Predica de azi

[fallen]

Important e sa ajunga la nirvana...glumeam, desigur. Cred ca ceea ce-i atrage pe multi la credintele orientale este insa "promisiunea" reincarnarii, deci posibilitatea unei a doua (sau a -n-a) sanse la mantuire.
Insa tot azi ni s-a spus ca cei mai vinovati nu sunt cei care se nasc intr-o anume credinta, fie ca sunt protestanti, neoprotestanti, martori ai lui Iehova, etc, ci aceia dintre noi, ortodocsi chiar practicanti, care mai venim si la biserica, dar care la suparare nu pregetam sa injuram de cele sfinte, sa defaimam numele Domnului, etc. Si aici sunt intru totul de acord: nu e vina ta ca te-ai nascut si ai fost educat intr-o anume credinta, ci atunci cand nesocotesti credinta in care ai fost educat, si orice alta credinta sa zicem pertinenta si recunoscuta ca atare, incercand sa-ti creezi si sa urmezi una a ta proprie si personala, sa crezi doar ceea ce vrei si ceea ce-ti convine din toate cate auzi ca exista.
Despre insa partea a doua, cu practicantii care hulesc, care duminica la slujba zic ca-l cinstesc pe Dumnezeu, pentru ca pana seara sa-L batjocoreasca, cu vorba sau cu fapta...nu stiu ce sa zic, dar si din astia sunt multi...si nu stiu cata bunavointa si iertare va fii pentru ei, mai ales ca pacatele impotriva Duhului Sfant nu sunt deloc putine si nici usoare... Desigur ca toti se caiesc la un moment dat si-si cer iertare, insa daca pana a doua zi o iau de la capat...

[fallen]

In sfarsit am reusit sa inteleg ceva in plus despre aceasta situatie. Multa vreme am avut tendinta sa nu cred, sau sa nu fiu de acord cu ceea ce a facut Iisus, cand a lasat dracii sa intre in turma de porci si sa ii ucida. Insa acum am inteles ca i-a sacrificat pe acestia ca sa ii salveze pe cei doi nenorociti, si in plus e posibil sa fii ingaduit aceasta pierdere econimica, pana la urma, pentru comunitatea respectiva, si ca o pedeapsa pentru ca nesocoteau legea lui Moise crescand si consumand carne de porc.
Probabil o fii vrut sa le si arate ca cateodata o pierdere economica e preferabila pierderii unor suflete, ba chiar sa le arate ca din cauza lacomiei si a ravnei dupa cele materiale (sadite in sufletele noastre de catre diavol, desigur) e posibil sa alunecam incet spre nebunie si pierderea sufletelor (pentru aceste ispite devin patimi, ne robesc sufletele din ce in ce mai mult, devenim stresati, ne imbolnavim, iar copiii nostri, vazandu-ne pe noi, ca parinti, in starea asta, isi pierd orice nadejde in purtarea de grija a lui Dumnezeu, si de la o generatie la alta se ajunge la un nivel din ce in ce mai mare de indepartare de credinta si de robire a sufletului, pana se ajunge chiar la dezumanizarea unora dintre noi, la aparitia unor monstri, unor teroristi, unor psihopati, care poate fac niste lucruri absolut inspaimantatoare poate tocmai incercand sa ne atraga atentia, sa ne trezim).
Pacat insa ca actiunea lui Iisus a fost doar "demonstrativa", a vrut sa arate ca El poate, daca vrea, sa indrepte lucrurile, ba chiar a incercat sa ne arate si cauza si solutia, dar din pacate multi tot nu au inteles sau nu au vrut sa inteleaga; ca atare si reactia lor finala. Nu stiu de ce imi face impresia ca oamenii aceia au fii preferat, decat sa piarda turma de porci, mai bine sa ramana nefericitii aia doi asa cum erau. Poate unii oameni cu buna stiinta accepta sa plateasca un tribut diavolului, in schimbul nu neaparat al unor castiguri, ca probabil toata lumea stie ca diavolul nu poate da asa ceva, ci mai degraba sperand sa ii crute de mai multe neplaceri pe care le-ar avea daca s-ar impotrivi ispitelor si ar asculta de Dumnezeu. Daca nu ma insel si imi aduc bine aminte, dupa ce il suspecteaza pe Iisus ca ar fii El insusi un slujitor al satanei, pana la urma Ii spun sa plece pentru a nu se abate si alte nenorociri asupra lor, de unde impresia mea ca acei oameni, din pacate la fel ca multi dintre noi cei de acum, fiind robiti peste puteri de cel rau, ajunsesera sa creada si se teama mai mult de acesta si de razbunarea lui, decat in purtarea de grija si judecata dreapta a lui Dumnezeu.
In concluzie, impresia mea finala este, din pacate, aceea ca nimeni nu poate fii eliberat, salvat de sub stapanirea raului, daca el nu doreste, ba chiar se teme si se opune acestei eliberari. Nu ca Dumnezeu nu ar putea, ca a aratat ca poate, insa daca noi ne speriem si alergam inapoi la stapanul nostru, sau cedam ispitelor care ne vin in continuare ( e bine stiut ca daca nu ne poate ispiti cu pofte, diavolul va incerca sa ne ispiteasca sadind in sufletul nostru temeri absolut infricosatoare si multe altele mult mai rele), sau pur si simplu refuzam ajutorul Lui pentru ca nu mai credem in El (si sunt foarte multi, din pacate, in ziua de azi, care nu mai cred), atunci probabil, din pacate nu se mai poate face nimic pentru salvarea acelora dintre noi.

[glykys]

Libertatea este o trasatura importanta a chipului lui Dumnezeu in om :). Or a trece peste ea nu este doar un act de intruziune, de luare in posesie, cred ca e un act de batjocorire a chipului lui Dumnezeu in om - si eu am inteles tarziu asta si inca mai cuget.

Dumnezeu respecta libertatea omului, nu are cum sa nu faca asta, de vreme ce El Insusi ne-a creat in felul acesta. Cred ca a respecta libertatea omului, in pofida propriilor dorinte si aspiratii, a-i permite omului sa fie suveran peste gandurile si viata sa mi se pare o fapta de iubire, daca nu, cel putin de generozitate si marinimie sufleteasca. Altfel, risti sa transformi omul langa tine intr-o maimuta, un robot sau un sclav spalat pe creier. Or Dumnezeu nu vrea asta de la noi.

[catalin2]

Un parinte spunea ieri la predica despre faptul ca in ziua de azi Iisus ar fi fost condamnat pentru tratamente rele asupra animalelor, din cazua turmei de porci.

[fallen]

Turma de porci nu e un exemplu de act de cruzime asupra unor animale nevinovate, ci este simbolul lacomiei si neascultarii oamenilor. Faptul ca nu ascultau porunca lui Dumnezeu crescand si mancand porci (in cazul de fata) era cauza care in timp a dus la caderea lor sub puterea dusmanului. Si eu tot acum abia am inteles.

[cristiboss56]

Iubiții mei, nevoia de vindecare…vine, după cum știm cu toții, din simțirea acută a bolii. Din simțirea acută a bolii în noi înșine.
Tocmai pentru că ne doare, tocmai pentru că nu mai suportăm o situație interioară, fie ea boală trupească sau sufletească, suntem în situația, adesea disperată, în care căutăm…scăparea de ea.
Boala, când o ai, e greutatea de care vrei să scapi.
Și scăparea de ea, vindecarea, e simțită ca o eliberare de o mare povară.
Așa că prima Evanghelie duminicală a lunii august pune problema vindecării totale a omului [Mt. 9, 1-8].
Pentru că un paralitic, care nu se putea ridica din pat…este iertat de păcate și, în același timp, este vindecat de Domnul de boală. De paralizie…
Ca să înțelegem, de fapt, unde se produce marea despovărare/ marea eliberare: în suflet, în adâncul nostru!
Boala de acolo începe și acolo se termină… Boala începe de la a face răul în noi înșine. De la a coabita cu păcatul. De la a accepta păcatul ca mod de a fi. Însă păcatul, oricare ar fi el, nu este o expresie a umanității. Nu îl reprezintă pe om…nu reprezintă viața autentică a omului.
Tocmai de aceea, dacă te vindeci de păcate, începi să te vindeci de boală…în mijlocul bolii.
Și cred, din experiența pe care o am până acum, că de unele boli sau de unele obiceiuri rele sau de unele ispite nu ne vindecăm ușor…sau nu ne vindecăm aproape toată viața…și prin aceasta sunt o sursă de smerire a noastră…și de apropiere de oameni.
Căci cum ai înțelege boala altora, dacă tu nu ai avut niciodată o boală, un accident, o dramă, o nefericire profundă?
Cum să înțelegi o stare sau un sentiment…la care nu participi?
Dar când boala ta ți-a adus smerire, ți-a adus răbdare, ți-a adus încercare, ți-a dat să simți ajutorul lui Dumnezeu și omenia oamenilor…știi să respecți bolile și neputințele altora.
Acum ești tânăr, ești în putere…dar mâine nu vei mai fi.
Mâine te poți accidenta.
Mâine poți ajunge pe drumuri.
Mâine poți fi țintuit în pat.
Sau astăzi…nu mâine…poți ajunge de nerecunoscut…
Pentru că nu știm ce se va întâmpla cu noi, cât vom face din ceea ce vrem să facem, cât vom trăi, cum ne vom sfârși viața…
Paraliticul de pe pat…și gestul Domnului…suntem, de fapt, noi…și El!
Întotdeauna suntem bolnavi în fața Lui și întotdeauna avem nevoie de El ca Doctor și ca Izvor al vieții.
Și numai cine e Dumnezeu este Izvor al vieții și numai cine ne-a făcut poate să și vindece neputințele pe care noi ni le-am făcut.
Adică suntem creatori de boală…pe când Dumnezeu e dătător de viață.
Noi încercăm să ne trăim libertatea în mod pervers, în mod nedrept și singurul lucru pe care îl creăm e boala, păcatul, urâtul, nefericirea, pe când Domnul încearcă să ne spună, în mod pedagogic, că fiecare ieșire a noastră din perimetrul relației cu El este…o țintuire în boală.
Paraliticul s-a vindecat…dar oamenii din jur, care au participat la vindecare, dar nu cu inimă bună, n-au perceput vindecarea profundă a omului.
Când el s-a ridicat și a plecat la casa lui (v. 7), oamenii, care au văzut vindecarea, s-au înfricoșat și au slăvit pe Dumnezeu (v. 8), pentru că un asemenea lucru e posibil.
Însă nici ei nu au înțeles că El e Dumnezeu întrupat ci că e un om cu puteri minunate.
Din versetul al 8-lea al Evangheliei zilei acest lucru se înțelege: e un om cu puteri minunate, face minuni…dar nu e Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Dar cei care cred acest lucru, că El e doar om și nu Dumnezeu și om, nu acceptă, în fapt, marea iconomie a Fiului lui Dumnezeu întrupat, aceea că El S-a făcut om pentru noi, ca prin toate cele pe care le face pentru noi, să ne ridice pe noi la comuniunea veșnică cu Sine.
Oameni cu puteri minunate, adică plini de harul Treimii, care a lucrat prin ei, au fost toți Sfinții Lui.
Însă El, Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, e Unul din Treime, Fiul Tatălui, Cel dimpreună veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Care S-a întrupat din Fecioară și S-a făcut om, Dumnezeu și om, pentru mântuirea noastră.
De aceea, Fiul lui Dumnezeu se numește pe Sine și Fiul omului (v. 6), pentru că El Și-a asumat umanitatea noastră în persoana Sa veșnică.
Iar pe pământ, prin puterea Lui și primind acest mare dar, această mare harismă dumnezeiască de la El, și noi, ierarhii și preoții Bisericii, putem ierta păcatele oamenilor…pentru că El le iartă prin noi.
Căci Dumnezeu e Cel ce sfințește apa noastră, Cel ce sfințește Euharistia noastră, Cel care preoțește și cunună, botează și ridică din boală!
Noi conlucrăm cu El în toate…dar El e Cel care face toate cele esențiale în slujbele Bisericii Sale.
Din acest motiv, Biserica e sfântă și fără prihană, pentru că Dumnezeu e sfințenia noastră, a tuturor celor botezați întru El dar care suntem plini de păcate.
El e Sfințenia care ne sfințește pe noi, e sursa sfințeniei tuturor oamenilor și a transfigurării întregii creații, pentru că El e Viața.
De aceea, când căutăm ajutor și alinare în Biserica Lui, trebuie să așteptăm toate de la Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinților Lui.
Nu trebuie să ne credem vrednici de minuni și de vindecări minunate…dar trebuie să cerem mila și ajutorul Lui întru toate.
Trebuie să cerem să se facă voia Lui cu noi și cu întreaga creație.
Astfel putem trăi ispitele, durerile, bolile, neîmplinirile noastre ca pe mijloace de îndreptare, de curățire și de sfințire a noastră…și nu ca pe niște lucruri implacabile.
Pentru că implacabilul, ideea de soartă din religiile păgâne, propovăduia existența unor situații tragice, din care omul nu putea ieși.
Însă viața ortodoxă nu cunoaște tragismul ci doar drama!
Nu e nimic de nedepășit…Dumnezeu e singurul învingător în toate…El nu are contracandidați…însă viața oamenilor are multe lucruri dureroase, multe drame…
Ca să faci drama suportabilă trebuie să o trăiești cu Dumnezeu, fiind plin de harul Său.
De aceea, chiar dacă paraliticul primea de la Domnul doar iertarea păcatelor…primea un lucru imens.
Căci, cu adevărat, marele lucru primit de la El nu a fost că a scăpat de paralizie ci că a înviat din moartea păcatelor.
Iar noi, fiecare dintre noi, care trăim învierea duhovnicească în mod continuu, putem mărturisi cu mâna pe inimă, că marele dar pe care ni-l face Dumnezeu zi de zi e acela că ne iartă păcatele și ne dă să ne împărtășim cu El.
Însă asta nu înseamnă că nu dorim și să scăpăm de boli și de neputințe diverse…
Dar cu El, împreună cu El, suferința e duioasă, tristețea e plină de nădejde, minimalizarea noastră e plină de întărire.
Așa stând lucrurile, iubiții mei, să vedem cu inimă bună toată împlinirea și bucuria celor din jurul nostru!
Să ne bucurăm cu cei care se vindecă, cu cei care se înțelepțesc, cu cei care își schimbă viața, trăind bisericește.
Pentru că de aici, din relația cu Dumnezeu, vine toată schimbarea cea bună, schimbarea duhovnicească, pe care o dorim tuturor.
Dumnezeu să ne întărească întru toate și să ne bucure în vecii vecilor. Amin!
Pr. Dorin Picioruș

[cristiboss56]

Hristos S-a schimbat la faţă şi pentru a schimba "faţa" sufletelor noastre. Pentru că noi toţi suspinăm după lumină. Dar nu vom putea intra în lumină, de nu vom fi fii ai luminii. Nu vom putea vedea pe Iisus Hristos Mântuitorul, şezând pe foc de serafimi şi pe aripi de heruvimi, dacă nu ne vom schimba şi noi "faţa" sufletelor noastre. Nu ne vom putea mântui, dacă mai întâi nu ne vom pocăi aici pe pământ, adică dacă nu ne vom schimba viaţa, faptele şi cugetele minţii şi ale inimii.

Iubiţi credincioşi,
Astăzi S-a schimbat la faţă pe Tabor Domnul nostru Iisus Hristos, ca să întărească în credinţă pe ucenici că El este Fiul lui Dumnezeu, iar în vremea patimii de bunăvoie să înţeleagă taina mântuirii lumii prin Cruce şi prin Înviere. Dar Hristos S-a schimbat la faţă şi pentru a schimba "faţa" sufletelor noastre. Pentru că noi toţi suspinăm după lumină. Dar nu vom putea intra în lumină, de nu vom fi fii ai luminii. Nu vom putea vedea pe Iisus Hristos Mântuitorul, şezând pe foc de serafimi şi pe aripi de heruvimi, dacă nu ne vom schimba şi noi "faţa" sufletelor noastre. Nu ne vom putea mântui, dacă mai întâi nu ne vom pocăi aici pe pământ, adică dacă nu ne vom schimba viaţa, faptele şi cugetele minţii şi ale inimii.
Deci să ne prefacem din răi în buni. Din oameni mândri şi desfrânaţi, să ne schimbăm prin căinţă, în creştini smeriţi şi curati. Din oameni lacomi, nepăsători şi zgârciţi, să ne schimbăm în creştini înfrânaţi, milostivi şi râvnitori la fapta bună. Din oameni stăpâniţi de patimi şi de ură către aproapele, să ne schimbăm în creştini blânzi şi iubitori de Dumnezeu şi de oameni.
Să ne facem fii ai luminii şi ai nădejdii, fii credincioşi ai Bisericii, ai dragostei, ai lui Dumnezeu. Şi cum ne putem schimba faţa sufletelor noastre, adică cum ne vom putea pocăi şi lumina mintea şi inimile? Prin părăsirea păcatelor făcute până astăzi. Şi aceasta se face numai prin Spovedanie şi Sfânta Îrnpărtăşanie luată cu mare evlavie şi pregătire. Apoi, ne putem lumina cu darul Duhului Sfânt, dacă vom urca şi noi cu Hristos pe Muntele Tabo*rului. Taborul închipuieşte Biserica. Prin participarea la slujbele Bisericii, urcăm sigur spre vârful Taborului, creştem duhovniceşte din putere în putere şi ajungem sus, în lumina lui Hristos Celui înfăşurat în focul dumnezeirii. Spre această lumină taborică au alergat toti sfinţii şi înaintaşii noştri. Pe aceasta s-a căutăm şi noi.
Dar să ne întrebăm: când S-a schimbat Hristos la faţă? În clipa când Se ruga pe Tabor. Să ne rugăm mai mult, fraţii mei. Să ne rugăm mereu, neîncetat şi, mai ales, să ne rugăm cu căinţă, cu lacrimi şi din inimă. Rugăciunea stăruitoare, statornică, făcută din inimă înfrântă şi smerită, cum spune David proorocul, curăţă min*tea şi inima, scoate lacrimi din adânc, alungă mânia, pofta şi mândria, naşte lacrimi, coboară peste noi harul Duhului Sfânt şi ne schimbă la faţă. Adică, ne dă pace în inimă, nădejde în mântuire, răbdare în ispitele vieţii şi ne iluminează conştiinţa. Şi dacă, pe lângă rugăciune, smerenie şi spovedanie curată, mai adăugăm blândeţe, milostenie şi iertare către toţi, atunci devenim fii ai lui Dumnezeu după har, devenim fii devotaţi ai Bisericii şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor. Atunci vom urca şi noi cu apostolii pe Taborul cel de sus, să-L vedem pe Hristos şezând pe tronul slavei Sale. Atunci vom putea să cântăm şi noi cu îngerii şi cu sfinţii această cântare pe care o cântă astăzi Biserica: Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie. Amin.
extras din Predica la Schimbarea la Faţă
(Arhimadrit Cleopa Ilie, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an, Editura Episcopiei Romanului, pp. 51-53)