Intrebare despre milostenie

În prealabil postat de adam000

Iar eu te intreb pe tine altceva: poate vreodata spune omul ca nu are nimic de dat? Chiar nimic?

Chiar daca un om nu are bani, poate da altceva: o rugaciune, recunoastere, rabdarea de a-l asculta si mangaia pe celalalt, etc. Pentru toate acestea nu trebuie bani - sint enorm de multe lucruri pt care nu trebuie bani si care ii pot ajuta pe ceilalti! Cred ca mai destept si mai constructiv ar fi pe acest topic sa facem impreuna o lista de astfel de lucruri (fiecare s-ar gandi la altceva cu care i-ar imbogati pe ceilalti)

TOATE aceste lucruri pe care le avem de la Dumnezeu ca si calitati ale noastre reprezinta o mare bogatie pe care ne-a dat-o Dumnezeu si pe care sintem datori sa ne-o inmultim (acesta bogatie, acesti talanti dati de Dumnezeu) si sa o dam saracilor! Adica celor lipsiti in aceste calitati.
Chiar daca nu ai bani, poate ai altceva: de exemplu poate ca tu ai rabdare. Daca tu ai rabdare si aproapele tau nu are, atunci da-i tu (cel bogat in rabdare), din rabdarea ta, da-i lui, celui ce nu are rabdare (celui sarac in rabdare) !
Si tot asa... imparte toata bogatia calitatilor tale cu cei saraci, cu cei lipsiti in aceste calitati! Nu poti sa spui ca daca nu ai bani, sau ca celalalt este mai bogat in bani decat tine, nu poti sa spui ca nu ai nimic de oferit ca milostenie - poate esti mult mai bogat in calitati decat celalalt, calitati cu care poti face multa milostenie celor lipsiti de ele.

Cu siguranta ai dreptate, ca putem da si altceva decat bani. Din pacate insa, dam tot peste oameni, care au nevoie de ajutor material, caci se stie ce multi cauta de lucru si nu gasesc.
Ca sa le dau altora din calitatile mele, trebuie mai intai sa le am... si cam duc lipsa si eu. Dar o vorba buna, un sfat daca mi se cere, sau o mana de ajutor.... asta oricand!
Nu intamplator am dat exemplul cu Sf. Ilie, care ca pe mine, una, m-a impresionat f profund. Acest exemplu, in fapt al vaduvei sarace, Sarepta Sidonului, care ii da ULTIMA mancare din casa ei Sfantului Ilie, pe care il stia ca e prooroc si ca lui i se datoreaza seceta prelungita si foametea din tara ei, este masura milosteniei pe care trebuie sa o facem. Sa nu dam unuia care are, dar daca intalnim un om cu adevarat sarac, sa ii dam in asa fel, incat acesta sa simta ca a fost miluit. Si atunci tot ce dam, se intoarce, caci Dumnezeu nu ramane dator.

Poate e cazul sa gandim altfel despre noi: sa nu mai zicem ca suntem saraci, ci bogati. Iar bogatia noastra consta in primul rand in credinta in Dumnezeu. Restul le rezolva El pentru noi.

[Yasmina]

Pana una,alta observ ca userul care a initiat acest topic,a fost bannat!

În prealabil postat de Yasmina

Pana una,alta observ ca userul care a initiat acest topic,a fost bannat!

Nu-i nimic! De aceea tot putem discuta pe aceasta tema. Sunt multe de spus.

[catalin2]

În prealabil postat de Yasmina

Pana una,alta observ ca userul care a initiat acest topic,a fost bannat!

A fost banat mai demult, era Adriana din Franta, cine isi aminteste.

[adam000]

În prealabil postat de Miha-anca

Cu siguranta ai dreptate, ca putem da si altceva decat bani. Din pacate insa, dam tot peste oameni, care au nevoie de ajutor material, caci se stie ce multi cauta de lucru si nu gasesc.

Uneori oamenii, vazand lipsa de dragoste, egoismul si dorinta de a-i folosi ca pe obioecte din partea semenilor lor, ajung sa creada ca nu merita (nu merita sa aiba un servici bun, nu merita sa fie iubiti, nu merita sa gaseasca de lucru, etc - le intra lor in cap ca "nu merita"). Si astfel ceva din psihicul / (sufletul?) lor ajunge sa fie amputat de patimile semenilor in timp (de aceea se spune ca o patima / un pacat al unuia strica armonia intregii creatii - se intinde pina unde cel ce pacatuieste / face/gandeste rau nici nu isi inchipuie) - iar acesti oameni ajung ca daca ei nu mai cred ca merita, nici nu se mai lupta, nici nu se mai straduie, parca sint paralizati. Au vointa dar nu sint capabili sa si-o puna in aplicare pt ca au convingerea interioara ca nu se va intimpla nimic bun, ca o sa fie franti de egoismul/patimile celor din jur, asa cum de atatea ori li s-a intimplat. E ca un cerc vicios, o deznadejde ca o credinta a lor care ajunge sa li se implineasca, astfel intarindu-le deznadejdea / crediinta in rau.
Acest gen de oameni poate ca ii intalnesti fara servici si deznadajduiti. Dar nu de bani au ei nevoie ca sa iasa din acel cerc vicios, ci de vindecarea sufletului lor (prin dragostea ocrotitoare si incurajarea din partea semenilor - ca sa vada ca nu sint folositi si nu toti oamenii le dau in cap) - iar in aceasta priviinta calitatile de care este nevoie pt a-i ajuta, nu au nimic de-a face cu banii.

În prealabil postat de Miha-anca

Ca sa le dau altora din calitatile mele, trebuie mai intai sa le am... si cam duc lipsa si eu. Dar o vorba buna, un sfat daca mi se cere, sau o mana de ajutor.... asta oricand!

Este minunat sa oferi tot ce identifici in tine ca poti oferi! Toate le ai de la Dumnezeu! Este bogatia pe care ti-a dat-o El! Inmulteste-o straduindu-te si rugandu-l pe El sa te miluiasca si sa te ajute!
Iar partea cea mai frumoasa este ca stradania noastra de a ne apropia de Dumnezeu si rugaciunea, de fapt ele ne imbogatesc, pt ca acele calitati care sint roada Duhului (bunatatea, blandetea, indelunga rabdare, pacea, etc) de la Dumnezeu vin, prin stradania noastra spre ele, stradania de a implini poruncile si rugaciune.

În prealabil postat de adam000

Uneori oamenii, vazand lipsa de dragoste, egoismul si dorinta de a-i folosi ca pe obioecte din partea semenilor lor, ajung sa creada ca nu merita (nu merita sa aiba un servici bun, nu merita sa fie iubiti, nu merita sa gaseasca de lucru, etc - le intra lor in cap ca "nu merita"). Si astfel ceva din psihicul / (sufletul?) lor ajunge sa fie amputat de patimile semenilor in timp (de aceea se spune ca o patima / un pacat al unuia strica armonia intregii creatii - se intinde pina unde cel ce pacatuieste / face/gandeste rau nici nu isi inchipuie) - iar acesti oameni ajung ca daca ei nu mai cred ca merita, nici nu se mai lupta, nici nu se mai straduie, parca sint paralizati. Au vointa dar nu sint capabili sa si-o puna in aplicare pt ca au convingerea interioara ca nu se va intimpla nimic bun, ca o sa fie franti de egoismul/patimile celor din jur, asa cum de atatea ori li s-a intimplat. E ca un cerc vicios, o deznadejde ca o credinta a lor care ajunge sa li se implineasca, astfel intarindu-le deznadejdea / crediinta in rau.
Acest gen de oameni poate ca ii intalnesti fara servici si deznadajduiti. Dar nu de bani au ei nevoie ca sa iasa din acel cerc vicios, ci de vindecarea sufletului lor (prin dragostea ocrotitoare si incurajarea din partea semenilor - ca sa vada ca nu sint folositi si nu toti oamenii le dau in cap) - iar in aceasta priviinta calitatile de care este nevoie pt a-i ajuta, nu au nimic de-a face cu banii.



Este minunat sa oferi tot ce identifici in tine ca poti oferi! Toate le ai de la Dumnezeu! Este bogatia pe care ti-a dat-o El! Inmulteste-o straduindu-te si rugandu-l pe El sa te miluiasca si sa te ajute!
Iar partea cea mai frumoasa este ca stradania noastra de a ne apropia de Dumnezeu si rugaciunea, de fapt ele ne imbogatesc, pt ca acele calitati care sint roada Duhului (bunatatea, blandetea, indelunga rabdare, pacea, etc) de la Dumnezeu vin, prin stradania noastra spre ele, stradania de a implini poruncile si rugaciune.

Si ce te faci cu acestia, care nu au prea mare vointa, dar nu au nici scoala, sunt bolnavi, au copii, nu au de lucru, dar au facturi de platit, caci tot omul consuma, chiar daca putin, curent electric.
Acestor oameni trebuie sa le dai bani, caci copiii merg la scoala si nu au de nici unele; sa le dai exemplu, caci curtea in care stau se poate cu putin efort din partea lor si rasaduri, seminte, pomi si tufe fructifere din partea celor cu dare de mana, sa se transforme intr-o gradina de zarzavat; si rugaciune, ca in disperarea lor sa reziste si sa nu isi ia lumea in cap.

[adam000]

În prealabil postat de Miha-anca

Si ce te faci cu acestia, care nu au prea mare vointa, dar nu au nici scoala, sunt bolnavi, au copii, nu au de lucru, dar au facturi de platit, caci tot omul consuma, chiar daca putin, curent electric.
Acestor oameni trebuie sa le dai bani, caci copiii merg la scoala si nu au de nici unele; sa le dai exemplu, caci curtea in care stau se poate cu putin efort din partea lor si rasaduri, seminte, pomi si tufe fructifere din partea celor cu dare de mana, sa se transforme intr-o gradina de zarzavat; si rugaciune, ca in disperarea lor sa reziste si sa nu isi ia lumea in cap.

Si daca nu ai bani, chiar nu-i poti ajuta cu nimic? Poti sa le dai exemplu (dupa cum spui) chiar ajutandu-i fara bani, dupa puterile tale!

Chiar daca nu ai bani (daca ai timp), poti sa ii ajuti sa constientizeze ca asa neputiinciosi si fara bani cum se cred ei, totusi pot sa faca multe lucruri cu care sa isi imbunatateasca situatia (de ex ajutandu-i la gradina lor - cu atat mai mult daca ei vor vedea ca tu, care ai problemele tale de viata si iti este si tie greu cu ale tale, din dragoste pt ei ii ajuti, poate ii vei convinge sa isi depaseasca si ei problemele lor care li se par grele si sa se ajute singuri). Poti sa le dai exemplu ca daca nu ai bani (cum poate nu ai avea nici tu, nici ei), sa caute ajutor in diferite programe institutionale de care sa se tina spre a progresa cu viata lor si a copiilor lor (ii poti invata si pe ei dar mai ales pe copii, cum sa caute, cum sa aplice, cum sa scrie o scrisoare de intentie, etc) - in felul acesta poti sa ii ajuti pe copii lor sa nu invete aceeasi mentalitate deznadajduit-lipsita-de-speranta-si-initiativa pe care o au parintii lor (si poti sa ii ajuti in multiple feluri la educarea copiilor lor ca sa nu le calce pe urme ca mentalitate - sa ii inveti mentalitatea ta invingatoare, daca tu ai mentalitate invingatoare).

[glykys]

Eu cred ca Adam are dreptate. Citind aceste lucruri, mi-am adus aminte de o intamplare cu o batranica dornica sa cumpere un anumit lucru, numai ca nu ii ajungeau banii. I-a intins vanzatoarei banii pe care ii avea si a rugat-o sa ii dea acel ceva. Aceasta a refuzat-o, pe motiv ca suma nu e suficienta, iar batranica s-a intors mahnita. Erau si alte persoane de fata si una dintre ele i-a facut semn vanzatoarei sa ii dea produsul cerut, ca plateste restul de bani, numai ca atunci cand a cautat in buzunare, si-a dat seama ca nu avea nici ea banii necesari. Asa ca, stingherita, s-a rugat de cel care o insotea sa ii imprumute niste bani, cu care sa plateasca datoria batranei. Ca in lantul slabiciunilor. Acela, cu chiu cu vai, a scos portofelul, dar si-a dat seama ca nici el nu avea bani. Vanzatoarea, care vazuse toata scena, le-a spus bombanind celor doi sa se duca dupa batrana, ca ii da gratis ce vrea. Nu mica i-a fost bucuria acesteia sa primeasca darul mult dorit.

[laurastifter]

Mă întreb:
oare Mântuitorul nostru Hristos, la Judecata de apoi, va dojeni pe cineva pentru că a dat prea mult, pentru că a "exagerat" în compasiune şi iubire?
Oare Hristos va spune: "flămând am fost, dar voi mi-aţi dat să mănânc fără dreaptă socotinţă, fără să analizaţi bine situaţia în prealabil, fără să realizaţi, mai întâi, o exegeză profesionistă a literaturii patristice pe tema milosteniei etc"?
Dubito... :)

[laurastifter]

Şi mă mai frământă o întrebare:
de ce oare Domnul Hristos S-a sacrificat aşa, pentru fiecare dintre noi, fără a ne judeca mai întâi, fără a-i separa de ceilalţi pe cei mai vrednici (sau pe cei mai puţin nevrednici) de dragostea Sa, pe care, eventual, să-i fi mântuit fără Jertfa Lui supremă?
Până la urmă, El este Dumnezeu şi ne-ar fi putut mântui (nu pe toţi, ci doar pe cei vrednici, pentru că altfel e exces) şi fără sacrificiul vieţii Sale.
Şi dacă El a "exagerat" într-un asemenea grad în relaţia cu noi, dacă a fost atât de risipitor în compasiune, dacă El ne-a iubit cu o "dragoste nebună" (expresia "iubirea nebună a lui Dumnezeu", titlul uneia dintre cele mai cunoscute lucrări ale teologului ortodox rus Paul Evdokimov, a fost folosită pentru prima dată de către Nicolae Cabasila), atunci să înţelegem de aici, oare, că şi noi suntem datori să-I urmăm în aceeaşi "nebunie" a iubirii faţă de semenii noştri, în aceeaşi negare de sine de dragul celorlalţi?
Nu, desigur.
Noi nu trebuie să-I urmăm întru totul lui Hristos, ci doar cu... "dreaptă socotinţă".

P. S. S-ar putea aduce obiecţia că, totuşi, Sfinţii L-au urmat pe Hristos până la capăt.
La aceasta, gândurile negative cuibărite în sufletele noastre (în templul nostru interior, pe care Hristos l-a numit "împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru" şi care, în loc să-I rămână pe veşnicie consacrat, s-a transformat - vai! - în "peşteră de tâlhari", în locaşul tuturor ispitelor argumentate teologic) ne vor răspunde, de asemenea, cu uşurinţă şi prin argumente greu de combătut: ei erau Sfinţi; noi nu. "Non licet bovi quod licet Jovi", nu-i aşa? Noi trebuie să fim smeriţi; dacă devenim prea milostivi şi încercăm să ne asemănăm cu Sfinţii, atunci riscăm să cădem în mândrie. A, Mt5, 48? Şi pentru acest verset se pot găsi numeroase interpretări... Doar şi iubirea poate fi interpretată şi cercetată prin metode "ştiinţifice". De exemplu, ne putem gândi la faptul că acest verset se referă la desăvârşirea pe care o vom atinge, de bună seamă, în viaţa viitoare. Aici, pe pămnt, destul ne este să nu omorâm pe nimeni.
A, această poruncă noahitică este evidentă pentru orice persoană umană, de orice religie, ceea ce înseamnă că nouă, creştinilor, ni se cere să mergem mult mai departe decât atât?
Şi la aceasta, ispitele noastre "teologice" ne vor argumenta, în mod pertinent, că tot nu este necesar să fim atât de dedicaţi în relaţia cu ceilalţi, încât să uităm de noi înşine, să ne dăruim şi să ne sacrificăm pe noi înşine pentru alţii (ceea ce, de fapt, n-ar fi prea indicat nici pentru buna noastră dezvoltare psihologică, nici pentru progresul material al omenirii, nici...).
De ce?
Fiindcă, pentru a fi buni creştini, pentru a ne asigura biletul către Rai, este suficient doar atât:
să nu încălcăm cumva postul în vreo zi, să nu, vorbim niciodată despre realizările noastre (că asta e mândrie), să nu avem prea multe contacte cu cei de alte confesiuni, să nu încălcăm vreodată vreun sfat duhovnicesc găsit pe internet sau în cărţile de învăţătură creştinească, să nu... să nu lipsim de la biserică, să nu spunem glume decât de maxim 5 ori pe an... pe scurt, să respectăm toate interdicţiile tuturor duhovnicilor pe care ne-a fost dat să-i întâlnim de-a lungul întregii noastre vieţi, să le "binevestim" şi altora aceste numeroase şi "mântuitoare" interdicţii (chiar cu riscul de a-i îndepărta de credinţă) şi gata, punct. Aceste învăţături nu se pot negocia, fiindcă, dacă le negociem, punem la îndoială însăşi mântuirea noastră la care, oricum, doar ortodocşii au acces şi ar fi păcat ca noi, singurii privilegiaţi ai lui Hristos, să pierdem şansa oferită.
În privinţa iubirii, însă, Hristos trebuie urmat cu... "dreaptă socotinţă", nu chiar aşa, până la capăt. Altfel, s-ar putea să râdă de noi până şi unii dintre episcopii noştri şi atunci ce facem?
Cam în acest gen sună, de atâtea ori, discursurile ispitelor "teologice" Din noi, care nu ne dau pace! Diavolul e un isteţ manipulator (păcat că nu doreşte să redacteze un manual de specialitate pe această temă): el nu-i va ispiti niciodată pe credincioşii creştini cu ideea că nu există Dumnezeu, ci cu imboldul - strecurat pe nesimţite - de a-şi concentra atenţia la orice, în afară de Hristos (chiar şi la prescripţiile religioase, dacă vor, dar nu la Hristos), de a confunda accesoriul cu esenţialul, relativul cu Absolutul, scopul cu mijloacele, medicamentele cu sănătatea.
Dumnezeu să ne ferească pe toţi de gânduri precum cele enumerate mai sus şi să ne ajute ca, în religie, să-L căutăm doar pe El şi NIMIC ALTCEVA!