Predica de azi

[cristiboss56]

Împărăţia vieţii este Împărăţia lui Dumnezeu. Natura vieţii, naşterea şi susţinerea ei atârnă de Dumnezeu, de la creaţia ei, până la sfârşitul lumii: “Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor, şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce” (Psalmul 103, 29-30).
Deci să ne cunoaştem marginile şi îl vom cunoaşte pe Dumnezeu.
Faptele lui Dumnezeu, care toate-s minuni ale vieţii, îi pun pe oameni în multe nedumeriri. Aşa s-a întâmplat şi cu orbul din naştere, care a căpătat vederea prin minune.
Vecinii şi cei care îl cunoşteau şi-l văzuseră orb, s-au minunat şi începură a se nedumeri întrebându-se, despre el: Cine o fi, el sau altul care seamănă cu el? Iar el zicea: “Eu sunt!” Dar oamenii nu ies aşa uşor din nedumerire. Mărturisirea orbului despre Omul care se cheamă Iisus şi care i-a făcut ochii din pământ, nu i-a lămurit deloc. Drept aceea îl duc la interogatoriul fariseilor din Templu.
Şi era sâmbătă, zi sensibilă pentru farisei. Deci, de la început ancheta era sortită să iasă rău. Iată-l din nou pe Iacov al Vechiului Testament luptându-se cu Dumnezeu. Dar iată-l şi pe orbul din naştere transformat în misionar. Urmează un schimb de întrebări şi răspunsuri, despre cum a decurs căpătarea vederii, precum şi despre Cel ce i-a dat vederea. Orbul îl apăra pe Dătătorul ochilor săi. Fariseii îl huleau zicând că-i un păcătos, deşi unii recunoşteau că un om păcătos nu poate da vedere orbilor. Neisprăvind nimic, au chemat pe părinţii orbului. Aceştia, înfricoşaţi de farisei, dau doar mărturia că acesta care a fost orb din naştere, e fiul lor. Dar cum vede acum şi cine i-a dat vederea, ei nu ştiu. Se lepădau de a mărturisi pe Dumnezeu, lăsând darul mărturisirii fiului lor, că-i în vârstă. Deci însuşi el să grăiască despre sine!
Jidovii se sfătuiseră între ei să dea afară din sinagogă pe oricine va mărturisi pe Iisus că este Mesia, adică Fiul lui Dumnezeu, aşteptatul neamurilor. Aceasta o ştiau toţi, deci şi părinţii orbului, de aceea au şi fugit de un răspuns răspicat, precum că unde nu erau ochii din naştere, numai Dumnezeu putea să-i pună.
Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi-l sileau, în numele lui Dumnezeu,să zică vorbe rele de Iisus, cum că e păcătos. Dar el n-a zis. Şi din nou l-au pus să povestească vindecarea sa. Omul şi-a permis atunci o întrebare care i-a înfuriat: “Acum v-am zis şi n-aţi auzit? Ce, iarăşi voiţi să auziţi? Au doară, vreţi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui?” Au sărit deci iudeii cu ocara pe el, grăind totuşi adevărul: “Tu eşti ucenic al Aceluia; iar noi ai lui Moise suntem ucenici. Noi ştim că Dumnezeu cu Moise a grăit; iar pe Acesta nu-L ştim de unde este!” (Ioan 9,1-29).
În altă împrejurare au fost şi mai nestăpâniţi la mânie, zicând despre Iisus că-i de la diavolul (Matei 12, 24).
Aşa-i firea omului păcătos; când îi loveşti dracii, îţi zice că tu ai drac. Ajunge la această sucită întorsătură de minte pe care o fac prejudecăţile în capul fariseilor, şi care îi opreşte de a şti de unde este Iisus.
Omul care a căpătat vederea trupească, prin mărturisire capătă şi vederea sufletească, şi auzim una dintre cele mai frumoase mărturisiri: “Întru aceasta este minunea că voi nu ştiţi de unde este, iar El a deschis ochii mei. Şi ştim că pe păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea face nimic” (Ioan 9, 30-33).
Aceasta era credinţa tare ca muntele a acestui nou misionar al lui Iisus.
Deci fariseii, văzând că nu pot isprăvi nimic cu el, l-au ocărât: “În păcate tu te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi”, pe cei drepţi, tainele lui Dumnezeu? Şi l-au dat afară.
Iată tragismul situaţiei. Orbul capătă vederea, iar fariseilor li se întunecă mintea, ochii, de mânie asupra lui şi asupra lui Iisus. Un duh rău îi ţine de inimă ca să nu recunoască pe Iisus şi să le lumineze şi ochii sufletelor lor.
Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbirea răutăţii, care nu are leac, dar are pedeapsă.
Deci să urmărim desăvârşirea vederii orbului din naştere şi desăvârşirea orbirii sufleteşti a fariseilor.
Când a auzit Iisus că l-au gonit afară din sinagogă, aflându-l, i-a zis:“Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Iar el a zis: “Cine este Acela, Doamne, ca să cred Într-însul?” Şi i-a zis Iisus: “L-ai văzut pe El. Cel ce grăieşte cu tine, Acela este”. Iar el a zis: “Cred, Doamne!” şi I s-a închinat Lui.
Omul acesta, cu care avea Dumnezeu rostul să descopere lumii pe Fiul Său, Creator al vieţii, dându-i din tină o pereche de ochi, s-a învrednicit de la Dumnezeu, la rându-i, de descoperirea lui Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, prin însăşi dumnezeiască mărturisire.
De puţine ori S-a descoperit Iisus pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. O dată samarinencii, a doua oară acestui orb din naştere şi a treia oară ucenicilor, înainte de slăvitele Sale Patimi.
Poate că aceasta a fost în lumea aceasta recunoaşterea lui Dumnezeu către el, pentru că a purtat cu răbdare orbia fără vină şi pentru că L-a mărturisit pe Iisus că este de la Dumnezeu înaintea tăgăduitorilor Săi, că l-a învrednicit de o descoperire dumnezeiască.
Orb fiind şi a căpăta prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi cu orice luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti, ai credinţei, şi să-L vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului.
A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească; iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.
Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui este acelaşi lucru cu ieşirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieşirea în lumina veacului viitor. Iată o tămăduire deplină. Iată un misionar neînfricat al lui Iisus.


(Rostul Incercarilor – Ierom. Arsenie Boca, Ed. Pelerinul – Iasi 2004)

[cristiboss56]

sursa: pravmir.ru


Vedeți, aceasta este promisiunea lui Hristos: El spune că la toți cei care Îl iubesc și Îi împlinesc poruncile Lui, El va veni cu Tatăl Său și Își vor face sălaș în ei, vor veni in inima lor și vor locui în ea, ca într-un templu al Duhului Sfânt.

Nu voi predica mult astăzi din cauza neputințelor mele, mă voi strădui numai să vă explic condacul sărbătorii de astăzi, atât de bogat în înțelesuri.
Ascultați, ascultați cu mare atenție condacul acesta (corul cântă): "Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră".
Ce înseamnă: Plinind rânduiala cea pentru noi?
Iată la ce se referă lucrul acesta: Când Domnul Iisus Hristos, prin toate lucrările vieții Sale pământești și prin moartea Sa pe cruce, a împlinit ceea ce ne-a fost rânduit de Dumnezeu în Sfatul veșnic, când a unit cele de pe pământ cu cele cerești, când a unit oamenii de pe pământ cu îngerii din ceruri.
El ne-a unit cu îngerii Săi. Ne-a dat posibilitatea de a fi părtași vieții cerești. Și au fost o mulțime de oameni care au devenit încă de pe pământ îngeri în trup. Știți bine că marele Ioan Botezătorul în Sfânta Scriptură este numit înger. Au fost o mulțime de oameni pentru care viața de acum nu prezenta niciun interes, care și-au curățit inimile, care s-au înălțat atât de mult și s-au desăvârșit, încât au devenit prin duhul lor asemenea îngerilor, au devenit îngeri în trup.
Oare nu așa au fost toți cuvioșii? Oare Maria Egipteanca nu a fost un înger în trup? Oare nu așa au fost mulțimea părinților, cei mai mari pustnici, precum Antonie cel Mare, Eftimie cel Mare, Sava cel Sfințit, precum cel mai mare cuvios al nostru, Serafim de Sarov, cuvioșii noștri Antonie și Teodosie de la Pecerska? Ei au devenit cu toții îngeri în trup. Desigur, încă de pe pământ erau uniți cu cele cerești. Au vorbit cu îngerii și Maica Domnului li s-a arătat lor.
Și mulți, mulți au fost aceia pe care Domnul nostru Iisus Hristos i-a unit cu cele cerești, cu toate puterile cerești.
"Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră."
Domnul nostru Iisus Hristos Se înalță în mare slavă de pe Muntele Măslinilor, iar ucenicii Săi, așa cum ați auzit în citirea Apostolului și a Evangheliei de astăzi, despărțindu-se de El, nu și-au pierdut speranța. Nu numai că nu s-au întristat, dar au plecat acasă cu bucurie, cu mare veselie.
De aceea, cum să înțelegem noi aceasta: cum au putut ei să se veselească și să se bucure, dacă s-au despărțit de Hristos? Acest lucru a fost posibil pentru că Domnul le-a spus că va trimite un alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt, care le va aminti tot ce le-a spus El și va fi cu ei pentru totdeauna.
Și se spune în condac: "de unde nicicum nu Te-ai despărţit, ci rămânând nedepărtat". Acest lucru înseamnă că, înălțându-Se, El nu ne-a lăsat, ci rămâne cu noi mereu, neîncetat.
Trebuie să ne amintim cuvintele Însuși Domnului Iisus și niciodată să nu le uităm: "cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi vom veni la el şi vom face locaş la el".
Vedeți, aceasta este promisiunea lui Hristos: El spune că la toți cei care Îl iubesc și Îi împlinesc poruncile Lui, El va veni cu Tatăl Său și Își vor face sălaș în ei, vor veni in inima lor și vor locui în ea, ca într-un templu al Duhului Sfânt.
"Strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră."
Cine Îl va iubi pe Hristos cu toată inima sa, cine va trăi după Cuvântul Său, împlinind toate poruncile Lui, acela va fi în comuniune continuă cu El, va fi sub ocrotirea Sa veșnică, va fi întotdeauna protejat de Însuși Hristos și de îngerii lui Dumnezeu; pe acela nu îl va atinge niciun rău, pentru că Hristos va fi cu el neîncetat.
Dar gândiți-vă: dar oare și marii sfinți nu au avut parte de prigoane, oare nu au fost atâția cei care s-au ridicat împotriva lor, oare nu au fost atâtea mii de mucenici ai lui Hristos?
Aduceți-vă aminte cum marele cuvios Serafim de Sarov a fost bătut până la moarte de către tâlhari. Și ce, a fost aceasta în defavoarea Sfântului Serafim? A fost în detrimentul Bisericii lui Hristos? Nu, a fost cel mai mare beneficiu al nostru pe care l-am primit prin Cuviosul Serafim, căci atunci când însăși Fecioara Maria i s-a arătat și i-a vindecat fractura de craniu și coastele rupte, iar tâlharii au fost trimiși la judecată, Cuviosul Serafim, aflând despre aceasta, se ruga cu lacrimi pentru ei: "Nicum, nicicum nu vreau să fie judecați! Dacă vor fi condamnați, voi pleca din pustia Sarovului".
Vedeți cum acest act de sfințenie ar trebui să servească ca învățătură! Ce exemplu mare am primit, un mare exemplu care ne arată cum să ne purtăm cu cei care ne provoacă suferințe!
Dar cu sfinții mucenici cum se împlinesc cuvintele cântării "Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră"?
Da, s-au ridicat asupra lor, s-au ridicat împărați, s-au ridicat conducători, i-au supus la chinuri de mare cruzime. Dar cuvintele lui Hristos s-au adeverit și, pe când erau torturați, Hristos însuși era cu ei, ușoarându-le chinurile îndurate.
Foarte adesea, ei nu ardeau în cuptoarele acelea groaznice a căror flacără îi dogorea chiar pe chinjuitori. De ce? Pentru că Hristos era cu ei, nimeni nu a fost părăsit. El i-a trimis pe îngerii Săi și El Însuți a mers în teminiță, la mucenicii chinuiți până la moarte, și i-a vindecat, iar în ziua următoare călăii i-au văzut vindecați. Vedeți voi, și cuvântul acesta s-a adeverit.
Credeți că tot cel ce Îl iubește pe Hristos și îndeplinește Cuvântul Său va fi iubit de Tatăl și El va veni și va locui împreună cu el. Iubiți-L, așadar, pe Hristos, mergeți după El, împliniți poruncile Lui!
Iar acum ascultați condacul praznicului pe care tocmai l-am explicat și sper să-l înțelegeți mult mai profund decât îl înțelegeați înainte. (Cântă corul.)
"Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră".
Țineți minte, țineți minte acest condac. Amintiți-vă, amintiți-vă mereu această mare zi a Înălțării la cer a Domnului Iisus.
Să ne îndreptăm inimele către El, pentru ca și pe noi să ne înalțe după El la cer.
Amin.
(14 mai 1953)

[cristiboss56]

Trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant si Acesti trei Una sunt! (I Ioan 5, 7)



Iubiti credinciosi,
Astazi, in Duminica a 7-a dupa Sfintele Pasti, Biserica Ortodoxa praznuieste primul Sinod Ecumenic al lumii crestine, care a avut loc in anul 325 in orasul Niceea, pentru a condamna erezia, adica invatarea gresita, eretica a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfantul Imparat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfintilor Parinti de atunci, fiind primul imparat crestin din lume (306-337).
Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocsi - episcopi, mitropoliti si patriarhi din toata lumea, cu scopul de a discuta unele invataturi de credinta crestina neclare inca, si de a le fixa in legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judeca si condamna toate abaterile de credinta, straine de invatatura Sfintei Evanghelii si a Sfintilor Parinti si exclude din Biserica, adica da anatema, pe toti ereticii care sfisie unitatea de credinta a Bisericii, simbolizata prin camasa de in a Domnului, facuta dintr-o sigura bucata, cum zice in Sfanta Evanghelie: Camasa era fara cusatura, de sus tesuta in intregime (Ioan 19, 23). Prin cuvantul "sinod" intelegem adunare, consiliu; prin cuvantul "erezie" intelegem parerea sau invatatura particulara a cuiva despre Dumnezeu, impotriva invataturii adevarate a Bisericii lui Hristos.
De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfintii Parinti sa se adune la un loc si sa apere dreapta credinta? Pricina a fost aparitia unui mare eretic, anume Arie, care invata pe crestini o credinta noua, zicand ca Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinta cu Tatal si ca a "fost un timp cand Fiul nu era". El numea pe Iisus Hristos "creatura superioara", "cea dintai dintre creaturi". Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mandru si neascultator, insa bun predicator, care a trait in secolele III-IV. Erezia lui s-a raspandit in cativa ani atat de mult incat rupsese Biserica in doua si ameninta sa se raspindeasca in tot imperiul roman de rasarit si de apus.
Sfintii Parinti, nemaiputand rabda hulele lui Arie impotriva Mantuitorului si a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului imparat Constantin cel Mare, ca sa contribuie cu puterea sa imperiala la linistirea Bisericii lui Hristos si condamnarea invataturii hulitoare a lui Arie si a discipolilor sai. Inspirat de Duhul Sfant, marele imparat crestin a hotarat sa organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea in anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitati toti marii ierarhi ai Bisericii crestine din Rasarit si din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinti Parinti la care s-a adaugat si o delegatie a Papei Silvestru I al Romei, pentru ca pana in anul 1054, Biserica crestina era una, nedespartita in doua - cea Ortodoxa de Rasarit si cea Romano-Catolica de Apus. De aceea si sinoadele pana la dezbinarea Bisericii se numesc "ecumenice", adica generale, pentru ca au luat parte la ele si ierarhi din partea Bisericii Romei.
Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfintii Imparati Constantin si Elena si a durat toata vara. In timpul sinodului, la care a fost de fata si ereticul Arie cu ai lui, Sfintii Parinti s-au ostenit mult sa intoarca pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut sa asculte. Ba s-a intamplat ca in timpul discutiilor, Sfantul Ierarh Nicolae sa-i dea o palma lui Arie caci nu putea rabda hulele lui. Atunci Sfantul Constantin cel Mare a poruncit sa i se ia omoforul si Evanghelia si sa fie aruncat in temnita pentru ca a indraznit sa loveasca. Noaptea insa i s-a aratat Mantuitorul in temnita si i-a dat din nou Evanghelia in maini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineata, auzind imparatul acestea, l-a adus pe Sfantul Nicolae iarasi la sinod si isi cereau iertare toti de la el, vazand ravna si rabdarea lui pentru credinta.
La fel si Sfantul Ierarh Spiridon, cautand sa lamureasca pe Arie despre taina Preasfintei Treimi si cum ca toate cele trei persoane sunt de o fiinta si de aceeasi cinste, a luat o caramida arsa si, facand semnul sfintei cruci, cand a strans caramida, focul care a ars-o s-a ridicat in sus, apa a curs pe pamant si lutul a ramas in mana lui. Caramida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul inchipuia pe Tatal, lutul pe Fiul intrupat si apa pe Duhul Sfant, Mangiietorul care a fost trimis in lume.
In timpul sinodului cei 318 Sfinti Parinti au dat anatema pe ereticul Arie si invataturile sale hulitoare de Dumnezeu. Parintii au dogmatisit ca cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, sunt de o fiinta si nedespartite. Tot la acest sfant sinod s-a intocmit partea intai a Crezului, primele sapte articole despre Tatal si Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfantul Duh aveau sa se intocmeasca la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credintei ortodoxe, si se rosteste zilnic in biserici si prin casele crestinilor ca o marturisire a dreptei credinte apostolice.
Desi Arie a fost surghiunit in sudul Dunarii el nu a vrut sa asculte de Biserica, ci mai mult cauta sa semene intre crestini invatatura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, incat i s-au varsat maruntaiele si a murit cumplit, spre vesnica osanda in gheena iadului.
Iubiti credinciosi,
Cu toate ca ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea crestina, ca si eresul sau, au disparut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovita mereu de noi secte si erezii, unele mai periculoase decit altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii crestine a fost in anul 1054 cind a avut loc marea schisma (ruptura) intre Rasarit si Apus, luand astfel nastere doua Biserici separate: cea Ortodoxa cu centru la Constantinopol si cea Romano-Catolica cu centru la Vatican (Roma). La randul ei Biserica Catolica a mai fost lovita de inca doua eresuri si sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, si de Calvin din secolul al XVI-lea, urmati dupa aproape un secol de schisma anglicana din secolul al XVII-lea.
Primul eres a cuprins aproape integral tarile din nordul Europei, asa numitele tari protestante; iar religia anglicana s-a raspandit in Anglia, America de Nord si Australia, formand Biserica anglicana.
Vedeti cum a reusit satana sa rupa camasa lui Hristos, adica sa dezbine si sa sfasie unitatea Bisericii intemeiata de El? Noi toti marturisim "o credinta, un Domn, un botez", insa datorita mandriei si incepatorilor de eresuri, care au schimbat invatatura de credinta ortodoxa, apostolica, cu dogme noi dupa mintea lor, precum si din cauza pacatelor noastre ale tuturor, au aparut in ultimele secole mai multe Biserici crestine - doua apostolice - cea Ortodoxa si cea Catolica si trei fara succesiune apostolica: protestanta, reformata si anglicana.

Iubiti credinciosi,



Astazi este Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic, care au aparat dreapta credinta, au dat anatema pe eretici si au formulat Crezul ortodox. Sa ramanem credinciosi Evangheliei lui Hristos si Bisericii Ortodoxe, ai carei fii suntem. Ea ne-a nascut prin baia Botezului, ea ne-a crescut si invatat calea mantuirii. Sa cinstim Biserica Ortodoxa care ne-a nascut. Sa cinstim pe toti sfintii si icoanele lor ca cei ce sunt "prietenii Domnului" si se roaga pentru noi la cer. Sa traim in dragoste unii cu altii, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Sa crestem copiii in iubire de Dumnezeu, ca de ei depinde cel mai mult mantuirea noastra si sa pastram cu sfintenie dreapta credinta ortodoxa, fara de care nu ne putem mantui oricite fapte bune am avea.

Inchei cu o scurta istorioara.
Un parinte cu viata sfanta a intrat noaptea sa se roage in biserica si prin minune dumnezeiasca a vazut altarul deschis, iar langa sfinta masa sedea un prunc luminat cu camasa rupta. Si l-a intrebat cuviosul: "Copile, cine esti tu?" Iar el a raspuns: "Eu sunt Hristos, Mantuitorul lumii!" "Dar cine ti-a rupt camasa?" intreaba sihastrul. Iar Domnul i-a raspuns: "Mi-a rupt-o Arie, ereticul!" si S-a facut nevazut.
Oricine propovaduieste alta Evanghelie decat cea vestita de Hristos, de Apostoli si de Biserica, sfasie camasa Domnului si-si agoniseste osanda vesnica, fara iertare.
Sa cadem deci in genunchi si sa slavim cu evlavie si dreapta credinta pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita. Amin.

[cristiboss56]

Predica Părintelui Cleopa Ilie la Duminica Pogorârii Duhului Sfânt.

Iubiți credincioși,
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinților Apostoli la Duminica pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism.
Într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar și un semn numai pentru începutul creștinismului ca să-i convertească mai ușor pe necredincioși (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat și marele dascăl și luminător a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice: "Pentru care pricină a fost dat și luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși.
Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioși, ci ca unor necredincioși, ca să devină credincioși". În acest sens zice marele Apostol Pavel: “Limbile sunt spre semn, nu credincioșilor, ci necredincioșilor“ (I Corinteni 14, 22).
Iubiți credincioși,
Până aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos și totodată v-am arătat și pricina pentru care a încetat, ca să știți și să puteți spune și la cei rătăciți de la dreapta credință, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.
Dar oare, frații mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creștinismului? Nicidecum. Căci acești pretinși vorbitori în limbi fac niște bolboroseli și nimenea nu înțelege ce spun și așa înșeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi știm că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunțarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfânta Scriptură este vorba de "limbă" sau de "limbi". Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încâlcite și gângave nu pot fi numite "limbi", câtă vreme sunt neînțelese și fără nici o rânduială.
Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu își descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemână limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun și cel mai potrivit pentru a ne face să înțelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decât ne-ar lămuri.
Acești oameni zic că nu sunt înțeleși când vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu și că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învățăm că cei insuflați vorbeau limpede, pe înțeles și oamenilor și lui Dumnezeu, uneori putând fi înțeleși, iar alteori nu, în funcție de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor și au fost înțeleși pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).
În Corint însă cei insuflați nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în față decât localnici neștiutori de alte limbi și de aceea nimenea nu putea înțelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvânt, că cel ce vorbește în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine pe care nu le pot înțelege fără tălmăcire.
Fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el. Dar prezența Duhului Sfânt nu se dovedește numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețele, înfrânarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are și pe Duhul Sfânt.
Oare noi ortodocșii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puțin decât alți creștini? A spune așa ceva înseamnă a osândi pe alții din mândrie și a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obișnuit, ci unul deosebit și nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanți l-au socotit drept o condiție a mântuirii? Apostolul zice: “Oare toți vorbesc în limbi?“ (I Corinteni 12, 30). Deci și cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creștini în comunitatea creștinilor adevărați întrucât nu toți creștinii au aceleași daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toți să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înșiși nu au folosit darul vorbirii în limbi, decât în cazuri extraordinare când a avut un anumit rost, cum a fost pogorârea Duhului Sfânt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut și nouă tuturor.

[cristiboss56]

Iată acum care sunt condițiile principale prin care se poate cunoaște adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:
1. Cel care vorbește într-o limbă insuflată să fie înțeles de toți cei străini care sunt de față (Fapte 2, 1-13).
2. Când cineva vorbește într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vânt și o nebunie (I Corinteni 14, 23).
3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creștinismului spre a trezi pe păgâni și pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).
4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sunt semn, nu pentru credincioși, ci pentru cei necredincioși (I Corinteni 14, 22).
5. Chiar la începutul creștinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică față de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei și altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfântul Apostol Pavel: “De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător“ (I Corinteni 13, 1).
Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) și mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile și sunetele nearticulate precum și cuvintele încâlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgâne în fața zeului Dionisos și cu ale ereticilor montaniști, gnostici și țuackeri de mai târziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.
Așadar, fraților, să știți că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, și îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creștinismului.
Iubiți credincioși,
Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită și Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere și la zece zile de la Înălțarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, "Care din Tatăl purcede", cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvârși opera de răscumpărare și mântuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: “De mă iubiți, păziți poruncile Mele și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi îl cunoașteți, că rămâne la voi și va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi...“ (Ioan 14, 15-18).
În alt loc Mântuitorul iar făgăduiește Apostolilor, și prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfânt, zicând: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfântului Duh pe pământ ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia și vă vestește vouă“ (Ioan 16, 13-14).
Deci ce trebuie să știm noi despre Sfântul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl și că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălțarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pământ la zece zile după Înălțarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, când S-a înălțat la cer, a zăbovit câte o zi la fiecare din cele nouă cete îngerești pentru a le înnoi și bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinți Părinți, după ce Fiul S-a așezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfânt în lume.
De ce se numește Sfântul Duh "Mângâietorul" și "Duhul Adevărului"? Pentru că Duhul Sfânt mângâie pe creștini cât sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc și cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve și pe cei bolnavi și pe bătrâni. Duhul Sfânt mângâie și întărește în credință și în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri și își dau viața pentru Hristos. Duhul Sfânt mângâie pe credincioși, pe călugări și pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii și al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi și din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfânt mângâie inimile celor smeriți și râvnitori pentru Hristos și mustră prin conștiință pe cei păcătoși care nu se pocăiesc.
Duhul Sfânt se numește "Duhul Adevărului" pentru că prin El se mărturisește și se apără dreapta credință pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vestește Sfânta Evanghelie în lume, se inspiră sfinții, proorocii, ierarhii, preoții și cuvioșii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare și povățuiesc sufletele pe calea mântuirii. Pe toate le sfințește, le îndreptează și le călăuzește "la tot adevărul" Duhul Sfânt, care rămâne cu noi "ân veac", adică și pe pământ și în cer, după mutarea noastră la cele veșnice. Duhul Sfânt "va mărturisi" despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul și Judecătorul lumii și "va vesti", adică va descoperi celor aleși tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfânt va mustra și va vădi necredința celor lepădați de Dumnezeu, eresul și reaua credință a sectelor rupte din sânul Bisericii, ca și răutatea păcătoșilor robiți de păcate și nepocăiți.
Dar de ce a venit Sfântul Duh Duminica și în chip de limbi de foc s-a așezat pe capetele Sfinților Apostoli aflați în foișorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintâi a săptămânii, și tot Duminica pe la orele nouă dimineața S-a coborât Duhul Sfânt peste Apostoli, ca să sfințească această zi, ca zi de odihnă veșnică a creștinilor în locul sabatului Legii Vechi și să ne îndemne Duminica dimineața, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie și cuvântul de învățătură din Evanghelie.
Limbile de foc ce s-au așezat peste Apostoli “ca un vuiet și suflare de vânt ce vine repede“ (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfânt ce avea să ardă toată necredința, tot eresul și păcatul în lume.
Prin limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au sfințit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica și urma să se hirotonească diaconi, preoți și episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvârșească cele șapte Taine ale Bisericii și să se reverse peste creștini harul mântuitor al Duhului Sfânt.
Iubiți credincioși,
Iată cât de mare este praznicul de astăzi! S-a înălțat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să ne sfințească, să ne călăuzească, și să lucreze mântuirea sufletelor noastre. Noi toți care ne închinăm cu dreaptă credință Preasfintei Treimi, ne împărtășim cu harul Duhului Sfânt prin cele șapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar și fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfântul Mir primim pecetea harului Duhului Sfânt.
Prin spovedanie ne spălăm și ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul și Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mântuitor al Duhului Sfânt. La fel și ultimele trei Taine și mai ales Preoția, ne împărtășesc în viață harul mântuirii, prin care ne curățim, ne iluminăm și ne sfințim în Hristos.
Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfânt care este în noi de la botez, prin păcate.
Nici să alungăm pe Sfântul Duh de la noi prin necredință, mândrie, desfrânare, ucidere și mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greșit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt. Spovedania și Sfânta Împărtășanie ne ajută în viață cel mai mult la mântuire. Să nu le amânăm la bătrânețe, ca să nu murim așa, că nu ne putem mântui fără dezlegarea păcatelor și fără Trupul și Sângele lui Hristos.
Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfânt de la noi. Să ne ferim de adunări și învățături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfânt. Vrem să știm tainele credinței? Să citim cărți sfinte și să cerem sfatul preoților. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie și lacrimi și să lăudăm pe Dumnezeu acasă și în Biserică.
Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinții din cer și cu oamenii de pe pământ. Rugăciunea este cea mai prețioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfânt. Vrem să biruim răutatea lumii și a diavolului? Să iubim curat pe toți oamenii, să iertăm și să ajutăm după putere pe toți. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfânt? Să rostim zilnic rugăciunea "Împărate ceresc Mângâietorule". Vrem să lăudăm cu toții îngerii și cu toți sfinții pe Preasfânta Treime? Să cântăm adesea "Sfinte Dumnezeule", lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Amin.

[cristiboss56]

Predică la Duminica Cincizecimii [2013]

Iubiții mei, harul Treimii este fundamentul Bisericii!

Pentru că astăzi, la pogorârea harului Treimii peste Sfinții Apostoli și peste întreaga comunitate creștină dimpreună cu ei, Dumnezeu a început să locuiască împreună cu oamenii în mod duhovnicește.

În lăuntrul lor…și nu lângă ei.

Căci aceasta e Biserica Dumnezeului Celui viu, astăzi întemeiată: comunitatea sfântă în care Dumnezeu locuiește, prin harul Său, în sufletele și trupurile lor.

Și despre harul Treimii, în Evanghelia zilei [In. 7, 37-53; 8, 12] se vorbește ca despre apă (7, 38) și lumină (8, 12).

Iar când Domnul spune că harul e ca apa, ca „apa vie [idatos zontos, In. 7, 38, GNT]”, spune că ea va curge din pântecele noastre, ale celor care credem în Hristos, și prin Hristos în Tatăl și în Duhul Sfânt, în întreaga Treime.

Adică harul e o realitate conștientă și concretă în noi, simțită duhovnicește, pentru că el e prezența veșnică și necreată a Treimii în ființa noastră.

Simțirea harului e o urmare a primirii lui prin credință, credință prin care ne botezăm și devenim mădulare vii și mistice/ tainice ale lui Hristos.

Iar Domnul leagă primirea harului de preaslăvirea [edoxasti, In, 7, 39] Lui, adică de învierea și înălțarea Lui la cer, lucru care s-a petrecut întocmai.

Căci după 10 zile de la Înălțarea Lui, acum, la 50 de zile de la Învierea Lui, prăznuim strălucirea în Sfinții Lui Apostoli a harului Duhului Sfânt [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 313].

Și subliniam duminica trecută faptul că noi vorbim azi despre pogorârea Sfântului Duh nu în sensul că persoana Sfântului Duh S-ar fi pogorât în Sfinții Apostoli și astfel s-ar fi împărțit în ei ci harul Prea Sfintei Treimi, de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt s-a pogorât în ei și se pogoară și în noi, în fiecare credincios al Bisericii Sale.

De aceea, când auzim în acest praznic că se vorbește despre primirea Duhului acest lucru trebuie să înțelegem: că Sfinții Apostoli și cei dimpreună cu ei, care au crezut în Prea Sfânta Treime, au fost umpluți de harul/ slava/ lumina Ei necreată.

Pentru că noi nu ne unim cu persoanele Dumnezeirii, creaturi ale Sale fiind, ci ne unim, pe cât suntem în stare, cu slava lui Dumnezeu, care e simțită în noi ca apă vie, înveselitoare, luminătoare, îndumnezeitoare…dar și ca „lumina vieții [to fos tis zois, In. 8, 12, GNT]”.

Pentru că pogorârea harului Treimii la Cincizecime a fost o primire extatică, în vedenie, a harului dumnezeiesc.

Nu au văzut cu ochii fizici lumina necreată ci dumnezeiește, în mod mistic, cu ochii sufletului!

Pentru că înainte de Cincizecime și după aceea niciun Sfânt al lui Dumnezeu nu a avut vedenii decât în același fel: fiind ridicați de Dumnezeu mai presus de toate cele create cu simțurile lor, într-o vedere mai presus de vedere a celor dumnezeiești.

Tocmai de aceea harul e lumina vieții, lumina vieții lui Dumnezeu.

E viața lui Dumnezeu pe care o vedem extatic ca lumină necreată și mai presus de înțelegere și cuprindere a ei.

Tocmai de aceea, ceea ce vedem extatic, conținutul extazului, e apă vie în noi, tot timpul, pentru că a trăi în har înseamnă a simți în tine viața lui Dumnezeu, înțelepciunea Lui, curăția Lui, gândurile Lui, dorințele Lui.

Iar dacă nu ar fi așa, dacă nu stau așa lucrurile: atunci evenimentul capital de azi, și anume pogorârea/ coborârea/ venirea/ sălășluirea în noi a slavei Sale nu ar fi un eveniment real ci metaforic.

Însă viața mistică cu Dumnezeu nu e o metaforă!

Cine vrea să epureze Ortodoxia de curățirea de patimi, de simțirea harului, de vederea lui Dumnezeu, de îndumnezeirea omului, pentru că susține că a crede înseamnă a avea doar o conduită morală, care nu are nicio consecință transfiguratoare, face din Biserica lui Dumnezeu, cea cu fundament haric și trinitar, o grupare filosofică.

Însă Biserica e locul unde Dumnezeu trăiește împreună cu oamenii prin sălășluirea slavei Sale în ei!

Biserica nu e comunitatea de credință care doar comemorează fapte și revelări ale lui Dumnezeu din trecut ci locul întâlnirii de taină a lui Dumnezeu cu oamenii, în care Dumnezeu Își actualizează și Își dezvăluie prezența și energiile Sale necreate.

Dumnezeu ne curățește acum, ne luminează acum, ne scoate din păcate, din patimi, din boli, din neștiință, ne îndreptează și ne îndumnezeiește.

Și face toate acestea acum ca oricând în mijlocul Sfinților Lui.

De aceea noi, azi, retrăim minunea fundării Bisericii prin aceea că trăim și ne bucurăm în același har care a coborât peste Apostoli cât și peste noi ca darul înfierii Lui.

Diferența dintre Cincizecimea lor, a Apostolilor, și a noastră e doar aceea că atunci a fost prima dată.

Dar Cincizecimea noastră și a tuturor celor de dinainte și de după noi înseamnă venirea harului Treimii în noi, de la Botez și în toată viața noastră pământească și cea veșnică, pentru că aici și în Împărăția Lui trăim continuu umplerea noastră de slava Lui.

Orice slujbă și rugăciune a Bisericii înseamnă experierea/ trăirea simplă și copleșitoare a coborârii Lui harice la noi.

Și pe unii ne alină, pe alții ne ridică din tristețe, pe alții ne întărește lucrarea slavei Lui, pe alții ne vindecă, pe alții ne umple de și mai mult har și cunoaștere, pentru că El ni se face toate, prin slava Lui, pentru ca noi să fim împliniți pe deplin.

De aceea noi, cei care trăim în slava Lui, nu cerem dovezi și minuni de la El, pentru că El e prezent cu noi.

Nu putem întreba „Unde e Dumnezeu?” sau „De ce nu ne aude Dumnezeu și nu ne scoate dintr-o greutate sau alta?”, pentru că simțind slava Lui, știm că El e aici dar, cu fiecare dintre noi, are o lucrare pedagogică.

Vrea să ne învețe, pe fiecare în parte, altceva.

Și harul iconizat ca flacără pe capetele Sfinților Apostoli dar, în același timp, veșmintele lor diferite…ne vorbesc despre faptul că harul e unul dar lucrează daruri și harisme dumnezeiești în oamenii credincioși, pe măsura râvnei și a capacității persoanei fiecăruia.

Dumnezeu nu ne trage la xerox ci El ne diversifică!

De aceea Biserica nu e de acord cu eugenia, adică cu transformarea omului și a vieții lui într-un experiment, pentru că Dumnezeu ne face pe fiecare unici și cu daruri personale.

Însă diversitatea personală și a darurilor duhovnicești o trăim având cu toții aceeași ființă umană.

Și pentru că ne leagă ceva pe toți, adică umanitatea și modul experienței umane, atunci toată particularitatea noastră personală e complementară în Biserică și în societate, pentru că fiecare facem altceva, dar toți, la un loc, facem lucruri bune pentru toți.

De aceea e bine să ne ascultăm vocația…și să urmăm calea noastră, cea care ne împlinește.

Adică să urmăm voia lui Dumnezeu, ce simțim că dorește El să fim și să lucrăm noi înșine.

Și când ne știm potențele și ne împlinim darurile suntem la locul potrivit și nu ca nuca în perete.

Facem ce știm cel mai bine să facem…și atunci simțim din plin împlinirea venită de la Dumnezeu, adică simțirea slavei Sale și pacea conștiinței.

Așadar, iubiți confrați, să ne lăsăm umpluți de pacea lină a lui Dumnezeu, cea care covârșește toată mintea!

Să nu ne împotrivim voii Lui, sălășluirii Lui în noi…pentru că Cel ce vine la noi ne îmblânzește ontologic.

Căci slava lui Dumnezeu e adevărata liniște, bucurie, seninătate, cumințenie a omului și nu sforțările noastre de a fi credibili.

Nu, nu suntem credibili, decât dacă Dumnezeu ne umple de slava Lui!

Și azi, ca în toată clipa vieții noastre, bucuria Lui devine izvor de viață și de lumină în noi, izvor de binecuvântare și de sfințenie, dacă lăsăm ușa inimii deschisă pentru slava Împărăției Sale.

Să Îl lăudăm și să Îl preaslăvim pe Dumnezeul Care Își revarsă viața Lui veșnică în noi, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pentru că întru slava Lui ne mișcăm, trăim și suntem. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș - Predică la Duminica Cincizecimii [2013])

[cristiboss56]

Duminica tuturor SFINTILOR ( sa va fie de folos ) !