Starețul Efrem Vatopedinul despre sentimentalism, feciorie, căsătorie și altele

[andrei_elena]

În prealabil postat de VladCat

Părintele Sofronie obişnuia să spună că nu putem trăi o viaţă monahală adevărată dacă nu învăţăm să preschimbăm stările noastre psihologice în stări duhovniceşti. Şi cum facem aceasta? Îngăduim(...)

sursa:http://acvila30.ro/arhim-zaharia-de-...-duhovnicesti/

da... superb exprimat

În prealabil postat de andrei_elena

da... superb exprimat

chiar ca :)...si in pasajul ce urmeaza da un exemplu care cumva vine sa clarifice si aritcolul staretului Efrem:

„Părintele Sofronie obişnuia să spună că nu putem trăi o viaţă monahală adevărată dacă nu învăţăm să preschimbăm stările noastre psihologice în stări duhovniceşti. Şi cum facem aceasta? Îngăduim oricărui fel de energie să vină asupra noastră, dar preschimbăm gândul şi-l întoarcem către Dumnezeu, spre a vorbi cu El. De exemplu, îmi amintesc de bunica mea, cât de credincioasă era ea; cum era prima în biserică şi ultima la plecare. În timpul nopţii, făcea mereu metanii şi mama avea obiceiul să o urmărească prin uşa întredeschisă cum îşi făcea ea metaniile; şi îmi spunea: „Ştii, bunica ta face tot timpul metanii“. Îmi amintesc de toate acestea şi mă simt cuprins de duioşie. Nu-i nimic, las simţirea să vină, dar îmi ridic mintea la Dumnezeu şi folosesc energia acestui sentiment pentru ceea ce voiesc eu. „Duhurile prorocilor, prorocilor se supun” (1 Cor. 14:32), spune Sfântul Pavel. Aşadar, întorc această energie spre păcătoşenia mea şi încep să mă rog pentru iertarea păcatelor mele sau pentru altceva, îmi schimb direcţia concentrării minţii şi îi dau altceva pe care să se fixeze.”

[andrei_elena]

În prealabil postat de VladCat

chiar ca :)...si in pasajul ce urmeaza da un exemplu care cumva vine sa clarifice si aritcolul staretului Efrem:

„Părintele Sofronie obişnuia să spună că nu putem trăi o viaţă monahală adevărată dacă nu învăţăm să preschimbăm stările noastre psihologice în stări duhovniceşti. Şi cum facem aceasta? Îngăduim oricărui fel de energie să vină asupra noastră, dar preschimbăm gândul şi-l întoarcem către Dumnezeu, spre a vorbi cu El. De exemplu, îmi amintesc de bunica mea, cât de credincioasă era ea; cum era prima în biserică şi ultima la plecare. În timpul nopţii, făcea mereu metanii şi mama avea obiceiul să o urmărească prin uşa întredeschisă cum îşi făcea ea metaniile; şi îmi spunea: „Ştii, bunica ta face tot timpul metanii“. Îmi amintesc de toate acestea şi mă simt cuprins de duioşie. Nu-i nimic, las simţirea să vină, dar îmi ridic mintea la Dumnezeu şi folosesc energia acestui sentiment pentru ceea ce voiesc eu. „Duhurile prorocilor, prorocilor se supun” (1 Cor. 14:32), spune Sfântul Pavel. Aşadar, întorc această energie spre păcătoşenia mea şi încep să mă rog pentru iertarea păcatelor mele sau pentru altceva, îmi schimb direcţia concentrării minţii şi îi dau altceva pe care să se fixeze.”

Parintele Staniloaie in cartea "Rugaciunea lui Iisus si experienta duhului sfant" vorbeste despre liturghia zilnica a gandurilor. Este aceeasi idee exprimata un pic diferit. O sa caut un citat mai relevant sa-l postez.

În prealabil postat de andrei_elena

Parintele Staniloaie in cartea "Rugaciunea lui Iisus si experienta duhului sfant" vorbeste despre liturghia zilnica a gandurilor. Este aceeasi idee exprimata un pic diferit. O sa caut un citat mai relevant sa-l postez.

Da, daca gasesti pasajul ar fi fain de facut o comparatie intre similaritatea celor doua idei :)

Iacata si pasajul (cred)

„A aduce ofranda reprezentarea fiecarui lucru sau persoane, pe care o privim sau la care ne gandim, inseamna a-I multumi lui Dumnezeu pentru acest lucru sau aceasta persoana sau a-L preamari si a-I cere ajutorul Sau pentru a infaptui slujirea ceruta de la noi.
Parintii au numit acest act rugaciune sau chiar liturghie. Aceasta liturghie poate deveni neincetata. Astfel ne putem obisnui sa facem din fiecare gand, din fiecare intalnire, ocazia unei rugaciuni neincetate. Aceasta intalnire cu lucrurile si fiintele este o cale de a ajunge la o stare de rugaciune si chiar de liturghie personala neincetata, unita cu rugaciunea continua lui Hristos Arhiereul nostru, Care a sfintit toate si vrea sa sfinteasca toate neincetat prin noi, primind jertfele noastre si oferindu-le Tatalui impreuna cu propria Sa jertfa.”

[andrei_elena]

În prealabil postat de VladCat

Iacata si pasajul (cred)

„A aduce ofranda reprezentarea fiecarui lucru sau persoane, pe care o privim sau la care ne gandim, inseamna a-I multumi lui Dumnezeu pentru acest lucru sau aceasta persoana sau a-L preamari si a-I cere ajutorul Sau pentru a infaptui slujirea ceruta de la noi.
Parintii au numit acest act rugaciune sau chiar liturghie. Aceasta liturghie poate deveni neincetata. Astfel ne putem obisnui sa facem din fiecare gand, din fiecare intalnire, ocazia unei rugaciuni neincetate. Aceasta intalnire cu lucrurile si fiintele este o cale de a ajunge la o stare de rugaciune si chiar de liturghie personala neincetata, unita cu rugaciunea continua lui Hristos Arhiereul nostru, Care a sfintit toate si vrea sa sfinteasca toate neincetat prin noi, primind jertfele noastre si oferindu-le Tatalui impreuna cu propria Sa jertfa.”

Da, asta e.

Adaug si eu un fragment pentru intregirea ideii:

Dumitru Staniloaie "Rugaciunea lui Iisus si experienta duhului sfant", editura Deisis, 2003, pg. 34-36:

Sfantul Maxim Marturisitorul ne-a cerut sa eliberam sensul ontologic, si am putea spune si teologic, al lucrurilor de patima pe care i-o asociem. El spune:"Altceva este lucrul, altceva este intelesul lui si altceva patima. Lucrul este de pilda: barbat, femeie, aur s.a.m.d. Intelesul (sensul) este reprezentarea simpla a ceva din cele de mai sus. Iar patima este afectiunea irationala sau ura fara judecata a ceva din cele de mai inainte."
"Inteles (sens) patimas este gandul compus din patima si din inteles. Sa despartim patima de intels si va ramane gandul simplu. Si o despartim prin iubire duhovniceasca si infranare, daca vrem". Deci ni se cere nu infranarea ca atare, ci iubirea adevarata fata de lucruri si persoane, capacitatea de a le veda in semnificatia si realitatea lor ontologica inradacinate in gandirea si in actul creator al lui Dumnezeu.
Atunci privirea noastra curatita nu se mai opreste asupra lucrurilor si persoanelor, ci trece si la Dumnezeu, care devine transparent prin ele si atunci descoperim ca El ni le-a dat pentru iubire, pentru cresterea noastra in iubire.
Iubirea de Dumnezeu primeste in noi o putere curatitoare fata de raporturile noastre cu lucrurile si cu celelalte persoane, pentru ca Dumnezeu nu poate fi inchis de nimeni in granite stramte, ca sa slujeasca numai unei singure persoane, ci El se daruie numai in masura in care fiecare Il primeste numai in comuniune cu toti ceilalti. Astfel a te apropia de Dumnezeu si a te deschide Lui inseamna curatire, pentru ca in Dumenzeu noi vedem lucrurile si persoanele dincolo de limitatiile lor, in legatura unele cu altele, iar pe noi insine in comuniune cu ele. De aceea pentru a avea o privire adevarata asupra lucrurilor, Sf Marcu Ascetul recomanda sa oferim ca pe o jertfa lui Hristos reprezentarea (sau gandul) fiecarui lucru in chiar momentul cand ea apare in gandul nostru. Aceasta ofranda a reprezentarilor lucrurilor adusa lui Hristos se identifica cu intrarea lor in profunzimea cea mai launtrica si cea mai sensibila a fiintei noastre. Aici locuieste in noi Hristos de la Botez. Demersul nostru cuprinde, asadar, trei aspecte: gandirea intr-un mod adevarat si deci dezinteresat la fiecare lucru; oferirea acestuia lui Hristos, si prin El, tuturor celor care Il iubesc; si cautarea centrului nostru cel mai launtric si actualizarea lui de fiecare data cand ne gandim la un lucru, deci practic in mod neintrerupt.