Intre noi, parintii...

,,Cresterea copiilor este un echilibru delicat intre dragoste, acceptare si fermitate, a sti sa pui limite. Cum sa ne crestem copiii bine, este o intrebare pe care si-o pun adesea parintii. Oare petrec destul timp cu copilul meu? Oare ii daruiesc suficienta iubire copilului meu ? Stiu cum sa ii arat iubirea ce i-o port? Nu cumva il rasfat prea mult? Sau dimpotriva, sunt prea sever cu acesta? Daca aleg sa il pedepsesc, cum pot face asta fara sa il ranesc?"

Sursa:

http://www.epsihoterapie.ro/articole/page/2/

[Tincutza]

La primul copil am încercat și eu să aplic reguli din cărțile de psihologia copilului sau de pedagogie. Am învățat multe, la urma urmelor astfel de studii și articole au schimbat metodele de creștere și de educare a copiilor. Practic nu prea mi-a reușit. La 22 de ani mai degrabă mă jucam eu decât să-i ofer ei clipe plăcute prin joc. Iar când era vorba de pedepse, mi-era groază să o chinui pentru o „eternitate” de 3 minute la colț. De bătut, am bătut-o când și-o pus viața în pericol. Am întrebat-o odată: „Puiul mamei, ce alegi, o palmă la fund sau să nu-ți dau voie în parc după-amiază?” Era mărișoră, știa că a greșit și a ales bătaia pentru că durează mai puțin.
La al doilea am zis că nu mai greșesc. Înarmată cu multă răbdare și cu un teanc de manuale, eram pe deplin hotărâtă să-l educ cu „dragoste și fermitate”. Dar am născut greu, am trecut pe lângă moarte amândoi și a urmat un timp de deznădejde, apoi un timp de rugăciune, apoi un timp de revoltă. Ne-am revenit amândoi, și trupește și sufletește, dar în ani. Și în anii aceștia m-am îndepărtat binișor de la a încerca să fiu o mamă aproape perfectă a unui copil aproape sfânt. M-am bucurat că trăiește și că e al meu și că pot să stau cu puii mei acasă (iar pentru ultima aceasta îi mulțumesc soțului meu). Mi-ar fi plăcut să-și dezvolte una din însușirile naturale, l-am lăsat să încerce orice i-a stârnit interesul. N-o fost să fie, cine știe pentru ce s-o fi născut el...
Nu cred că e necesar ca părinții să fie tot timpul de acord, dă impresia unei coaliții împotriva propriului copil. Noi am perpetuat ceea ce ne-am însușit de la părinții noștri: eu îi pârăsc că nu mă pot abține să-i spun lui tot, el îi ceartă pentru că au supărat-o pe mama lor, eu plâng că e prea aspru și tot așa, din scandal în scandal, ei cresc și noi îmbătrânim. Nu suntem un model de familie, nu trebuie să se ia nimeni după noi, ceea ce vreau să spun este că suntem diferiți, poate ar trebui să ne păstrăm sinceritatea și bunul simț și atât. Că această prea propovăduită blândețe însoțită de o ușoară fermitate seamană a tactică de manipulare și naște prunci care nu vor putea înțelege niciodată în viața lor anumite versuri păunesciene.
Deci pledez pentru autenticitate, datoria mea de mamă (că asta sunt, nu sunt nici educator, nici formator, nici îndrumător, mamă sunt) este de a le oferi ocazia de a-și completa zi de zi registrul de emoții cu dragostea sau cu ciuda mea, cu respectul sau cu disprețul meu, cu bucuria sau cu mâhnirea mea. Nu mă mai ascund de mult în fața lor și tot ce e în mine știu și ei. O fi bine sau nu, n-am de unde să aflu acum, dar nu vreau să se întrebe vreodată cine le-au fost părinții, că ei nu i-au cunoscut.

Și le mai citesc basme, dintr-acelea cu eroi adevărați care-și ucid trădătorii și își jertfesc viețile pe altarul cine știe căror iubiri imposibile. Consider că poveștile contemporane sunt seci, zânele lor sunt sterpe, orice pornire spre sublim e distrusă din fașă, iar echilibrul în viață a devenit sinonim cu neputința de „a muri eroic pentru o cauză” (pentru cei maturi a se citi „a trăi modest în slujba ei”); ghilimelele sunt ale lui J. D Salinger, nu mai știu din care scriere, cred că din „De veghe în lanul de secară”, asta da carte de citit de către părinți și viitori părinți.

,,Lumea este condusa din camera copiilor." (Tholuck -teolog german)
,,Cea mai nobila si mai de raspundere arta de pe pamant - arta educarii copiilor..." - Ivan Ilin - filozof si publicist rus

[guardian knight]

Din parinti buni ies copii buni !
Ce atata vaietala si ingrijire ??? Un copiul bun fa fi mereu un om cu bun simt care va prinde repede ce trebuie sa faca si ce nu !

La polul opus cunt copii structural rai, iesit ,din parinti asemenea !!!
Ce atata teorie iluminista a educatiei, educatia nu poate rezolva problema raului in lume !!!
Asta e o viziune comunistoida de tip bolsevic,pe care si democratia politicii corecte se strtaduie sa ne-o vare in cap !

În prealabil postat de guardian knight

Din parinti buni ies copii buni !
Ce atata vaietala si ingrijire ??? Un copiul bun fa fi mereu un om cu bun simt care va prinde repede ce trebuie sa faca si ce nu !

La polul opus cunt copii structural rai, iesit ,din parinti asemenea !!!
Ce atata teorie iluminista a educatiei, educatia nu poate rezolva problema raului in lume !!!
Asta e o viziune comunistoida de tip bolsevic,pe care si democratia politicii corecte se strtaduie sa ne-o vare in cap !

Cred ca ai in vedere puterea exemplului in educatie, caci altminteri...
Uite, ia un copil din parinti buni si du-l intr-un mediu educativ infect. Apoi spune-mi ce observi. Ereditatea e importanta, dar nu decisiva. Mediul si educatia au rolul lor, totusi.

Cand intri intr-un sat cu lupi, inveti sa urli. - spune un proverb.

Imi aduc aminte ca la inceput cand copii erau mici ii spuneam sotului, de ce nu se nasc copiii cu instructiuni pe frunte la care sotul zice, dar parintii de ce nu au instructiuni pe frunte???!

[guardian knight]

În prealabil postat de antoniap

Cred ca ai in vedere puterea exemplului in educatie, caci altminteri...
Uite, ia un copil din parinti buni si du-l intr-un mediu educativ infect. Apoi spune-mi ce observi. Ereditatea e importanta, dar nu decisiva. Mediul si educatia au rolul lor, totusi.

Cand intri intr-un sat cu lupi, inveti sa urli. - spune un proverb.

Conceptii iluministe amplificate de cei 42 de ani de ideologie comunistoida,care a vrut sa schimbe nu numai societatea dar si omul (omul nou,de pilda) supralicitand in mod naiv puterea de schimbare a educatiei (marxism-leninismul...etc...) !!!

Nu cred ca educatia e mai tare decat caracterul nascut al omului !
Omul se naste fie mai degraba bun, fie mai degraba rau,de la inceput,ducand cu el acest bagaj, pe care educatia reuseste destul de putin, insa nu neglijabil,ca sa-l schimbe !!!
Deci, educatia e buna, are rolul ei,insa nu decisiv,parerea mea !!!
Si asa cum am mai zis, copii buni vor deveni omeni buni,iar cei rai, oameni rai !!!

[Parascheva16]

Credeam ca se vorbeste despre copii din punct de vedere ortodox?!
Dumnezeu nu creaza oameni rai.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Tincutza

La primul copil am încercat și eu să aplic reguli din cărțile de psihologia copilului sau de pedagogie. Am învățat multe, la urma urmelor astfel de studii și articole au schimbat metodele de creștere și de educare a copiilor. Practic nu prea mi-a reușit. La 22 de ani mai degrabă mă jucam eu decât să-i ofer ei clipe plăcute prin joc. Iar când era vorba de pedepse, mi-era groază să o chinui pentru o „eternitate” de 3 minute la colț. De bătut, am bătut-o când și-o pus viața în pericol. Am întrebat-o odată: „Puiul mamei, ce alegi, o palmă la fund sau să nu-ți dau voie în parc după-amiază?” Era mărișoră, știa că a greșit și a ales bătaia pentru că durează mai puțin.
La al doilea am zis că nu mai greșesc. Înarmată cu multă răbdare și cu un teanc de manuale, eram pe deplin hotărâtă să-l educ cu „dragoste și fermitate”. Dar am născut greu, am trecut pe lângă moarte amândoi și a urmat un timp de deznădejde, apoi un timp de rugăciune, apoi un timp de revoltă. Ne-am revenit amândoi, și trupește și sufletește, dar în ani. Și în anii aceștia m-am îndepărtat binișor de la a încerca să fiu o mamă aproape perfectă a unui copil aproape sfânt. M-am bucurat că trăiește și că e al meu și că pot să stau cu puii mei acasă (iar pentru ultima aceasta îi mulțumesc soțului meu). Mi-ar fi plăcut să-și dezvolte una din însușirile naturale, l-am lăsat să încerce orice i-a stârnit interesul. N-o fost să fie, cine știe pentru ce s-o fi născut el...
Nu cred că e necesar ca părinții să fie tot timpul de acord, dă impresia unei coaliții împotriva propriului copil. Noi am perpetuat ceea ce ne-am însușit de la părinții noștri: eu îi pârăsc că nu mă pot abține să-i spun lui tot, el îi ceartă pentru că au supărat-o pe mama lor, eu plâng că e prea aspru și tot așa, din scandal în scandal, ei cresc și noi îmbătrânim. Nu suntem un model de familie, nu trebuie să se ia nimeni după noi, ceea ce vreau să spun este că suntem diferiți, poate ar trebui să ne păstrăm sinceritatea și bunul simț și atât. Că această prea propovăduită blândețe însoțită de o ușoară fermitate seamană a tactică de manipulare și naște prunci care nu vor putea înțelege niciodată în viața lor anumite versuri păunesciene.
Deci pledez pentru autenticitate, datoria mea de mamă (că asta sunt, nu sunt nici educator, nici formator, nici îndrumător, mamă sunt) este de a le oferi ocazia de a-și completa zi de zi registrul de emoții cu dragostea sau cu ciuda mea, cu respectul sau cu disprețul meu, cu bucuria sau cu mâhnirea mea. Nu mă mai ascund de mult în fața lor și tot ce e în mine știu și ei. O fi bine sau nu, n-am de unde să aflu acum, dar nu vreau să se întrebe vreodată cine le-au fost părinții, că ei nu i-au cunoscut.

Și le mai citesc basme, dintr-acelea cu eroi adevărați care-și ucid trădătorii și își jertfesc viețile pe altarul cine știe căror iubiri imposibile. Consider că poveștile contemporane sunt seci, zânele lor sunt sterpe, orice pornire spre sublim e distrusă din fașă, iar echilibrul în viață a devenit sinonim cu neputința de „a muri eroic pentru o cauză” (pentru cei maturi a se citi „a trăi modest în slujba ei”); ghilimelele sunt ale lui J. D Salinger, nu mai știu din care scriere, cred că din „De veghe în lanul de secară”, asta da carte de citit de către părinți și viitori părinți.

Emoţionantă postare, mulţumesc pentru mărturisire şi mă alătur şi eu pledoariei pentru autenticitate.
Tind să cred că de pe o astfel de poziţie, deşi nu e, poate, cea mai strălucitoare dintre toate (slavă Domnului!), se poate începe cu adevărat un drum frumos pe firul iubirii adevărate, pe firul vieţii şi al Vieţii. Dincolo de stereotipii şi învăţături hăpăite pe nemestecate, dincolo de mania umflării tărtăcuţei cu norme şi hipernorme, precum şi în ciuda tendinţei ca fiecare cetăţean, de-abia născut, să devină musai un exemplar reuşit în panoplia izbânzilor unei ideologii sau a alteia - mode, sloganuri, prejudecăţi fioros de înzorzonate, tradiţii de familie, idealuri măreţe (adică fumuri din coşul mândriei), ambiţii.

Firescul e o artă care se învaţă foarte greu, din păcate abia după ce sufletul a fost siluit de munţi de lucruri nefireşti.
Nicăieri nu se vede mai clar ca în educaţie că a forţa şi a dicta este reţeta de eşec garantat pentru viitor. În definitiv, ce-or avea părinţii cu copiii lor de-i maltratează la nesfârşit cu "bunele" lor intenţii? De ce-o visa toată lumea să fie "perfectă" (adică în cocoţare la vârful unui top sau al altuia...)?

"Și în anii aceștia m-am îndepărtat binișor de la a încerca să fiu o mamă aproape perfectă a unui copil aproape sfânt."
Felicitări! .....:)

[fallen]

Va rog frumos sa ma iertati, dar...nu pot sa inteleg o problema ( a mea) legata de copii...poate pt ca nu am, dar tot trebuie sa mai interactionez cu ei, cateodata...sau poate am eu o problema cu proprii nervi, caci ar trebui,'neavand copii proprii, sa fiu mai toleranta....insa nu pot, mi se pare extrem de agasant un anume aspect: cand intra parinti cu copii in magazin ( la fel si cand eram la cabinet), unii copii vorbesc intr-una, i timp ce parintele face cumpararturi sau iti pune intrebari la care eu trebuie sa dau explicatii, si nu ma pot concentra in timp ce ala micu turuie : da ce-i aia, da vreau si de-aia si de-ailalta, etc....e drept, unii parinti le mai zic sa taca, dar nu toti...cum e normal ???
( mai are una un copil, ea sta afara de vorba cu cineva, si copilul intra in magazin la mine, dupa tejghea, dc e inchis zice ca sa-i deschid, pune mana pe toate alea, vrea sa se uite si-n sertare, ma intreaba totce fac, ce-s toate alea, dc ii zic ca am treaba si n-am timp sa ma joc cu ea, zice ca de ce numai sunt prietena ei; acum o inteleg si pe ea, (dar nu o inteleg pe ma-sa, pe care am auzit-o spunandu-i raspicat sa taca cand vorbeste ea, insa in rest poate sa faca ce vrea????), insa nici serviciul meu nu e de baby sitter, nu consta in a ma juca cu copiii, pana la urma...resposabilitatile sunt responsabilitati, jucaul cu copiii se face acasa, in timpul liber, iar cand ai treaba, ii duci la gradinita sau ii lasi sa se joace intre ei sau angajezi pe cineva, nu ii lasi de capul lor pe strada sa intre prin magazine, si tu iti vezi de treaba....parereamea, corectati-ma dc gresesc....)