Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Aduceţi-vă aminte de stâlpnici. Ei au stat mulţi ani la rând pe un stâlp, cu duh rugător, învingându-şi trupul, cel care, ca şi trupul tău, trăgea spre lenevie.

Îi auzim pe unii spunând: rugăciunea ne oboseşte repede.
De ce oare? Fiindcă nu-L aveţi în faţa ochilor minţii pe Domnul ca şi când ar fi aievea.
Priviţi-L mereu cu ochii minţii şi ai inimii şi atunci veţi putea sta la rugăciune toată noaptea şi nu veţi osteni. Ce spun, o noapte! Veţi fi în stare să staţi trei zile şi trei nopţi la rând şi nu veţi obosi.
Aduceţi-vă aminte de stâlpnici. Ei au stat mulţi ani la rând pe un stâlp, cu duh rugător, învingându-şi trupul, cel care, ca şi trupul tău, trăgea spre lenevie. Iar ţie ţi se par grele câteva ceasuri de rugăciune, poate chiar unul singur!

(Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, pp. 111-112)

[cristiboss56]

Deşi s-ar părea că dincolo de atmosfera Pământului domneşte întunericul şi tăcerea, nu este aşa. În afară de ceea ce auzim sau vedem noi, există o infinită bogăţie de sunete şi culori, care vibrează mereu şi cântă.

Pe Adam, îngerii l-au învăţat să cânte. Toată creatura cântă. Cântă soarele şi luna, cântă stelele şi lumina. Întreg spaţiul răsună de o armonie sfântă, pe care urechea noastră nu o poate cuprinde. De o miraculoasă simfonie este plin tot universul. Pentru că în univers nu domneşte haosul, ci ordinea şi disciplina. Toate, cerul şi pământul, când ascultă de legile date de Creatorul lor, formează în spaţiu o desăvârşită simfonie.
Deşi s-ar părea că dincolo de atmosfera Pământului domneşte întunericul şi tăcerea, nu este aşa. Aceasta este numai aparent, pentru că organele pe care le avem noi, urechea şi ochiul, au o putere de percepere limitată. În afară de ceea ce auzim sau vedem noi, există o infinită bogăţie de sunete şi culori, care vibrează mereu şi cântă.
Tăcerea şi întunericul absolut domnesc numai în iad, care este numit de Hristos întotdeauna „întunericul cel din afară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 25, 30). Acolo niciodată nu se aud cântece armonioase şi frumoase. Acolo sunt sunete haotice care chinuiesc şi înspăimântă permanent. Nici lumina nu este acolo o lumină care mângâie şi încălzeşte, ci este o lumină moartă, neîntâlnită în spaţiul creat de Dumnezeu, unde şi lumina şi sunetul sunt create ca să provoace fericirea şi o linişte desăvârşită tuturor credincioşilor.

(Arhiepiscopul Iustinian Chira, Colo’n sus în vremea aceea, Ed. Mănăstirii Rohia, Rohia, 2010, pp. 7-8)

[cristiboss56]

Cel ce nu se împotriveşte gândurilor semănate în noi de vrăjmaşul, ci taie convorbirea cu ele prin rugăciune către Dumnezeu, arată că mintea lui a primit înţelepciune de la har şi cunoaşterea lui cea adevărată l-a eliberat pe el de multe lucruri

Şi, prin aflarea cărării celei scurte la care a ajuns, a tăiat împrăştierea căii celei lungi. căci nu avem în toată vremea puterea să ne împotrivim tuturor gîndurilor ce se ridică împotriva noastră ca să le oprim, ci de multe ori primim de la ele o rană ce nu se vindecă multă vreme. Pentru că ai ca potrivnici pe unii care au şase mii de ani. Şi aceasta îi face în stare să te poată răni peste măsura înţelepciunii şi înţelegerii tale. Şi, chiar de îi vei birui, întinăciunea gândurilor îşi murdăreşte cugetul şi răul lor miros rămâne multă vreme în mirosul nărilor tale. În primul rând, să te faci liber de toate acestea prin frică. Pentru că nu e alt ajutor ca Dumnezeu.


(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X, p. 165)

[cristiboss56]

Sîntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine.

”Libertatea e preţioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puţin aşa pare să gândească omul nostru. Omul toată viaţa lui caută să fie liber, dar nu-şi dă seama de darul libertăţii decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup dar şi în inimă. Libertatea este în mişcare dar şi în cuget, în inteligenţă. Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţei.
Sîntem liberi în măsura în care ne asumăm misiunea pentru care ne-am născut, în măsura în care ne facem treaba cum se cuvine. A fi liber nu înseamnă trândăveală şi uitare de sine, înseamnă împlinirea destinului tău de om.
Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, facînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernâmântul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici.
Libertatea e greu de dus pentru oamenii care nu trăiesc în timpul vieţii lor, iar creştinii noştri ajung greu din trecut în prezent.”


(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Eikon, p. 53-54)

[cristiboss56]

Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie, când le-am pierdut e imposibil si le mai recuperăm

Moartea nu este nici sfârşit, nici început, ci mai degrabă un văl, zidul cel despărţitor al vieţii de aici, de viaţa de dincolo. Cei care au fost morţi sufleteşte, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veşnică, adică chinul cel veşnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu.
Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreținându-şi flacăra credinţei, aceştia păşesc, prin moartea cea trupească, la viaţa cea veşnică, la fericirea raiului.
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe ţărmul unei ape. A luat-o și mergând spre casă începu să arunce pietricelele în apă, ţinti păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două, trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce şi pe astea fără rost, s-a întâlnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, după care zise: „- De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte preţioasei”. Aflând asta, omul nostru plecă disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.
Aşa facem şi noi cu zilele vieţii noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauţie, când le-am pierdut e imposibil si le mai recuperăm.


(Părintele Iustin Pârvu, Daruri duhovnicești, Editura Eikon,p. 120-121)

[cristiboss56]

Să ne învățăm să chemăm pe "Doamne" în toate împrejurările, și să începem cu "Doamne", și alt îndreptar nu cred că aș putea să dau, fără ca pe unul sau pe altul să-l poticnesc. Că toate legile își au valoare lor, dar și limita lor. Dar "Doamne" nu are nici o limită.

Întrebare: Părinte, dați-ne un îndreptar practic de viață, prin care să punem și noi un început bun în viața noastră.
Părintele Rafail: Da, asta e simplu, în legătură cu ce am vorbit. Apropo de faptul că toate se leagă și se dezleagă în duh și în "nevăzut", singurul dreptar pe care-l pot da tuturor este: "Contactați satelitul ’Doamne’" Să ne învățăm să chemăm pe "Doamne" în toate împrejurările, și să începem cu "Doamne", și alt îndreptar nu cred că aș putea să dau, fără ca pe unul sau pe altul să-l poticnesc. Că toate legile își au valoare lor, dar și limita lor. Dar "Doamne" nu are nici o limită.


(Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, p. 141)

[cristiboss56]

Numai când vom putea privi în faţă moartea, de-i vom găsi sensul şi de ne vom determina atitudinea noastră faţă de ea, numai atunci vom fi capabili să trăim fără frică şi în toată plinătatea capacităţilor noastre




Moartea este piatra de încercare a atitudinii pe care o avem în faţa vieţii. Cei ce se tem de moarte se tem de viaţă. E imposibil să nu te temi de viaţă cu toată complexitatea şi riscurile ei, dacă te temi de moarte. Aceasta înseamnă că a rezolva problema morţii nu este un lucru imposibil. Dacă ne temem de moarte, nu vom fi niciodată în stare să riscăm; ne vom petrece viaţa într-un mod laş, grijuliu şi timid. Numai când vom putea privi în faţă moartea, de-i vom găsi sensul şi de ne vom determina atitudinea noastră faţă de ea, numai atunci vom fi capabili să trăim fără frică şi în toată plinătatea capacităţilor noastre. (…)
Dar dacă-i vom pomeni de aceasta omului contemporan, care suferă de lipsă de bărbăţie, de credinţă şi de experienţă de trăire, trăsături care predomină în aceste vremuri, el va crede că e chemat să trăiască în umbra morţii, într-o condiţie de întunecare şi de tristeţe, veşnic urmărit de această teamă în faţa morţii, viaţa pierzându-şi sensul. Dacă îşi va aminti de moarte în mod constant, o va resimţi ca pe o sabie a lui Damocles atârnată deasupra capului de un fir de păr, ce-l va împiedica să se bucure de viaţă şi să se împlinească. (…)
Nu trăim în mod definitiv, ci provizoriu, ca şi cum ne-am pregăti pentru ziua în care vom începe cu adevărat să trăim. Suntem precum sunt cei ce-şi întocmesc o ciornă, cu buna intenţie de a o recopia mai târziu. Dar versiunea finală nu va fi scrisă niciodată; moartea vine de multe ori chiar înainte de a ne formula intenţia de a întocmi o exprimare definitivă.
Mereu credem că poate fi făcută mâine. „Voi trăi în mod aproximativ azi; mâine este atunci când voi acţiona în mod definitiv. E adevărat că lucrurile merg prost, dar dacă-mi dai încă puţin timp, le voi rezolva eu întrucâtva sau se vor aranja de la sine." Şi cu toate acestea, ştim cu toţii că de fapt timpul acela nu va veni niciodată. Adu-ţi aminte de moarte nu este o chemare de a trăi cu sentimentul terorii permanente la gândul că moartea ne ia pe neaşteptate şi că vom pieri împreună cu tot ce am construit. Acest cuvânt înseamnă mai curând: „Fii conştient de faptul că ceea ce spui, ceea ce făptuieşti, asculţi, înduri sau primeşti acum, poate fi ultimul eveniment din viaţa ta."
În acest caz trebuie să fie o încununare, nu o înfrângere; o culme, un apogeu, nu o cădere. Dacă am realiza că momentul întâlnirii cu o persoană ar putea fi ultimul moment al vieţii lui ori a noastre, am fi mult mai intens concentraţi, mai atenţi la cuvintele pe care le-am rosti şi la gesturile pe care le-am face.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, p. 137-139)