Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Moartea este consecinţa păcatului, care este o îmbolnăvire de nefiinţă şi o depărtare a omului de Dumnezeu. Însă moartea este şi o mângîiere, o slobozire din robia stricăciunii, căci trupul îmbă*trâneşte şi se strică, tinzând spre pământ, apropiindu-se de cele din care a fost creat, căci „nu are viaţă vecuitoare în el".

Prin neascultare, omul activează în sine posibilitatea morţii, ca expresie a propriei libertăţi folosite fără discernământ.
Omul moare nu datorită fiinţei sale de muritor (căci nu a fost creat pen*tru a muri, ci pentru a trăi), ci deoarece se depărtează de Dum*nezeu, Care este Viaţa lumii. Omul pleacă de la Viaţă şi refuză comuniunea în ascultare cu Cel ce i-a dat viaţă.
El devine stricăcios prin păcat şi - ca o expresie a acestei stricăciuni - omul în*cepe să omoare pentru a trăi, se hrăneşte cu viaţa făpturilor dimprejurul său, îşi prelungeşte propria viaţă muritoare prin moarte, perpetuând moartea prin viaţa sa.
Dumnezeu rânduieşte „pen*tru ca răutatea să nu fie fără de moarte", ca trupul omului, care se hrăneşte cu moartea altora, să moară, adică să se despartă de sufletul nemuritor şi să se unească în cele din urmă cu materia din care a ieşit.
Moartea este consecinţa păcatului, care este o îmbolnăvire de nefiinţă şi o depărtare a omului de Dumnezeu. Însă moartea este şi o mângâiere, o slobozire din robia stricăciunii, căci trupul îmbă*trâneşte şi se strică, tinzând spre pământ, apropiindu-se de cele din care a fost creat, căci „nu are viaţă vecuitoare în el".
Dreptul Simeon cere slobozirea din robia stricăciunii, arătând că în gân*direa lui Dumnezeu, moartea este o eliberare de păcat. În Hristos, moartea se converteşte în moarte a morţii şi trecere de la moarte la viaţă (Paşti).
Păcatul este ruptura de sine a fiinţei, şi el include nefirescul şi absurdul lumii care îşi alienează vocaţia de nemurire şi alu*necă în tenebrele negării de sine (omul fiind chip al lui Dumne*zeu) şi de ceilalţi. Din această perspectivă, mântuirea adusă de Hristos este tocmai anularea acestei negări şi afirmarea defini*tivă a victoriei iubirii asupra morţii de sine.

(Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Taina Veacurilor - unirea timpului cu eternitatea în rugăciunile Bisericii, Editura Doxologia, 2010, p. 379)

[cristiboss56]

Trebuie să ne spălăm în primul rând sufletul. Ne spălăm prin Sfânta Spovedanie, ne parfumăm prin rugăciune, ne coafăm prin fapte bune.

Cum dobândim bucuria care nu se ia de la noi niciodată?
Aducându-L pe Dumnezeu în viaţa mea. Dumnezeu îmi dă mie o putere. Zice Evanghelia: „şi celor care L-au primit şi cred în Numele Lui, le-a dat putere să se facă fiii lui Dumnezeu”. Aşa dobândim Bucuria: primind şi învăţând să trăim şi să lucrăm împreună cu această Putere!
Da, să învăţăm. Suntem în stare să învăţăm la 60 de ani, la 70 de ani, să folosim un computer, să mânuim aparate casnice foarte sofisticate, dar refuzăm să învăţăm ce dă Dumnezeu, unde se dă, cum se păstrează ce ne dă, şi cum se lucrează cu harul, cu Dumnezeu.
Cum? Lucrând poruncile Lui: iartă, să nu apună soarele peste mânia ta, - nu zice „nu te mânia”, slavă Domnului! Zice: „să n-apună soarele peste mânia ta” - şi tot ce ne-nvaţă Sfânta Biserică. Toate poruncile sunt „instrucţiuni” de dobândire a bucuriei şi de păstrare a ei. La început pare greu de tot, da! Dar să pornim de la ce ne doare cel mai mult.
Să învăţăm de la ce facem ca să ne menţinem viaţa: mâncăm, respirăm, bem apă. Acelaşi lucru trebuie să-l facem şi pentru viaţa duhovnicească. Trebuie să ne spălăm în primul rând sufletul. Facem baie, facem duş, ne parfumăm trupul, bine facem - da’ să nu daţi cu parfumuri din alea puternice că mor maicile la mănăstire intoxicate! Acelaşi lucru să-l facem şi cu sufletul. Ne spălăm prin Sfânta Spovedanie, ne parfumăm prin rugăciune, ne coafăm prin fapte bune, nu? Când faci o faptă bună uite-aşa se face părul duhovnicesc, creţ, frumos aşa! Să mâncăm, să-L mâncăm pe Domnul, cu Trupul şi cu Sângele Lui din Euharistie, dar şi cuvântul Lui, şi Numele Lui!
Să-L şi respirăm. Rugăciunea de toată ziua: „Doamne miluieşte! Maica Domnului ajută-mă!”, să ne fie ca respiraţia. Zice Apostolul: „Rugaţi-vă neîncetat!” „Da’ ce să fac mă’, să stau în genunchi să mă rog?” Stai liniştit! De multe ori, când stai în genunchi nici nu te rogi. Poţi să stai în genunchi să citeşti din carte şi să fii cu gândul în altă parte. Ci, neîncetat înseamnă aşa cum respirăm, aşa să zicem: „Doamne, mulţumesc, uite, beau apă. Doamne, mulţumesc că..., Doamne, ajută-mă să..., Doamne, ia uite ce face cutare...” şi se-nvaţă omul cu Doamne în gură şi devine una cu El.
Noi nu-ndrăznim să luăm lucrurile în serios! Vă rog, îndrăzniţi! Puneţi-L la încercare!

(Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei - vol. 2, Editura Doxologia, 2009, p.275)

[cristiboss56]

Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp, ci de modul în care vieţuieşti şi de mila Domnului.

Experienţa se dobândeşte, într-adevăr, o dată cu trecerea timpului, dar harul - de aceea se numeşte har, adică dar, pentru că depinde de Dumnezeu - se dăruieşte în funcţie de căldura credinţei, de smerenie şi de voia cea bună. Solomon a primit har când era de doisprezece ani. Daniil la aceeaşi vârstă. David pe când păştea turmele tatălui său. La fel toţi cei vechi şi noi. Imediat ce omul ajunge la căinţa adevărată, harul se apropie de el şi sporeşte o dată cu creşterea zelului. Experienţa cere nevoinţă îndelungată.
Înainte de orice lucru, cel care cere har de la Dumnezeu trebuie să îndure ispitele şi necazurile, în orice fel ar veni acestea. Iar dacă în timp de ispită se nelinişteşte şi nu arată destulă răbdare, nici harul nu va veni, nici virtutea nu o săvârşeşte şi nici nu se învredniceşte de vreun dar duhovnicesc.
Dacă cineva a aflat care este darul lui Dumnezeu, cum că sunt necazurile și, în general, tot ceea ce ne aduc ispitele, acesta a aflat cu adevărat care este calea Domnului. Acesta aşteaptă ispitele să vină pentru că prin acestea se curăţeşte, răbdând se luminează şi ajunge să-L vadă pe Dumnezeu.

(Cuviosul Iosif Isihastul, Mărturii din viaţa monahală, Ed. Bizantină, 2003, p. 78)

[cristiboss56]

Uşa era întredeschisă şi am zărit-o pe mama, care nu putea umbla, în pat. Făcea mici închinăciuni în pat şi se ruga, şi la fiecare rugăciune spunea: „Toată lumea şi copiii mei”. Făcea aceasta cu râvnă şi m-am simţit atât de ruşinat, încât inima mi s-a vindecat şi timp de o oră şi jumătate m-am rugat şi eu. M-am pregătit pentru Liturghie şi a fost una dintre cele mai bune Liturghii pe care le-am avut. În dimineaţa aceea, bătrâna mea mamă m-a ruşinat.

Eram în Cipru şi prietenii mei urmau să vină să mă ia de la mama de-acasă ca să mergem în alt sat, pentru Liturghie. Aranjasem să vină să mă ia la ora şase; Liturghia trebuia să înceapă la şapte şi din Nicosia până în sat era o oră de drum. Eram foarte ocupat în Cipru, pentru că mulţi preoţi mă chemau să vorbesc în parohiile lor, la televiziune, la radio, aşa că eram cu totul obosit şi secătuit. Mă culcasem târziu şi mă sculasem pe la patru, ca să mă pregătesc pentru Liturghie, dar nu mă puteam ruga. Inima mi-era sfâşiată în bucăţi; chiar nu voia să-mi facă ascultare. Mi-am spus: „Nu am energie, nu am putere să mă rog; mă voi duce să-mi spăl rufele”. Aveam câteva tricouri de spălat, pentru că transpir mult noaptea. „Poate că asta mă va înviora puţin şi apoi voi încerca din nou să mă rog”. M-am dus în baie timp de o jumătate de oră şi am terminat de spălat. La patru şi jumătate am ieşit şi am auzit un şuşotit. Uşa era întredeschisă şi am zărit-o pe mama, care nu putea umbla, în pat. Făcea mici închinăciuni în pat şi se ruga, şi la fiecare rugăciune spunea: „Toată lumea şi copiii mei”. Făcea aceasta cu râvnă şi m-am simţit atât de ruşinat, încât inima mi s-a vindecat şi timp de o oră şi jumătate m-am rugat şi eu. M-am pregătit pentru Liturghie şi a fost una dintre cele mai bune Liturghii pe care le-am avut. În dimineaţa aceea, bătrâna mea mamă m-a ruşinat.
Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne ruşineze, care să ne aducă pocăinţă şi să descătuşeze energia duhovnicească din noi. De aceea trebuie să ne îndreptăm pe calea smerită a „pogorârii”, ca să fim mereu în stare „să pescuim” acele gânduri smerite care dezlănţuie energia duhovnicească lăuntrică ce ne va da puterea să facem lucrul lui Dumnezeu. Este la noi în mănăstire un ieromonah şi într-o zi era foarte obosit de pe urma slujirii sale oamenilor. Era duminică şi era complet epuizat. Mi-a spus: „Noaptea, când sunt atât de sfârşit, mă duc de obicei în chilia mea, mă uit la icoane şi zic: Noapte bună, vouă, tuturor şi mă culc. Dar în noaptea aceea i-a fost ruşine să facă aşa; în schimb umbla în sus şi în jos pe coridor, spunând: „Îmi pare rău, Doamne, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. „Îmi pare rău, Doamne, simt obosit, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. Timp de jumătate de oră a umblat în sus şi în jos pe coridor spunândaceste cuvinte şi, în felul acela, Dumnezeu i-a dat putinţa să-şi facă pravila.Astfel că noi putem întotdeauna să descoperim înlăuntrul nostru o cantitate incredibilă de energie duhovnicească, dacă găsim cheia potrivită, „cheia lui David“ (cf. Is. 22:22; Apoc. 3:7) şi dacă facem mişcarea potrivită ca să o descătuşăm, cu alte cuvinte, dacă primim un gând smerit dăruit nouă de Domnul, atunci când, prin „pogorâre” de sine, ne supunem judecăţii Sale. Căci El ne dă „gură şi înţelepciune” (Lc. 21:15) – acel gând smerit care descătuşează energia duhovnicească“.


(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiti și voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp 147-148)

[cristiboss56]

Care sunt experienţele harului pe care poate să le aibă creştinul, astfel încât credinţa şi viaţa creştină să nu fie pentru el ceva pur intelectual sau exterior, ci să fie adevărate, simţire duhovnicească a lui Dumnezeu, comuniune cu Dumnezeu, locuire a lui Dumnezeu, de care poate să se împărtăşească fiecare om?

Mai întâi de toate este o încunoştiinţare lăuntrică, interioară, că prin credinţa în Dumnezeu omul îşi găseşte adevăratul sens al vieţii. Simte că credinţa lui în Hristos este o credinţă care-l odihneşte lăuntric, care-i dă sens vieţii şi-l îndrumă, care este o lumină puternică ce-l luminează. Când simte astfel credinţa creştină înlăuntrul său înseamnă că omul a început să trăiască harul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este pentru el ceva exterior.
Altă experienţă a harului lui Dumnezeu o are omul când aude în inima sa chemarea lui Dumnezeu la pocăinţa pentru faptele lui întunecoase şi păcătoase, chemare la întoarcerea spre o viaţă creştină, spre spovedanie, spre calea lui Dumnezeu. Acest glas al lui Dumnezeu pe care-l aude înlăuntrul lui este o primă experienţă a harului lui Dumnezeu. Atâţia ani cât a trăit departe de Dumnezeu nu a înţeles nimic.
Începe să se pocăiască. Se spovedeşte pentru prima oară în viaţa lui la duhovnic. După spovedanie simte o pace adâncă şi bucurie, lucruri pe care niciodată nu le-a mai simţit în viaţa sa. Şi atunci îşi zice: ,,M-am alinat". Această alinare, acest sentiment de uşurare este o cercetare a harului dumnezeiesc în sufletul care s-a pocăit, iar Dumnezeu vrea să-1 mângâie. Lacrimile creştinului care se pocăieşte atunci când se roagă şi cere iertare de la Dumnezeu sau când se spovedeşte sunt lacrimi de pocăinţă. Aceste lacrimi sunt foarte alinătoare. Aduc multă pace în sufletul omului. Iar omul simte atunci că ele sunt dar dumnezeiesc şi gustare a harului. Cu cât se pocăieşte mai adânc şi vine la mai multă iubire faţă de Dumnezeu şi se roagă străpuns de dragoste dumnezeiască, cu atât aceste lacrimi de pocăinţă devin lacrimi de bucurie, lacrimi de dragoste şi de iubire dumnezeiască. Aceste lacrimi care sunt mai sus decât acrimile pocăinţei reprezintă o cercetare şi o experienţă a harului mai intensă.
Ne rugăm pentru a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos pocăiţi, spovediţi, cu post şi cu pregătire duhovnicească. După Sfânta Împărtăşanie ce se întâmplă? O adâncă bucurie şi pace vin în sufletul nostru. Şi acestea sunt experienţe ale harului lui Dumnezeu. Alteori iarăşi, în timpul rugăciunii sau al Sfintelor Slujbe sau al Dumnezeieştii Liturghii, simţim o bucurie negrăită. Şi aceasta este o experienţă a harului şi o simţire a lui Dumnezeu.
Există însă şi alte forme ale experierii prezeței lui Dumnezeu, mult mai înalte. Dintre ele, cea mai înaltă este vederea luminii necreate. Această lumină au văzut-o ucenicii Domnului pe muntele Schimbării la Faţă. Atunci, ei L-au văzut pe Hristos strălucind ca soarele într-o lumină cerească şi dumnezeiască, necreată, nezidită, aşa cum strălucesc soarele sau alţi luminători. Era o lumină necreată, adică lumina lui Dumnezeu, lumina Sfintei Treimi. Cei care se curăţesc desăvârşit de patimi şi de păcate şi se roagă cu o rugăciune adevărată şi curată se învrednicesc de această mare experienţă, aceea de a vedea lumina lui Dumnezeu, încă din această viaţă. Această lumină este cea care va străluci în viaţa cea veşnică. Aceştia nu numai că o văd încă de acum, ci şi văd în această lumină tainele lui Dumnezeu. Noi nu o vedem, însă cei curaţi cu inima şi sfinţii o văd. Aureola care se pictează în jurul capetelor sfinţilor este lumina Sfintei Treimi care i-a luminat şi i-a sfinţit. În viaţa Sfântului Vasile cel Mare citim că, atunci când se ruga în chilia sa, putea fi văzut strălucind în întregime de lumina necreată care îl înconjura. De asemenea, în numeroase vieţi ale sfinţilor întâlnim acelaşi lucru. Dar a se învrednici cineva de vederea luminii nccreate reprezintă cea mai înaltă experienţă a lui Dumnezeu, care nu se dă tuturor. După Sfântul Isaac Sirul, în fiecare generaţie doar un singur om ajunge să vadă lumina cea necreată. Există însă şi astăzi creştini sfinţi care se învrednicesc de această experienţă unică a lui Dumnezeu. Desigur, trebuie să spunem că nu oricine vede o lumină oarecare în timpul rugăciunii a şi văzut lumina necreată. Diavolul îi înşeală pe oameni şi le arată alte lumini, demonice sau psihologice, pentru a-i face să creadă că aceea este lumina necreată. De aceea, fiecare creştin care vede ceva sau aude o voce sau are o oarecare experienţă nu trebuie să le accepte ca fiind de la Dumnezeu, deoarece poate fi înşelat de diavol; trebuie să se spovedească la duhovnicul său, iar acesta îi va spune dacă este de la Dumnezeu sau dacă este o rătăcire a demonilor.


(Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu - Athos, Scrieri Athonite pe teme contemporane, Traducere: ieromonahul Agapie - Arad, 2003, pp. 6-7)

[cristiboss56]

Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi Ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul.
Şi să foarte cuvine să-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă. O, câtă iaste de multă mila ta, Doamne, şi gândul şi cugetul tău, care ai spre noi oamenii! O, mare taină şi minunată! O, cine va putea spune toate puterile tale şi lauda slavei tale! Dumnezeu, pentru mila sa cea multă, lăcui întru noi oamenii şi să arătă noao. Dumnezeu fu în ceriu şi om pre pământu şi într-amândoao desăvârşit. Şi pre om şi-l făcu fiiu iubit şi moştean împărăţiii sale. O, mare iaste taina înţelepciunii tale Doamne, care fu spre noi oamenii! Ni dar să mărim pre Dumnezeul nostru şi să strigăm dinpreună cu David, zicând: „Chiuiţi lui Dumnezeu, tot pământul, slujiţi lui Dumnezeu în veselie, intraţi înaintea lui cu bucurie şi cu veselie şi cu curăţie. Să ştiţi că acela ne-au făcut, iar nu noi, şi acela iaste Dumnezeul nostru şi noi suntem oamenii lui şi oile păşunii lui. Intraţi prin poarta lui în ispovedanie, în curţile lui, în cântări, mărturisiţi-vă lui şi lăudaţi numele lui, că iaste bun şi milostiv Domnul şi sfânt Dumnezeul nostru. Că iaste mila lui cea mare cu noi în véci, şi bunătatea lui cea multă“. Şi den nimic ne-au făcut de suntem şi făcu toate puterile céle făr’ de trupuri.
Dar pentru ce? Numai ca să lăudăm numele lui, cel ce ne-au făcut, Domnul domnilor şi Dumnezeul dumnezeilor. Adusune-au în arătarea şi în slava numelui său cel sfânt, ca să-l proslăvească îngerii în ceriurile céle de sus cu numele sfintei şi a începătoarei de viaţă troiţă. Aşijderea au tocmit şi firea fiinţii noastre ceii omeneşti şi ne-au dat minte şi cuvântu şi suflet îmbrăcate în trup, şi ne-au înfrumuseţat cu chip şi cu podoabă şi ne-au tocmit cu toate dichisile céle bune şi ne-au alcătuit trupul cu toate mădularile: cu gură, cu urechi, cu picioare, cu ochi şi cu mâini, ca acéstea toate să le întindem şi să le lărgim în lauda lui Dumnezeu, iar nu spre lucruri spurcate şi scârnave şi făr de lege, carile nu să cad.


(Extras din Învătăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie)

[cristiboss56]

Se cuvine să fim după buna cuviinţă şi trebuinţă uneori copii, iar alteori bărbaţi înţelepţi şi aceasta din urmă mai ales atunci când se ridică asupra noastră patimile sau duhurile cele viclene, lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, celor de sub cer (Efes. 6, 12).
Drept aceea trebuie să fim întotdeauna cu luare aminte la atacurile diavolului, căci putem noi oare să nădăjduim că el ne va lăsa neispitiţi când n-a lăsat neispitit nici chiar pe însuşi Puitorul de nevoinţe, Domnul nostru Iisus Hristos? Şi chiar El însuşi a spus lui Petru: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu (Luca 22, 31).
Şi astfel noi trebuie ca întotdeauna să chemăm întru smerenia inimii pe Domnul şi să-L rugăm ca să nu sloboadă asupra noastră ispite mai presus de puteri, ca să ne izbăvească de cel viclean. Deoarece când Domnul lasă pe om numai în seama puterilor lui, atunci diavolul este gata să-l macine întocmai cum macină pietrele de moară boabele de grâu.


(Arhimandrit Dosoftei Morariu, Sfântul Serafim de Sarov, 2002, p. 399)