Sfintii Parinti - Sfantul Ioan Casian (Cele opt ganduri ale rautatii)

[cristiboss56]

În prealabil postat de cezar_ioan

Îndreptăţită sau nu, mândria face ravagii în oameni, asta-i cert.
Şi, poate, tocmai pentru că mintea noastră îi găseşte o oarecare îndreptăţire (dar prost întemeiată, răsturnată în raport cu Dumnezeu), mândria continuă să locuiască liniştită în palatul gândurilor inimii noastre.
Pentru a contracara cât de cât "îndreptăţirea" mândriei prin una sau altele dintre calităţile noastre, cred că e de folos să ne reamintim mereu "slugi nevrednice suntem..." (Lc 17,10), precum şi "...dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine" (1 Co 15,10) şi încă parcă mai mult "Ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai primit?" (1 Co 4,7)
Iar omul, câteodată, nu îşi aminteşte acestea doar pentru sine, cât mai ales pentru alţii... Că nu se ţine la rugăciune cu evlavie, că nu îşi fereşte simţurile ş.a.m.d.
Mila Domnului peste noi toţi!

Sfântul Vasile cel Mare aprecia că cel mândru "se vindecă dacă crede în judecata celui care a spus: "Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iac. 4, 6), altfel spus dacă se teme de judecata la care va fi supusă mândria". Domnul Hristos însuşi atrage atenţia asupra urmărilor nefericite ale mândriei: "Oricine se înalţă pe sine se va smeri" (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11). Iar Marcu Ascetul spunea: "Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte ruşine".
Ca şi smerenia, mândria prezintă două forme: una în care te consideri mai presus de ceilalţi oameni şi îi dispreţuieşti, şi una prin care pui pe seama puterilor proprii darurile şi reuşitele (fizice, intelectuale, spirituale şi materiale, sociale). Atunci când omul se concentrează pe sclipirea de bine şi frumos din celălalt, fără a privi la defectele lui, are şansa de a se feri de prima formă de mândrie. Mai mult, aşa cum învaţă avva Dorotei: "A se socoti mai prejos de toţi se opune mândriei celei dintâi. Căci cum se poate socoti pe sine mai mare decât fratele său, sau înălţa în ceva, sau defăima, sau dispreţui pe cineva, cel ce se socoteşte pe sine mai prejos de toţi". De asemenea, acceptarea ocărilor, a batjocurii, a necinstei sau defăimărilor sunt "leacuri tămăduitoare ale mândriei".
Iar al doilea tip de mândrie se vindecă prin rugăciunea neîncetată: "Cel ce se roagă totdeauna lui Dumnezeu, de se învredniceşte să izbutească în ceva, ştie de unde i-a venit ajutorul ca să izbutească şi nu se poate mândri, nici nu-şi pune cele izbândite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu şi Lui îi mulţumeşte pururea şi pe El îl roagă pururea, tremurând să nu cadă de la ajutorul Lui şi să se arate slăbiciunea şi neputinţa lui".
Mai mult decât orice altă patimă, mândria nu se poate tămădui prin eforturi proprii. Sfântul Ioan Scărarul ne-a lăsat un cuvânt care, până astăzi, stârneşte în fiecare din noi o bună nelinişte: "Pe cei neînfrânaţi poate că-i vor tămădui oamenii; pe cei vicleni, îngerii; iar pe cei mândri, singur Dumnezeu".