000]

În prealabil postat de Ekaterina

Care este oare cauza acestei nepasari? De ce omul ce cunoaste continutul Evangheliei ajunge sa traiasca intr-o amorteala si fara o autentica traire?Unde pierdem esenta? Ce anume ne impiedica sa traim cu adevarat crestineste si sa avem inima aprinsa?

Inima ne-o aprinde Dumnezeu prin darul Duhului Sau, oriunde exista Sfintenia (Sfintele Taine, moastele Sfintilor, sfintii, episcopii - caci ei au plinatatea Harului, preotii oamenii care l-au cunoscut pe Dumnezeu si traiesc cu Dumnezeu prin viata lor sfanta si duhul de rugaciune pe care il au, etc), oriunde este prezenta reala a Lui Dumnezeu, Duhul Sau.
De ex in Luca 24:32, desi initial nu s-au prins ca este Hristos, prezenta Lui Dumnezeu au simtit-o de au ajuns sa se intrebe: "oare, nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile?"

Problema este sa nu pierdem noi acest dar al Lui Dumnezeu prin pacatele noastre, sa nu ne departam noi de el facand pacate din nou (cum zice Sf Siluan ca si un singur gand rau - atat de fin si delicat si greu sa pastreaza acest dar).

Cred ca exista o cunoastere teoretica (cu mintea, fara fapte, fara traire) de ex si dracii cunosc Scripturile, dar fapte bune- fapte de crediinta nu fac si nu au nimic partasie cu Dumnezeu. Sau invers, poti sa cunosti teoretic ca ceva este pacat si astfel sa te poti feri, tocmai de aceea sa nu il faci, adica sa nu cunosti si la nivel experential, de partasie (sa se mentina in dragostea Lui Dumnezeu, ferindu-se de pacat).
si cred ca exista o cunoastere experentiala, de comuniune cumva (de partasie) - de ex savarsirea pacatului duce la pierderea perceptiei trairii (la nivel experential) a Harului (Harul care pazeste omul de pacat tocmai pt ca il tine in, arzand de dragostea Lui Dumnezeu) si partasia cu pacatul - caz in care apare nepasarea aceea ca absenta a trairii dragostei (Harului) lui Dumnezeu.