Spovedanie

[Florin-Ionut]

Spovedania omului lăuntric sau Calea care duce la smerenie

Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:

1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pofnită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.
În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, nevrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.
Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele “, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”

2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.
Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aş fi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-arfi înspăimântat şi mi-aşfi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot cape capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aş fi ocupat mereu de ea, m-aşfi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-aşfi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.

4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc în lăuntrul meu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

[Cristian-Ilie]

Am o intrebare: In ziua dupa ce te-ai impartasit se mai tine post?

Nu. După ce te-ai împărtășit poți mânca orice.

[fallen]

Doar daca esti la inceputul sau la mijlocul unei perioade mai lungi de post, si vrei sa tii pana la sfarsit. In posturile cele mari, sunt credinciosi care se spovedesc si impartasesc si mai la inceput, si la sfarsit, cat mai aproape de praznic, ca sa se poata impartasi chiar in ziua aceea. Desigur, nu-i obliga nimeni sa tina tot postul daca nu vor si nu pot, dar multi asa doresc si se straduiesc sa o faca. Daca totusi alegi sa te spovedesti si sa te impartasesti mai inainte cu 1-2 saptamani de terminarea postului respectiv, ca sa eviti aglomeratia, sau riscul de a nu mai apuca sa ajungi din varii motive, cred eu ca e bine totusi sa postesti pana la sfarsit, cu toate ca unii, poate, mai zic ca trebuie sa pregateasca bucatele speciale de sarbatoare si trebuie sa le guste, stiu si eu... Insa daca te spovedesti si te impartasesti inafara perioadelor de post, intr-adevar, nu mai trebuie sa postesti dupa ce te-ai impartasit.

Întrebarea fiind pusă pe 16.06, când nu ne aflam într-unul din cele patru posturi, nu m-am gândit la situațiile arătate de fallen. Evident, dacă suntem într-o perioadă de post îl continuăm și după ce ne-am împărtășit.

[cristiboss56]

sursa: http://www.pagesorthodoxes.net/



Este necesar să încep prin a mă întreba: de ce mi-e rușine în viața mea? Ce aș vrea să ascund de la fața Domnului și ce aș vrea să sustrag propriei mele judecăți, de ce mi-e teamă?

Mai întâi de toate, fiecare spovedanie, mai presus de orice, trebuie să fie personală, doar a mea, în niciun caz comună, pentru că ceea ce este în joc este destinul meu propriu. Iată de ce, oricât de imperfectă ar fi propria mea judecată despre mine însumi, prin aceasta trebuie să încep. Este necesar să încep prin a mă întreba: de ce mi-e rușine în viața mea? Ce aș vrea să ascund de la fața Domnului și ce aș vrea să sustrag propriei mele judecăți, de ce mi-e teamă?
Această problemă nu este întotdeauna ușor de rezolvat pentru că ne-am obișnuit atât de mult să ne sustragem propriei noastre judecăți (una dreaptă și echitabilă) încât, dacă am privi înlăuntrul ființei noastre, cu nădejdea și intenția de a descoperi adevărul despre noi înșine, acest lucru ar fi destul de dificil. Însă cu asta trebuie să începem. Iar dacă la spovedanie nu spun nimic despre altcineva, abia atunci aceasta va fi o spovedanie sinceră, a mea proprie.
Dar sunt încă și multe alte lucruri pe care este bine să le avem în vedere. Este suficient să aruncăm o privire în jurul nostru și să ne aducem aminte ce gândesc oamenii despre noi, cum reacționează în prezența noastră, ce se întâmplă când suntem cu ei și astfel vom găsi un nou câmp, o nouă bază de date pentru a ne judeca. Știm că nu aducem totdeauna bucurie și pace, adevăr și bine în viața și destinul celorlalți oameni. Este de ajuns să aruncăm o privire asupra prietenilor noștri, asupra apropiaților noștri, asupra celor pe care îi întâlnim mai mult sau mai puțin, și vom vedea foarte clar cum este viața noastră, câți oameni am rănit, câți oameni am ignorat, câți oameni am ofensat și dus în ispite, într-o manieră sau alta.
Și iată că trebuie să ne înfățișăm înaintea unei noi judecăți, căci Domnul ne avertizează că ceea ce am făcut celor mai mici dintre ei, adică unora dintre aceste persoane, i-am făcut chiar Lui Însuși.
Să ne amintim apoi cum ne judecă oamenii: adesea judecata lor este acerbă și justă iar noi preferăm să ignorăm ceea ce ei gândesc despre noi pentru că este adevărat și pentru că judecata lor ne condamnă. Dar uneori se întâmplă un alt lucru: oamenii ne urăsc sau ne iubesc pe nedrept. Ne urăsc pe nedrept pentru că acționăm conform adevărului dumnezeiesc și pentru faptul că acest adevăr nu-și află loc înlăuntrul inimilor lor. Cât despre dragostea lor, și ea este pe nedrept uneori, pentru că ne iubesc pentru ușurătatea cu care acceptăm nedreptatea în viața noastră: ei nu ne iubesc pentru virtuțile noastre, ci pentru felul nostru de a trăda adevărul dumnezeiesc.
Astfel, este necesar să ne judecăm iarăși și trebuie să conștientizăm faptul că uneori trebuie să ne pocăim pentru faptul că oamenii sunt amabili cu noi, pentru faptul că ne aduc fel de fel de laude. Hristos ne-a avertizat: vai vouă atunci când oamenii vă vor vorbi de bine!
În sfârșit, putem să ne îndreptăm privirea spre judecata evanghelică și să ne întrebăm cum ne-ar judeca Mântuitorul dacă ar vedea un pic viața noastră, căci de altfel, El o vede foarte bine!
Să ne punem toate aeste întrebări și vom observa că spovedania noastră va deveni serioasă și bine pregătită și nu vom mai fi obligați să aducem la spovedanie tot acest vid, toate aceste copilării, căci nu mai suntem copii de mulă vreme, așa cum auzim adesea la spovedanie.
Și mai ales, nu spovediți pe alții: ați venit să vă mărturisiți propriile păcate și nu pe cele ale altora. Circumstanțele în care ați păcătuit nu au sens decât dacă ele evidențiază propriul vostru păcat și propria voastră responsabilitate, în timp ce povestirea a ceea ce s-a întâmplat, de ce și cum, nu are nicio legătură cu spovedania; asta nu face decât să vă slăbească conștiința și vina și, mai ales, duhul de pocăință.


(Cuvântare a Mitropolitului Antonie Bloom publicată în revista Viața creștină, Klin, Rusia, 1999)

[fallen]

De fiecare data dupa ce o fac, la un timp variabil, zic ca n-artrebui s-o mai fac niciodata, pentru ca, dupa o vreme, destul de scurta de obicei, incep sa-mi vina ganduri din cele mai urate, adica nu dinastea lumestiu, de desfranare, etc, ci ganduri cu adevarat urate, pe care prefer sa nu le destainui aici si acum. Stiu ca e "normal" sa se intample asta, dar pana cand? Cand o sa "evoluez" indeajuns? Unii dintre dvs ati mai afirmat ca ar putea fii si vina duhovnicului, insa nu prea vad ce amestec ar putea avea d-lui in treaba asta, gandurile se formeaza in capul meu, nu are el nici o treaba, nici macar nu cred ca l-am mai vazut de atunci, deci chiar nu mi se pare ca ma influenteaza cu nimic in sens negativ.

Când ni se întâmplă așa, e posibil ca spovedania să nu fi fost deplină, făcută cu toată sinceritatea și cu atentă cercetare a cugetului și a faptelor înainte. Poate că, nemărturisind totul, am plecat nevindecați, cum ne avertizează și preotul înaintea spovedaniei.
Sau poate să fie ispita vrăjmașului care, găsind casa măturată... se întoarce și mai aduce șapte duhuri necurate cu el. E semn că lupta trebuie intensificată, nu abandonată. E nevoie de rugăciune și de o nouă spovedanie, pentru a ne ușura și de noile păcate.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de fallen

De fiecare data dupa ce o fac, la un timp variabil, zic ca n-artrebui s-o mai fac niciodata, pentru ca, dupa o vreme, destul de scurta de obicei, incep sa-mi vina ganduri din cele mai urate, adica nu dinastea lumestiu, de desfranare, etc, ci ganduri cu adevarat urate, pe care prefer sa nu le destainui aici si acum. Stiu ca e "normal" sa se intample asta, dar pana cand? Cand o sa "evoluez" indeajuns? Unii dintre dvs ati mai afirmat ca ar putea fii si vina duhovnicului, insa nu prea vad ce amestec ar putea avea d-lui in treaba asta, gandurile se formeaza in capul meu, nu are el nici o treaba, nici macar nu cred ca l-am mai vazut de atunci, deci chiar nu mi se pare ca ma influenteaza cu nimic in sens negativ.

Din câte cunosc, ca psiholog vorbesc acum, acesta este un mecanism de bază în conflictul nevrotic. Ne munceşte pe mulţi dintre noi.
Consider că sunt două căi principale de lucru:
a) intrarea într-o psihoterapie de factură analitică (destul de lungă, costisitoare şi dureroasă, însă cu rezultate bune, de obicei); conceptele cheie aici: "conflict" şi "compulsie"; în Analiza Tranzacţională ar fi vorba de: "energii nelegate", "scenariu şi contra-scenariu" etc. Sunt lucruri care capătă sens şi rost doar în relaţie terapeutică, dacă voieşti şi dacă îţi permiţi, ca resurse de tot felul (emoţional, financiar etc.);
b) lucrul mult mai serios în plan duhovnicesc. Legat de aceasta, ucenicul Cuviosului Gheron Iosif primeşte de la Stareţ, cu ocazia unui gând asemănător cu ale tale, următoarea remarcă (redau aproximativ, din memorie):
"Mă mir de tine, fiule... Să ştii că dintr-o inimă curată nu pot izvorî astfel de gânduri..."

M-aş bucura să mergi pe linia monahului Efrem, după ce a auzit ce i-a spus Gheron Iosif Isihastul (la care mă rog acum să se roage şi pentru noi, păcătoşii şi nevrednicii).
Ce a făcut monahul Efrem, poţi afla citind minunata carte "Stareţul meu, Gheron Iosif Isihastul". Se găseşte în librării; a citat din ea, adeseori, colegul nostru CristiBoss.

Curaj şi Doamne ajută!

[cezar_ioan]

http://www.razbointrucuvant.ro/categ.../gheron-iosif/
http://www.razbointrucuvant.ro/recom...-folos-postul/