Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele - una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.

Mi-ai pus lângă scrisoare o imagine de femeie care e răspândită în popor sub numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Imaginea înfăţişează o femeie tânără, veselă, cu părul revărsat pe umeri, cu faţa durdulie, cu buzele rumenite, cu hainele pestriţe. Fără prunc în braţe. Ai văzut şi singur că este o imagine ne-ortodoxă a Maicii Domnului, şi întrebi: „După ce poate omul să recunoască o icoană ortodoxă a ei?”
Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele - una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.
După aceea, culorile veşmintelor. Ca regulă, veşmântul Maicii Domnului se zugrăveşte în trei culori principale: în auriu, roşu şi albastru. Haina de dedesubt este albastră, cea de deasupra roşie, amândouă întreţesute, ţesute şi împodobite cu aur. Culoarea aurie simbolizează nemurirea, cea roşie - slava şi domnia, iar cea albastră - cerurile. Ceea ce înseamnă: înveşmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea, cea oarecând pătimitoare şi roabă a Domnului pe pământ.
Faţa Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină şi rotundă, ci prelungă şi destul de trasă. Ochii, mari şi gânditori. Tristeţe lină, gata de un surâs mângâietor: tristeţe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în Dumnezeu Mângâietorul, însă atât tristeţea, cât şi surâsul sunt reţinute, şi totul este reţinut, totul este supus duhului. Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii şi restriştii şi poate să ajute celor care se luptă cu durerea şi cu restriştea. Părul ei este întotdeauna acoperit cu totul.
Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumuseţe firească. El e în aşa fel, că alungă orice gând de trupesc. El este de o frumuseţe mai presus de fire, care nu se arată altminteri decât prin sfinţenie. El întoarce gândul privitorului către înalta realitate duhovnicească şi frumuseţe a sufletului.
Capul Maicii Domnului este aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ţine la piept. Această lină aplecare arată supunerea în toate faţă de voia lui Dumnezeu, pe care ea a arătat-o cândva şi în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând: iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Şi mai înseamnă recunoaşterea faptului că Cel pe Care îl ţine în braţe este mai mare decât ea.
În icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrăvită foarte rar fără pruncul Iisus. Iar atunci când e zugrăvită singură, este concepută de către iconar ca Maică a durerii sub cruce, cu mâinile încrucişate şi capul plecat, câteodată cu săbiile simbolice îndreptate spre inima ei. Dar inima nu este zugrăvită niciodată, nici nu se vede. Cel mai des întâlnită este icoana ei cu Fiul în braţe. Ea s-a şi arătat în lume pentru Fiul. Misiunea ei în lume a fost în Fiul ei. Ca nimeni să nu vadă în ea femeia, ci, totdeauna şi pentru totdeauna, mama. Ea reprezintă cea mai înaltă, mai curată şi mai sfântă maternitate, de la un capăt la celălalt al timpului. Ea este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dar e şi mama noastră, mângâietoarea noastră şi grabnica noastră ajutătoare.
Ea să-ţi fie şi ţie întotdeauna mângâiere şi ajutor!


(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare, Editura Sophia - Press, 2002, p.58)

[cristiboss56]

Aşa că nu spuneţi: „gândurile mele au fost gânduri simple, copilăreşti”. Sunt copilăreşti, dar substratul lor este foarte adânc.
Părinte, spuneţi-ne un cuvânt despre războiul nevăzut!
Când faceţi rugăciunea sunt mii de gânduri care vă asaltează. Când stai la televizor în faţa unui film, două ceasuri nu te mişti de acolo şi mintea ta nu mai fuge. Stai acolo şi te uiţi la ce se întâmplă.
Dar încearcă să spui Tatăl nostru şi ai să vezi că o mie de gânduri o să îţi treacă prin minte. Tatăl nostru îl spui într-un minut şi-ţi trec o mie de gânduri prin minte... Zici că nu sunt gânduri păcătoase? Este adevărat, unele gânduri nu sunt păcătoase, pentru că demonul vrea să facă orice din tine, numai să nu spui rugăciunea.
În timp ce spui „pâinea noastră cea de toate zilele”, îţi vine în minte că nu ai luat pâine de la magazin, sau te întrebi cât o fi ceasul, sau dacă afară plouă, sau ninge, sau e soare. O mie de gânduri inocente, dar ele toate au rolul satanic de a te îndepărta de la atenţia rugăciunii.
Aşa că nu spuneţi: „gândurile mele au fost gânduri simple, copilăreşti”. Sunt copilăreşti, dar substratul lor este foarte adânc. Cele mai multe fapte pe care le facem noi sunt fapte rele. Mai puţine sunt cele bune, pentru că răul este foarte imaginativ. Uită-te la un om rău câte născoceşte ca să facă rău, câtă elaborare mintală iroseşte ca să-şi închipuie răul, câte mijloace are prin care face păcatul, prin care loveşte... Pe când omul bun este foarte simplu. El ştie că face binele şi îl face. Nu se omoară ca să inventeze tot felul de sisteme ascunse şi subterane.
Întoarce-te la Dumnezeu, căci Dumnezeu te aşteaptă.


(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, p. 43)

[cristiboss56]

Dacă au intenţie bună, dacă au duhovnic şi fac ascultare de el, nu vor avea probleme. Fără duhovnic nu se face arbitraj.
Părinte, ce cărţi îi pot ajuta pe soţi?
Ceea ce ajută pe cei căsătoriţi este să nu se îndreptăţească nici unul pe sine. Dacă se îndreptăţesc pe sine, oricâte cărţi duhovniceşti ar citi, nu se folosesc.
Dacă au intenţie bună, dacă au duhovnic şi fac ascultare de el, nu vor avea probleme. Fără duhovnic nu se face arbitraj. Lucrul cel mai bun este să aibă amândoi soţii acelaşi duhovnic. Nu bărbatul un duhovnic şi femeia altul. Dacă două lemne vor fi cioplite de doi tâmplari niciodată nu se vor potrivi. În timp ce dacă vor avea acelaşi duhovnic, duhovnicul ciopleşte umflăturile - slăbiciunile - unuia, ciopleşte şi umflăturile celuilalt şi astfel se aplanează greutăţile.
Dar astăzi chiar şi perechile care trăiesc duhovniceşte au duhovnici diferiţi. Rar au amândoi acelaşi duhovnic, de aceea nici nu se folosesc. Am în vedere perechi care se potriveau, dar nu aveau acelaşi duhovnic ca să-i ajute, şi s-au despărţit, iar alte perechi, deşi nu se potriveau au trăit in armonie, deoarece au avut acelaşi duhovnic. Desigur, atunci când toată familia are acelaşi duhovnic, aceasta este şi mai bine.
Duhovnicul îi va asculta pe toţi şi problema ce a apărut o va rezolva potrivit cu situaţia. Uneori va zori puţin pe tata sau pe mama, alteori îi va chema şi pe copii dacă nu va putea trage concluzii din cele ce îi spun părinţii. Sau - dacă perechea are probleme şi este de vină, de pildă, femeia - îl poate chema pe bărbat ca să-l sfătuiască cum trebuie să se poarte sau va cere unei rude sau cunoscut allor să ajute cu discernământ.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească în col. Cuvinte duhovnicești III, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 273)

[cristiboss56]

Răbdarea necazurilor

Că necazul lucrează răbdare, iar răbdarea încercare, iar cercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează. (Rom. 5, 3)

Să fii gata să primeşti în fiecare zi orice necaz, socotind că acestea îţi aduc izbăvire de multele datorii, şi să mulţumeşti Sfântului Dumnezeu.
Căci din acestea dobândeşte cineva îndrăznire neînfruntată, după marele Apostol: "Că necazul lucrează răbdare, iar răbdarea încercare, iar cercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează" (Rom. 5, 3). "Căci cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit" (I Cor, 2,9), acestea sunt, după făgăduinţa cea nemincinoasă, cele ce vor fi date celor ce arată răbdare în necazuri, cu împreuna-lucrare a harului; căci fără har nu se poate isprăvi nimic.


(Simeon Evlaviosul, Capete morale, cap. 14, în Filocalia , vol. VI, p. 99)

[cristiboss56]

Când a început a renunța la lume, condiția sa duhovnicească era instabilă, dar, în timp, harul lui Dumnezeu a lucrat mântuirea sa și eliberarea de patimi.
Cu cât mai repede dobândești o virtute, cu atât mai ușor o pierzi. Cu cât o dobândești mai încet și cu mai multă trudă, cu atât mai fermă rămâne; exact ca planta aceea care a crescut înaltă și i-a spus chiparosului:
-“Vezi ce mult am crescut doar în câteva zile! Ești aici de câțiva ani și nu prea ai crescut cine știe ce”.
-”Da”, spuse chiparosul, “dar tu n-ai văzut încă furtuni, valuri puternice și ierni friguroase”
Iar după câtva timp, planta s-a uscat, în timp ce chiparosul a rămas acolo unde se afla! Așa este și cu omul duhovnicesc. Atât în vreme de furtună, cât și în vreme de pace el rămâne același. De ce? Deoarece lunga perioadă de timp a creat stabilitate. Când a început a renunța la lume, condiția sa duhovnicească era instabilă, dar, în timp, harul lui Dumnezeu a lucrat mântuirea sa și eliberarea de patimi.
Așadar, omul trebuie să se nevoiască astăzi, iar harul lui Dumnezeu va începe să acționeze de la sine mâine. Atunci, nu va mai trebui să vă nevoiți pentru a avea gânduri bune; harul care rămâne în voi este cel care le aduce în mintea ta fără efortul tău.
Atunci vei vedea mari taine!


(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița, p.162-163)

[cristiboss56]

Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte.
Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă. Acestea sunt însuşirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuieşte şi le pune în lucrare. De aceea şi cei sporiţi în rugăciune nu încetează a se ruga pentru lume. De aceştia depinde chiar şi prelungirea vieţii pe acest pământ, chiar dacă asta ar părea ciudat şi îndrăzneţ. Şi să știţi că dacă aceştia vor lipsi, atunci va veni sfârşitul lumii acesteia.


(Cuviosul Iosif Isihastul, Starețul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București 2009, p. 207)

[cristiboss56]

De aceea se cuvine să dispreţuim păcatele, greşelile semenilor, nu pe cei ce le-au săvârşit, îmboldiţi fiind de diavolul, din slăbiciune sau din deprindere proastă.
Diavolul face în aşa fel încât în loc să ne ridicăm împotriva lui, ne îndeamnă mintea să se preocupe de păcatele aproapelui, ca să ne înrăiască şi să ne aţâţe împotriva lui, să ne facă să-l dispreţuim şi să-l duşmănim şi în felul acesta să ne îndepărtăm nu numai de aproapele nostru, ci şi de Dumnezeu.
De aceea se cuvine să dispreţuim păcatele, greşelile semenilor, nu pe cei ce le-au săvârşit, îmboldiţi fiind de diavolul, din slăbiciune sau din deprindere proastă.
Pe aproapele să-l compătimim, cu blândeţe, cu dragoste, să-i deschidem ochii ca unui uituc, ca unui bolnav, ca unui captiv nevolnic al păcatului.
Fiindcă răutatea, dispreţul faţă de aproapele căzut în greşeală nu fac decât să-i agraveze aceluia boala, uitarea, captivitatea spirituală, nu să le diminueze; în acelaşi timp, ne fac şi pe noi obsedaţi, bolnavi, prizonierii propriilor noastre patimi şi ai diavolului - cel vinovat de ele.


(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, 2005, p. 152)