Biserica lui Dumnezeu în perioada comunismului

[Ekaterina]

"În ediţia de astăzi a rubricii noastre „Memoria Bisericii“ continuăm seria prezentării preoţilor care la începutul regimului comunist din România au susţinut grupurile de rezistenţă armate din munţi. Ne oprim asupra preotului Petru Iana din Curtea, fostul judeţ Severin, născut la 1 octombrie 1903, în comuna Var. După absolvirea Academiei Teologice de la Caransebeş, tânărul Iana a primit darul preoţiei, la 1 ianuarie 1927 fiind numit în Parohia Curtea.

După instalarea regimului comunist, preotul Iana a avut legături cu maiorul Vasile Duma, liderul unui grup de rezistenţă armată anticomunistă care acţiona în munţii dintre localităţile Curtea, Pietroasa, Româneşti, Crivina, Sinteşti, adică în vestul judeţului Hunedoara şi în estul Severinului. În acţiunea de amploare declanşată de Securitate pentru lichidarea grupului condus de Vasile Duma, la 8 septembrie 1950, preotul Petru Iana a fost arestat alături de alţi locuitori din Curtea şi din aşezările împrejmuitoare.

Câteva săptămâni mai târziu, a fost arestată şi fiica sa, Maria Iana, studentă în anul II la Facultatea de Filologie din Cluj, pentru legături cu Vasile Duma. Potrivit documentelor de la Securitate şi declaraţiilor date de maiorul Duma la 4 iulie 1950, preotul Petru Iana ar fi fost recrutat în această organizaţie în primăvara anului 1949, furnizând bani, alimente şi medicamente pentru cei care luptau în munţi. De asemenea, ar fi participat la unele întâlniri avute cu maiorul Duma.

În consecinţă, părintele Iana a fost inclus într-un format din 19 inculpaţi, majoritatea agricultori, intitulat „banda subversivă înarmată Ţona Ion şi alţii“. Prin sentinţa nr. 559 din 29 martie 1951 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iana a fost condamnat la 9 ani închisoare corecţională, iar fiica sa, la un an, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. Părintele Iana a cunoscut penitenciarele de la Timişoara (1951), Aiud (iunie 1951), Lugoj (decembrie 1954), Gherla (martie 1956), Jilava şi Galaţi (noiembrie 1958).

La expirarea pedepsei, părintele Iana a primit o decizie de domiciliu obligatoriu la Viişoara, în Bărăgan, pentru 48 de luni. După eliberare, la 1 februarie 1964 a fost numit preot la Parohia Sălbăgel, comuna Gavojdia, judeţul Timiş, unde a slujit până la 1 octombrie 1977, când s-a retras la pensie. La 9 februarie 1993 a trecut la cele veşnice. (Sursa: Ziarul Lumina)

[Ekaterina]

"Mulţi preoţi ortodocşi au cunoscut ororile închisorilor din perioada comunistă în mai multe rânduri, atât în arestările din 1948-1952, cât mai ales după 1958. Un astfel de caz este cel al părintelui Ion Iftimie din comuna Dealu Morii, judeţul Bacău. Acesta s-a născut la 23 iunie 1909, într-o familie de oameni simpli din Tecuci.

După absolvirea Facultăţii de Teologie de la Cernăuţi şi a studiilor de Litere şi Filozofie la Iaşi, în 1931 Ion Iftimie a fost hirotonit şi numit paroh la Parohia Dealul Morii. Deşi se înscrisese în Partidul Naţional Ţărănesc, preotul Iftimie nu a militat, tot aşa cum, în circumstanţele guvernării naţional-legionare, a procedat în Mişcarea legionară. A fost un cleric ales, mereu aproape de nevoile credincioşilor săi, un bun gospodar, un intelectual, un slujitor al cetăţii, practic un model pentru comunitatea care i se încredinţase.

La reforma agrară din 1946 s-a implicat pentru o justă împărţire a pământului către ţăranii cu nevoi, care la reforma din 1921 nu fuseseră împroprietăriţi. La alegerile parlamentare din 1946, cu toate ameninţările forţelor de ordine, a fost în fruntea alegătorilor care cereau prezenţa tuturor reprezentanţilor partidelor politice în sala de vot. Din acest motiv, a fost reţinut la Prefectura din Tecuci timp de trei zile.

Pe fondul foametei din Moldova, în ianuarie 1947 a iniţiat o solicitare către ierarhii ortodocşi din Transilvania în vederea obţinerii unui ajutor alimentar. Pentru acest demers, Protoieria II Zeletin l-a delegat să se deplaseze în Ardeal. Înainte de a pleca din localitate, părintele Iftimie a fost cel care a asistat la împărţirea justă a porumbului primit ca ajutor, după ce primarul îşi însuşise o parte din cantitate.

Înainte de a pleca în Ardeal i s-au raliat mai mulţi săteni, gest care a îngrijorat autorităţile statului. S-a răspândit zvonul că preotul Iftimie porneşte o rebeliune, iar primarul din Dealu Morii l-a denunţat la Prefectură că acesta ar merge în Ardeal la o întrunire politică. Părintele a fost reţinut şi chiar judecat pentru „instigare la rebeliune“. Pentru netemeinicia acuzaţiei a fost achitat. În decembrie 1948, este arestat din nou, ţinut în anchete, dar judecat abia în 1950.

De această dată, Tribunalul Militar Galaţi l-a condamnat la 4 ani închisoare corecţională pentru „deţinere ilegală de armament şi găzduire de prizonieri“. Mai târziu avea să afirme, chiar în ancheta Securităţii, că arma găsită în turnul clopotniţei bisericii în care slujea fusese pusă în mod intenţionat, pentru ca la percheziţie să fie găsită. A fost trimis la Canal, unde a muncit la Poarta Albă (februarie 1951), Valea Neagră (noiembrie 1951) şi Galeşu (noiembrie 1952).

În 1953 i se revizuieşte procesul, însă primeşte aceeaşi pedeapsă. Deoarece o executase, la 17 iunie 1953 este eliberat. Revine în parohia sa, cu aceeaşi însufleţire de a sluji altarului şi credincioşilor săi. Cu acordul autorităţilor de stat, în 1957 înfiinţează un muzeu istoric în cadrul parohiei, fiind ajutat de parohieni cu diferite obiecte, mai ales monede vechi.

Slujeşte altarului, predică, ţine aproape de credincioşi cu prudenţă pentru a nu deranja autorităţile. Cu toate acestea, la 16 iunie 1959 este arestat de Securitate. Din declaraţiile unor membri ai comitetului parohial şi ale altor cetăţeni, părintele Iftimie era arătat că ar fi difuzat „materiale interzise, atât la domiciliu, cât şi în biserică, pe care cu bună ştiinţă le-a difuzat în rândul cetăţenilor pentru a fi comentate în mod duşmănos“.

La percheziţie i se confiscaseră „mai multe înscrisuri cu conţinut diferit; mai multe monede din metale albe“. Nu a recunoscut nimic, pentru că nu era vinovat de nimic. La proces s-a comportat la fel, afirmând că a împrumutat unor credincioşi cartea „Sfârşitul omului“, Catehismul şi alte volume cu caracter pastoral. Totuşi, Tribunalul Militar Iaşi l-a condamnat prin Sentinţa nr. 553 din 19 septembrie 1959 la 10 ani închisoare corecţională.

La recurs, după o serie de amânări, instanţa a concluzionat că materialele difuzate nu erau interzise şi a trimis cauza pentru recercetare la Procuratură. Neexistând probe împotriva sa, la 9 iulie 1960, părintele a fost eliberat, după ce cunoscuse închisorile de la Bacău, Jilava, Galaţi şi lagărele de muncă de la Periprava şi Salcia." (sursa: ziarullumina)

[Ekaterina]

In rubrica Memoria Bisericii a ziarului Lumina, este prezentat un alt marturisitor al perioadei comuniste: Marin Naidim. Acesta a fost coleg cu Virgil Maxim si este considerat de supravietuitorii temnitelor comuniste un exemplu de traire crestina.

"Marin Naidim s-a născut la 6 martie 1922, în familia unui agent fiscal din localitatea Râmniceni, judeţul Râmnicu Sărat. În iunie 1942 a absolvit Şcoala Normală din Buzău şi, potrivit documentelor rezultate din ancheta Siguranţei, ar fi predat conducerea Frăţiilor de Cruce din acelaşi oraş lui Virgil Maxim.

Deoarece în toamna lui 1942 se declanşase seria arestărilor tinerilor consideraţi că încă mai activează în Frăţiile de Cruce, la 10 noiembrie, în timp ce se afla la Centrul de încorporare din Râmnicu Sărat, Marin Naidim a fost reţinut şi trimis în ancheta Siguranţei din Buzău.

După malaxorul torturilor din anchetă, la 1 decembrie 1942 este mutat, alături de ceilalţi foşti colegi, la Penitenciarul Ploieşti. Este judecat în lotul FDC, grupul nr. 14 şi condamnat prin Sentinţa nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curţii Marţiale a Corpului 5 Teritorial Ploieşti la 25 ani muncă silnică şi anularea diplomelor pentru „strângerea de cotizaţii şi contribuţii pentru scopuri urmărite de asociaţiuni interzise“ şi „constituire de asociaţiuni clandestine potrivnice ordinei de stat“.

În câteva zile a fost trimis la Penitenciarul Aiud, unde a cunoscut regimul dur de detenţie, care consta în hrană deficitară şi multiple pedepse corporale, unele chiar în preajma sărbătorilor religioase. Cu toate acestea, Naidim s-a evidenţiat printr-o aleasă trăire creştină, făcând parte din grupul misticilor alături de Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc sau preotul Vasile Serghie. În septembrie 1944, pentru o lună, a fost transferat la penitenciarul din Alba Iulia, pentru ca mai apoi să presteze munci agricole în fermele de la Galda şi Unirea.

În aprilie 1948 a revenit în Aiud, găsind capela penitenciarului devastată de autorităţi, semn că regimul de detenţie căpătase o altă traiectorie. Salvarea sa, ca şi pentru mulţi alţi deţinuţi, a fost trăirea autentic creştină remarcată de numeroşi memorialişti ai perioadei comuniste. În acest sens, Gabriel Bălănescu spune: „Marin Naidim domina prin comportament, cultură - făcută în închisoare - şi o mare capacitate de iubire pentru toţi cei din jur.

În dormitorul unde se afla Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeaşi atmosferă era şi în echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil! Îl depăşea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră… Naidim era echilibrat şi prin faptul că păstra o notă smerită a trăirii lui religioase.

Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absenţă ale lui Naidim, când îşi făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreţie, iar în discuţiile religioase nu căuta să-şi impună punctul de vedere. Şi-l impunea însă prin faptele lui lipsite de ostentaţie“. Între ianuarie 1951 şi septembrie 1953, Naidim este trimis la muncă silnică la mina de la Baia Sprie, apoi revine la Aiud.

Refuză reeducarea, motiv pentru care suferă numeroase pedepse din partea gardienilor. La 10 decembrie 1958, la o percheziţie în celulă i se găsesc „două carneţele scrise cu cerneală şi o cruciuliţă confecţionată din os“. Se ordonă o anchetă, iar Marin Naidim primeşte 10 zile izolare. A fost eliberat de la Aiud, printre ultimii deţinuţi, la 28 iulie 1964. Însă libertatea i-a fost ca o a doua temniţă, deoarece Securitatea l-a urmărit la fiecare pas."

[Ekaterina]

„Şaisprezece ani - treisprezece de muncă silnică şi trei de grea clandestinitate - reprezintă un capitol negru din viaţa unui om.

L-am început la 35 de ani şi l-am încheiat la 52. Un capitol de calvar, căruia i-aş putea spune calvarul Aiudului, pentru că zece ani i-am petrecut numai la Aiud.“ Aşa îşi începe depănarea amintirilor părintele Ioan Bărdaş în a sa carte „Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui preot ortodox“, apărută la editura bucureşteană Anastasia, în anul 1999.

Era preot în Sâc, lângă Beliu, judeţul Arad, când într-o zi din anul 1948 un plutonier de jandarmi din Beliu îl anunţa că se afla pe lista pentru arestare. Din acest motiv a plecat de acasă, urcând în munţii Codrului pentru trei ani. Dar neajunsurile pentru Ioan Bărdaş începuseră mai înainte. În 1939, ca student la Academia Teologică din Oradea, era reţinut pentru suspiciunea de răspândire de manifeste legionare.

Fusese un denunţ al unui ţăran care în anchetă a recunoscut că era vorba de o altă persoană. Apoi, în primele zile ale ocupaţiei horthyste din Oradea, tânărul Bărdaş a fost din nou reţinut pentru suspiciunea de spionaj în favoarea statului român. A fost expulzat alături de alţi români, care au cunoscut neajunsurile Diktatului de la Viena.

După război, în 1945, Ioan Bărdaş a fost internat în lagărul de la Caracal, de unde îşi aminteşte cum se purtau discuţii „de lămurire“ pentru ralierea preoţimii la frontul democrat iniţiat de partidul comunist. După eliberare, Ioan Bărdaş a primit în slujire Parohia Sâc, azi Sălişte de Beliu, fiind martor al alegerilor din 1946, falsificate de comunişti.

Instalarea comuniştilor la putere i-a determinat pe mulţi români să urce în munţi, în aşteptarea americanilor eliberatori. Astfel, părintele Bărdaş s-a implicat în rezistenţa de pe Valea Crişului Alb, uneori participând la şedinţele acestui grup anticomunist. Aşa s-a ajuns la situaţia din mai 1948, când părintele Bărdaş a fost informat de un plutonier de jandarmi că urma să fie arestat.

Părintele a luat decizia de a urca în munţii Codrului, alături de învăţătorul Aurel Leucuţa şi „alţi flăcăi“. Îi aştepta pe americani. Trei ani mai târziu, prin trădare, părintele era arestat, iar în martie 1953, condamnat la 20 ani de muncă silnică pentru activitatea în mişcarea de rezistenţă „Horea, Cloşca şi Crişan“.

În memoriile sale, părintele Bărdaş descrie regimul de detenţie din timpul anchetei de la Securitatea din Arad, din penitenciar, dar mai ales din cele două locuri care l-au marcat: Canalul şi Aiudul. Poate că vorbeşte prea puţin despre colegii de suferinţă, în schimb realizează o frescă aproape completă a universului concentraţionar pe care l-a cunoscut.

Descrie regimul de muncă obligatorie de la canal, hrana pe care o primea, pedepsele, spaţiul concentraţionar. Practic, prin lectura cărţii sale, părintele Bărdaş ne introduce în ceea ce a văzut şi a suportat. Părintele ne oferă o descriere a regimului de muncă de la Aiud, a perioadelor mai bune de detenţie, legate probabil de schimbările în relaţiile internaţionale, despre nemulţumirile deţinuţilor, ca de pildă greva de la Aiud din 1957, sau reeducarea orchestrată de colonelul Crăciun.

Aspecte care nu pot fi eludate din lectura cărţii pe care o propunem sunt cele legate de momentele de spiritualitate şi cultură: prelegerile profesorului Ioan Petrovici, dar mai ales slujbele care se ţineau la Aiud. Părintele Bărdaş vorbeşte de săvârşirea spovedaniei şi a împărtăşaniei, de ţinerea, alături de alţi preoţi ortodocşi, a Sfintei Liturghii „seci“, adică fără prefacere.

Tot la Aiud, mărturiseşte Ioan Bărdaş, a învăţat Sfânta Liturghie în limba greacă de la părintele profesor Dumitru Stăniloae. Iar acestea sunt numai câteva frumuseţi din lectura cărţii părintelui Ioan Bărdaş, o importantă sursă pentru cunoaşterea şi înţelegerea suferinţelor îndurate în detenţia comunistă." (sursa: ziarullumina.ro)

[Ekaterina]

"În 1945 clerul ortodox știa că relația Bisericii cu statul comunist se va schimba dramatic, așa cum se întâmplase în URSS în anii 1920-1930. Regimul comunist a început prin a face din preot un funcționar public în 1945, pentru a folosi acest lucru ca armă de șantaj. În 1945 înființează Ministerul Cultelor, acum și cu inspectori locali, nu doar centrali ca până atunci. Religia este eliminată din școli în 1948, dar preoții nu mai aveau voie să facă catehism nici în biserică; dintre cultele religioase recunoscute oficial, această interdicție se aplica doar celui ortodox. Desființarea a circa 100 mănăstiri și scoaterea a mii de călugări din viața monahală are loc în 1959, prin decretul 410.

Cei patru patriarhi români din timpul regimului comunist au gestionat diferit relația stat-Biserică. Patriarhul Iustinian Marina (1948-1977) a creat un sistem tipic de relații cu statul, care i-au permis Bisericii să supraviețuiască în statul comunizat; el a organizat rezistența spirituală a modului de viață ortodox. În statele comuniste în care ierarhii s-au opus vehement reprimarea a fost foarte dură și biserica chiar a dispărut, așa cum s-a întâmplat în Albania, unde formele de viață religioasă au fost eliminate și din viața privată, nu doar din spațiul public.

După 1945 regimul comunist a culpabilizat Biserica pentru discursul aniticomunist, pentru atitudinea din timpul războiului și pentru misiunea din Transnistria. Autoritățile au făcut presiuni foarte mari pentru ca Biserica să cedeze, iar ea a încercat să-și continue activitatea pastoral-misionară; în condițiile în care sistemul construia un sistem de instituții și mecanisme menite să scoată Biserica din societate, ei i-a rămas să activeze doar între zidurile proprii, dar strict controlată.

Comunismul însuși era o religie; partidul concura cu transcendenul și Biserica s-a aflat într-un război rece cu regimul. Rezistența opusă de ea a fost manifestarea firească a misiunii ei: pastorația; mulți preoți au fost acuzați și condamnați de fapt pentru pastorația autentică pe care o făceau în parohia lor. Rezistența spirituală din închisori și mănăstiri a dat mărturisitori și martiri; ei nu au fost încă canonizați, ceea ce întârzie cunoașterea altor forme de rezistență. În timpul regimului comunist Biserica a fost o voce fără cuvinte; rezistența ei s-a dovedit eficientă dacă ne gândim că după 1989 formele de viață religioasă s-au coagulat rapid.

Nu avem încă suficiente studii de referință pentru a judeca atitudinea Bisericii din timpul regimului comunist, dar putem constata că societatea românească de astăzi nu este secularizată. Dacă la începutul anului 1990 în toată Uniunea Sovietică existau 7.000 de biserici, în România erau 12.200.

CNSAS nu deține toate documentele regimului comunist și principalul impediment pentru istorici este să aștepte sosirea informațiilor din alte arhive. Alte piedici sunt bugetul și personalul insuficient. Pe de altă parte se pune întrebarea cât de pregătiți suntem să aflăm istoria regimului comunist românesc. În timp ce alte țări își asumă trecutul cu victime, delatori și mărturisitori de credință și au înființat muzee ale comunismului, în România Camera Deputaților a respins în urmă cu două luni o asemenea propunere.

Pentru a ne orienta avem nevoie de repere din trecut. Unitatea neamului românesc a fost păstrată timp de secole, pe deasupra granițelor, prin comunitatea de credință, de sânge și de limbă. A ataca astăzi Biserica nu este doar o modă, ci și o politică a UE. În actul fondator al Uniunii lipsește referirea la creștinism, iar Parlamentul European a respins anul acesta condamnarea comunismului, care a decimat Biserica ca instituție și a dat martiri și mărturisitori. Pentru formarea Statelor Unite ale Europei credința în Dumnezeu și sentimentul național se dovedesc incomode." (Alina Ioana Dida)

[Ekaterina]

"În efervescenţa creaţiei literare din perioada interbelică, Vasile Militaru reprezenta numele unui poet cu destinaţie spirituală, chiar mistică, şi cu producţii satirice din cele mai versatile. Nu s-a remarcat în funcţii publice, nu a militat în politică, în schimb a devenit cunoscut prin frumoasa lucrare intitulată „Psaltirea în versuri“, a cărei editare a fost încurajată de mai-marii Bisericii.

Mai puţin cunoscută este latura sa mărturisitoare în vremea persecuţiei comuniste. Vasile Militaru s-a născut la 19 septembrie 1886, într-o familie de plugari din Dobreni-Câmpurelu, din fostul judeţ Ilfov. A fost autodidact, la vârsta de 15 ani debutând în literatură, iar în 1919 publicând primul volum de poezii, cu titlul „Strop de rouă“. Este remarcat de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, care îl ajută să se propulseze în lumea literaţilor.

În 1927-1930 publică constant în ziarul „Universul“. Deoarece a publicat o fabulă cu aluzie la regele Carol al II-lea şi Elena Lupescu, se retrage de la „Universul“ şi scrie la „Porunca vremii“ sub pseudonimul Radu Barda. Este nemilos cu demagogia, servilismul, corupţia, ipocrizia şi indiferentismul faţă de poporul care cunoştea neajunsurile materiale. Totodată se dedică tot mai mult poeziei religioase, de respiraţie mistică, ajungând în 1933 să publice „Psaltirea în versuri“, în 10.000 de exemplare, lucrare premiată de Academia Română.

Prin activitatea sa s-a înscris şi pe plan social, prin apariţia, în 1936, a volumului „Cântecile crinului“, cu menirea, potrivit afirmaţiei sale, „să contribuie la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi“. La instalarea regimului comunist, poetul Vasile Militaru avea deja un trecut care oricând putea fi considerat pătat de „antecedentele politice“.

Deşi împotriva sa s-a invocat infracţiunea de „omisiune de denunţ“ privind un grup de tineri care ar fi propagat idei monarhiste, culpă care l-ar fi trimis în justiţie, totuşi la 19 decembrie 1951 a fost reţinut şi trimis în detenţie administrativă, motivul real fiind activitatea sa publicistică interbelică. A fost purtat prin penitenciarele de la Rahova, Ocnele Mari, Jilava şi lagărele de la Ghencea şi Fundulea. A fost eliberat la 9 decembrie 1952.

După eliberare, Vasile Militaru a continuat să frecventeze parohia de care aparţinea, Biserica Caşin din Bucureşti, din al cărei consiliu făcea parte. Era un apropiat al preotului Dumitru Manta, la fiecare şedinţă a consiliului parohial recitând din poeziile sale alcătuite mai ales în timpul detenţiei. Uneori mergea la Piteşti, unde soţia lucra la Teatrul de Stat. S-a apropiat de preotul Ion Postelnicescu de la Biserica „Sf. Vineri“, în timpul vizitelor pe care i le făcea împărtăşindu-i din creaţia sa poetică, într-un cerc format din fosta elită piteşteană.

Însă aceste atitudini normale pentru oameni de cultură şi credincioşi ai Bisericii au fost curmate de organele de represiune comuniste. La 8 ianuarie 1959, Vasile Militaru era arestat de către Securitate, pentru a fi anchetat într-un lot de 14 persoane, printre care şi preotul Postelnicescu. A fost torturat, intimidat şi anchetat pentru fabulele care i s-au găsit la percheziţie: „Un congres de interes pentru oameni cuânţeles“ şi „Doi câini - fabulă fără morală“, prima făcând aluzie la congresul PCUS din 1956, iar a doua, la cele două zone ale Berlinului, de est şi de vest.

De asemenea, ancheta s-a axat pe creaţia poetică religioasă, în special cea scrisă în perioada primei detenţii, mai apoi dactilografiată şi difuzată în cercurile în care se manifesta. Este vorba de „Psalm“, în 23 de strofe, scris la Jilava în decembrie 1952, de „Crăciun 1951“ şi „Strigăt către Domnul vieţii“, ultimul scris la Fundulea, în octombrie 1952. Anchetatorii au concluzionat că Vasile Militaru „s-a întâlnit cu învinuiţii şi a purtat discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat-popular din RPR, la adresa URSS şi a întregului lagăr socialist“, acuzându-l de „uneltire contra ordinii sociale“.

Prin Sentinţa nr. 390 din 20 iunie 1959 a Tribunalului Militar Craiova, Vasile Militaru a primit o condamnare de 20 de ani temniţă grea. De la Piteşti a fost mutat la Ocnele Mari, unde la 8 iulie 1959, orele 17:30, a decedat. Nu a fost singurul din acest lot care a mărturisit până la trecerea la cele veşnice. Părintele Ion Postelnicescu a fost un alt mărturisitor, despre care vom vorbi într-o ediţie viitoare. (sursa: ziarullumina.ro)

Despre securitate ce se poate spune? Lupu isi scimba blana, nu?