Pentru cei care au emotii inainte de Spovedanie

[Parascheva16]

Eu stiu ca trebuie tinut post min 3 zile inainte de spovedanie si sa ne rugam ptr. a ne lumina Dumnezeu, in caz ca am facut un pacat si am uitat de el. Sunt pacate facute in copilarie care au fost uitate, si alea trebuie spovedite. Spovedania generala e de cand aveai 7 ani pana in prezent si trebuie spus tot.

Nu vi s-a intamplat sa mergeti pe strada sau sa faceti ceva, si sa va amintiti brusc de un anume eveniment din trecut si sa va rusinati sau sa simtiti suparare ptr. ca v-ati adus aminte de acel lucru?! Am citit ca se intampla asa ptr. ca ingerul nostru ne aduce aminte de pacatele nespovedite. Si de cele mai multe ori acea amintire este data uitarii f.repede si aici e bine sa fie scrisa acel pacat pe o hartie.

Apoi, pocainta adevarata este cand spui stop pacatului si nu il mai repeti.

Si cu gandul pacatuim, si acele ganduri pacatoase ar trebui spuse. De la gand la fapta e doar un pas.

Postul,ruga,indreptarul de spovedanie si hartia au rolul de a te ajut sa iti aduci aminte de pacatele tale si cand ai hartia in mana, nu prea mai poti zice "am uitat". Mai ales la primele spovedanii se intampla sa uiti ce vrei sa spui, si atunci hartia cu pacatele te ajuta sa duci pana la capat ce ai inceput, adica sa te spovedesti curat.

Nu noi hotaram ce este pacat si ce nu. Iar preotul te poate intreba, dar nu este obligat. Este obligatia noastra sa ne cercetam cum trebuieste si sa spunem tot. Si tot obligatia noastra este sa studiem si sa stim invatatura ortodoxa, mai ales in zilele noastre si daca suntem si in disapora, e si mai important sa punem si noi osul la treaba.

Duhovnicul meu m-a povatuiti sa postesc toata saptamana in care ma spovedesc, (adica sapte zile), in vederea primirii Sfintei Impartasanii.

Despre scrierea pcatelor pe o hartie se vorbeste si in Pelerinul rus:
http://prieteniisfmunteathos.wordpre...s/#povestirea5

Sfaturi primite de pelerin:
,,1. La spovedanie nu trebuie să repeţi acele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, asta ar însemna o neîncredere în puterea tainei ce se săvârşeşte la spovedanie.


2. Nu trebuie să-ţi aminteşti de alte persoane cu care ai venit în atingere în clipa când ai făptuit păcatele, ci să te osândeşti numai pe tine. Sfinţii Părinţi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci numai să le recunoască în general, pentru ca nu cumva, luându-le pe fiecare în parte, să dea prilej de sminteală atât sufletului său, cât şi duhovnicului.


3. Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcatele tale, fiindcă nu ştii cum trebuie să te pocăieşti, adică îţi săvârşeşti pocăinţa în chip rece şi indiferent.


4. Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate. N-ai recunoscut şi n-ai notat că tu nu iubeşti pe Dumnezeu, că urăşti pe aproapele, că nu crezi în cele ce spune cuvântul Domnului şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În aceste patru păcate se cuprinde toată prăpastia de răutăţi şi toată stricăciunea noastră sufletească. De fapt, ele sunt rădăcinile din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în diferite păcate."


Când am auzit aceste cuvinte, am rămas uimit.
- Cuvioase părinte, i-am spus eu, cum s-ar putea oare să nu-L iubim pe Dumnezeu, Făcătorul şi Purtătorul nostru de grijă?! în ce mai putem crede, dacă nu în cuvântul Domnului, căci în El se află tot adevărul şi toată sfinţenia?! Cât despre aproapele, eu nu-i doresc decât binele. Şi pentru ce l-aş putea urî? N-am cu ce mă trufi, căci, pe lângă păcatele mele fără de număr, nu am nimic vrednic de laudă. Şi cum aş mai putea umbla după plăceri şi pofte eu, care sunt atât de sărac şi bolnăvicios?! Desigur, dacă aş fi fost învăţat sau bogat, atunci, fără îndoială, m-aş fi simţit vinovat de toate câte mi le-aţi spus.


- Iartă-mă, iubite, dar ai înţeles atât de puţin din câte ţi-am explicat! Cum să te lămuresc mai bine?! Uite, îţi dau o scriere după care eu însumi mă spovedesc. Citeşte-o şi vei vedea limpede că tot ceea ce ţi-am spus este adevărat.


Duhovnicul mi-a dat hârtia, iar eu am început s-o citesc:
Spovedania omului lăuntric sau Calea care duce la smerenie
Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:


1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pofnită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.


În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, ne-vrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.
Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele “, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”


2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.
Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.


3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aşfi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-arfi înspăimântat şi mi-aşfi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot cape capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aşfi ocupat mereu de ea, m-aşfi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-arfi umplut de bucurie, iar eu m-aşfi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.


Va urma

4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc în lăun-trulmeu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pen-tru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin, însă, cred şi se cutremură. Dar eu? Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită, pe care o trăiesc eu însumi?!
Isprăvind de citit această spovedanie, m-am îngrozit, gândind în sinea mea: „Doamne, ce păcate grozave se ascund în mine, păcate pe care nici nu le bănuiam până acum!” Dorinţa de a-mi curaţi sufletul de ele m-a împins să cer îndrumări de la acest mare părinte duhovnic, ca să ştiu în ce chip aş putea găsi cele mai potrivite mijloace de îndreptare, acum, când am cunoscut cauzele tuturor răutăţilor. El mi-a răspuns:
- Cauza lipsei de dragoste faţă de Dumnezeu este necredinţa; cauza necredinţei este lipsa de convingere, iar cauza lipsei de convingere o constituie lipsa de râvnă în căutarea adevăratelor cunoştinţe luminoase, neglijenţa în lucrarea luminării duhovniceşti. Şi, ca să spun mai pe scurt: fără credinţă e cu neputinţă să iubim; fără convingere e cu neputinţă să credem. Dar ca să putem căpăta convingere, este nevoie să găsim mai întâi cunoştinţele cele mai depline şi cuprinzătoare. Este neapărată nevoie să trezim în suflet, prin mijlocirea meditaţiilor, prin învăţarea cuvântului dumnezeiesc şi prin observaţiile câştigate din experienţă, setea şi dorinţa sau, după cum se exprimă unii, „uimirea”, care dă naştere unui dor nepotolit de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape, mai desăvârşit, mai adânc.
„Dragostea, zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragoste pentru oameni.”



Acum vezi că pricina păcatelor pe care ţi le-am dezvăluit este lenea de a ne gândi la lucruri duhovniceşti, lenea care ne stinge dorinţa şi nevoia de cele duhovniceşti? Dacă vrei să afli şi mijloacele prin care se dezrădăcinează acest rău, atunci sileşte-te să te luminezi pe toate căile în cele duhovniceşti, caută să astupi izvorul tuturor păcatelor printr-o stăruitoare îndeletnicire cu cuvântul Domnului, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu meditaţiile, cu sfatul duhovnicesc şi cu feluritele convorbiri întreţinute cu oameni înţelepţi despre persoana Mântuitorului. Ah, iubite frate, de-ai şti câte nenorociri ni se întâmplă tocmai pentru că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului, pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte şi fiindcă nu ne rugăm cu stăruinţă şi cu râvnă pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune. Iar din această cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se răceşte şi se slăbănogeşte, lipsindu-i puterea să păşească pe calea mântuirii şi a dreptăţii cu trez-vie. De aceea, iubitul meu, ca să ne putem folosi de aceste mijloace, trebuie să ne hotărâm, îrf măsura puterilor noastre, să ne umplem cât mai des mintea cu felurite cugetări despre lucrurile cereşti, şi atunci dragostea ce se revarsă de sus peste inima noastră se va aprinde şi va spori în sufletele noastre. Totodată, iarăşi, pe cât ne stă în putinţă, să ne rugăm cât mai des, căci rugăciunea este mijlocul cel mai însemnat şi cel mai puternic pentru înnoirea şi propăşirea noastră. Ne vom ragă şi vom cere ajutorai Celui de Sus aşa cum învaţă Sfânta Scriptură: „Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!”

Sursa: http://prieteniisfmunteathos.wordpre...s/#povestirea5

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Parascheva16

Eu stiu ca trebuie tinut post min 3 zile inainte de spovedanie si sa ne rugam ptr. a ne lumina Dumnezeu, in caz ca am facut un pacat si am uitat de el. Sunt pacate facute in copilarie care au fost uitate, si alea trebuie spovedite. Spovedania generala e de cand aveai 7 ani pana in prezent si trebuie spus tot.

Discursurile care îl conţin pe "trebuie" aparţin dictaturilor, nu Bisericii. Sunt un reflex al terorii, al fricilor celor mai crispate.
Mântuitorul nostru nu a predicat: "Tovarăşi, trebuie..."
Iubirea e în altă limbă decât ura.

P.S. Din nenorocire, în lumea pestriţă a bisericilor noastre, cuvântul "trebuie" este întrebuinţat mult prea des. Pentru mine, aceasta spune aproape totul. E penurie mare de iubire şi libertate, sărăcie mare. Constipată obedienţă miorlăită, superstiţie şi misticism, nevroză mare, mare. Copii supraadaptaţi negativ sub mâna unui părinte hipernormativ (am vorbit în limbajul psihologiei când am spus părinte, nu în cel teologic).

Acolo unde tronează TREBUIE, nu mai e loc de "aleg", "vreau", "cred". Cu atât mai puţin de "nădăjduiesc", "Te rog", "mulţumesc". Nici de "Te iubesc!".
Sesizează cineva diferenţa?....

"Trebuie", spus de-avalma cu toptanu, înseamnă de fapt: NU! Un mare NU, dictatorial şi fără alternative. Curat creştineşte, coane Fănică...

[adam000]

În prealabil postat de Parascheva16

Eu stiu ca trebuie tinut post min 3 zile inainte de spovedanie

Nu exista nici un astfel de canon. Daca tie ti-a dat duhovnicul in mod particular un astfel de canon, atunci urmeaza sfatul duhovnicului tau. Insa nu este o generalizare.

[Parascheva16]

În prealabil postat de adam000

Nu exista nici un astfel de canon. Daca tie ti-a dat duhovnicul in mod particular un astfel de canon, atunci urmeaza sfatul duhovnicului tau. Insa nu este o generalizare.

Nu, nu este canon. Daca era canon nu spuneam pe forum, caci canonul trebuie sa ramana intre tine,duhovnic si Dumnezeu.

Asa tin minte ca am citit undeva ca e indicat sa tii post inainte Sfintei Spovedanii. S-ar putea sa confund sau sa imi aduc minte gresit.
De rugaciune inainte spovedanii sunt sigura ca e bine sa fie facuta.

[Parascheva16]

@cezar Eu nu am avut in gand deloc ceea ce ati scris dvs cand am spus cuvantul "trebuie".
--------------------
Cand am fost la preot sa discut ptr. spovedanie mi-a dat o carticica intitulata "Sfaturi catre cei ce se spovedesc". Acolo scrie asa:
"[...]
In ceea ce priveste invatatura despre Taina Spovedaniei sa stim ca pentru a fi iertati de pacatele facute trebuie(sic!) sa indeplinim 3 conditii: 1) sa ne constientizam pacatele si pacatosenia, adica sa ne dam seama de noi insine. 2) sa spovedim aceste pacate preotului duhovnic-ortodox, cu sinceritate, fara ocolisuri. 3) sa fagaduim inaintea Mantuitorului Hristos ca ne vom indrepta si, pe cat ne sta in putinta, nu vom repeta pacatele pe care le-am marturisit.

Numai astfel primim adevarata iertare de la Dumnezeu.

Asadar, cand mergi la duhovnic trebuie sa iti spui pacatele, iar nu virtutile.
Insa pacatele tale si nu ale altora. Sa nu mergi la duhovnic si sa incepi a-i spune ce a facut unul si altul. Nu, ci doar ceea ce ai facut tu. Iar pentru a face o marturisire buna, trebuie sa ai in vedere urmatoarele:

1) Mai inainte de a merge la duhovnic, trebuie sa te pregatesti. Iar atunci cand spun trebuie sa te pregatesti, am in vedere faptul ca mai inainte de toate trebuie sa te rogi. Ca sa-ti aduci aminte de tot ceea ce ai gresit.

2) Dupa aceea, cauta sa-ti amintesti toate pacatele tale pe care va trebui sa le marturisesti ca sa nu te chinuiesti sa ti le amintesti in clipa aceea si astfel sa devii obositor pentru duhovnic. Sa mai stii ca pacatele uitate nu se iarta automat, ele vor iesi la iveala la Judecata de Apoi.

3) Cand te vei afla inaintea duhovnicului tau, lasa-ti inima sa marturiseasca pacatele tale cu sinceritate, fara indreptatire de sine si fara sa dai vina pe altii ca te-au provocat sa gresesti.

4) Sa marturisesti numai pacatele tale, iar nu pe cele straine. Sa spui toate pacatele tale, nu pe unele sa le spui, iar pe altele sa le tainuiesti. Sa stii ca pacatul nedescoperit ramane nedezlegat, iar pe deasupra, il maniem si pe Dumnezeu. Daca ai de gand sa mergi la duhovnic si sa ascunzi pacatele, mai bine sa nu mergi deloc. Sfantul Cosma Etolianul spune: "Daca ai o suta de pacate si spui la duhovnic numai nouazeci si noua, tainuind unul, atunci toate pacatele tale raman neiertate".

5) Sa nu te rusinezi, nici sa te temi, deoarece unii din pricina rusinii si a fricii isi spun pacatele cele mici si nainsemnate, iar pe cele mari si de moarte le ascund. Sa stii ca Duhovnicul nu se scarbeste de nici un pacat oricat ar fi ele de scarboase. Profita de moment si varsa-ti toata mizeria de pe suflet. Duhovnicul este si el om si te poate intelege.

6) Sa marturisesti pacatele tale asa cum au fost savarsite, deoarece multi crestini, in straduinta lor de a se indreptati, le infatiseaza mai indulcit fata de cum au fost facute.

Cel mai potrivit este sa-ti scrii pacatele pe o bucata de hartie pe care sa te uiti atunci cand vii la duhovnic, spre a fi mai lesnicioasa marturisirea.

7) De asemenea, duhovnicului sa-i dezvalui exact pacatele si grijile tale, iar nu diferite povesti si intamplari din viata personala. Acestea sa i le povestesti alta data, in afara Sfintei Taine a Marturisirii, cand este timp.

8) Atunci cand te marturisesti la duhovnic sa spui nu numai ce ai facut, ci si ce ai spus, ce ganduri rele ai avut, ce ai poftit si, in general, tot ceea ce este pacatos. Nu spune virturile si lucrurile bune. Nu spune: "Parinte, n-am facut cutare, n-am dat in cap la nimeni, nu stiu sa fi facut vreun rau, nu sunt asa si asa..."

9) Ia aminte ca sunt unii credinciosi care vin la spovedanie si in loc sa marturiseasca spun: "Am facut toate pacatele", insa mai departe nu spun care sunt acele pacate. Sau spun: "Parinte, eu n-am pacate mari, numai pacate mici, Dumnezeu sa le ierte!Dati-mi dezlegare sa plec!". Sau, sunt unii care vin la Spovedanie insa spun ca nu au nimic pe constiinta. Iar daca sunt intrebari de Preot: "De ce ai venit la Spovedanie?" ei raspund: "Pai, e Craciunul, sau Pastele si asa e traditia!"

10) Tu, fratele meu, atunci cand mergi la duhovnic, nu astepta sa te intrebe el daca ai facut cutare sau cutare pacat, ci spune tu mai intai pacatele tale cu zdrobire de inima. Nu te aflii la o sedinta de intrebari si raspunsuri! Ci la un proces duhovnicesc de refacere, de rezidiere a chiului cazut.

Multi credinciosi asteapta sa fie intrebari. Li se pare mai comod. Insa duhovnicul nu poate intui toate pacatele omului si de aceea anumiti oameni nici nu pomenesc de pacatele pe care nu le-a intrebat duhovnicul, multumindu-se cu o spovedanie mai superficiala.

Descrie tu singur duhovnicului starea ta sufleteasca, exact asa cum faci pentru tupul tau atunci cand mergi la medic.

In sfarsit, niciodata sa nu mergi la duhovnic, numai ca sa iti citeasca rugaciunea de iertare. Fara Marturisire, rugaciunea de iertare nu poate fi rostita. Toate acestea sa le ai in vedere, atunci cand vrei sa faci o Marturisire buna, completa. Si sa stii ca iertarea o da Insuri Dumnezeu, dar prin gura si mana preotului-duhovnic.

11) Frate crestine, sa ai in vedere ca la Judecata de Apoi, greselile dupa care vom fi judecati de Dumnezeu se impart in 4 feluri: ia aminte!

• rautarile pe care le-am facut noi insine
• rautarile pe care altii le-au facut din cauza noastra
• binele pe care l-am fi putut face si nu l-am facut
• binele pe care altii nu l-au facut fiind impiedicati de noi.

Asadar atunci cand te vei spovedi ia aminte la aceste 4 feluri de pacate si cerceteaza-te daca nu esti vinovat de vreunul dintre ele, daca nu cumva de toate.

12) Sa mai stii un lucru foarte important: Pacatele trebuie marturisite la timpul trecut, adica: "Am facut cutare greseala, am fost asa..." si nu la timpul prezent, adica "parinte eu sunt asa si asa si nu ma pot indrepta". Pentru ca adevarata spovedanie inseamna in primul rand indreptare si nu continuare a greselilor. Daca stii ca nu te poti indrepta sau renunta la un anumit pacat, amana spovedania pana cand vei lua hotararea de a te opri sa mai pacatuiesti. (Ex.: cei ce stau in concubinaj, desfranatii, cei ce au amante sau amanti, fumatorii, cei ce nu se pot impaca cu semenii lor s.a)"
(Sfanta Manastire Cârţişoara. Sfaturile sunt date de Pr.Arsenie Papacioc)

Apoi este o lista de cateva pacate(Pacate impotriva Duhul Sfant, Pacate strigatoare la cer, Pacate impotriva celor 10 porunci sau pacate de moarte ). Nu le mai scriu, stiti care sunt.

[cezar_ioan]

Văd că se tot nuanţează tema listei cu păcate, deşi subiectul era emoţiile.
Revin şi eu cu o completare.
Poate am lăsat impresia că aş fi împotriva listei scrise la spovedanie. Nu, nu sunt, aşa cum am precizat deja în prima postare, parcă.
Spun doar că spovedania nu se reduce doar la etapa aceasta, că relaţia duhovnicească poate fi mult mai nuanţată şi mai profundă, că mărturisirea nu este enumerare de greşeli ci un proces de călătorie în înfruntarea tot mai adâncă a tunelului morţii consecutive păcatului din om.
Cred că a rămâne la hârtiuţa cu păcăţele înseamnă, de la o vreme, a bate pasul pe loc.
Când conştiinţa ta e frământată cu adevărat, n-ai nevoie de prea multe pixuri şi hârtii. Ştie hârtia inimii cu mult mai bine ce-o apasă, ce o murdăreşte...

În concluzie, fără a nega sau desconsidera rolul listei personale de păcate, am dorit să spun că drumul poate continua dincolo de această formă practicată în general la noi, aşa cum arată mulţi dintre mărturisitori (şi cum am descoperit şi eu, în puţina mea practică).

Dacă nu ştiam nimic bun despre asta, nu mă băgam. Dar pentru că descoperisem un folos şi pentru că am mai şi citit pe această temă, credeam că fac un lucru bun să spun şi altora.

Oare nu a mai auzit nimeni de spovedanie continuată şi în afara listei, în alţi termeni, cu alte forme de exprimare, mai puţin generice şi mai pronunţat personale?
Toată lumea de pe la noi se spovedeşte în formule oficiale, în exprimări stereotipe?
Suntem un popor de indivizi atât de depersonalizaţi? Atât de conformişti şi obedienţi? Roboţi de serie programaţi la aceleaşi liste de formule?

Păi, în acest caz, se explică multe. De pildă că ne lipsesc practicile ortodoxe şi că doar avem impresia că suntem ortodocşi.
Ne nevoim, nu-i vorbă, ne străduim cu bună-voinţă, dar o facem eretic, fraţilor! Ortodoxia încurajează mântuirea subiectivă, adică personală, iar nu cea de turmă depersonalizată. Nu se mântuieşte nimeni cu formula altuia. Ci cu inima lui, cu toată fiinţa lui, aşa cum e singular, inimitabil, de la-nceputul lumii până la sfârşit. Fiecare om e o apariţie singulară în istorie, oricât ar părea că se aseamănă cu alţii. Oare nu ar trebui să fie şi mărturisirea lui la fel de singulară?

[anita]

Si de unde stiti ca nu e singulara ?

[cezar_ioan]

În prealabil postat de anita

Si de unde stiti ca nu e singulara ?

În cărţile de spovedanie nu se scriu mărturisiri singulare, ci criterii generale care indică principalele categorii de păcate.
Nu mâncăm noţiunea de pâine şi nici nu ne potolim setea cu conceptul general de apă, ci mâncăm fiecare bucata lui de pâine şi înghiţim fiecare stropul lui de apă.
Similar, păcatul meu nu e un concept universal, o categorie abstractă. Ci un fapt subiectiv, specific persoanei mele vii, în carne şi oase, care ţine de nenumăratele mele particularităţi individuale.
Tocmai această împletitură tainică a fiecăruia, cu mii de nuanţe unice, subiective, trebuie înfăţişată duhovnicului. Categoriile generale să le păstrăm pentru speculaţia filosofică sau pentru şampania spumoasă a ideologiei demagogice.