Tot Eminescu ne spune că atunci când pătura dirigentă dintr-un stat devine pătură superpusă, socotindu-se îndreptățită să consume oricât, doar să consume, față cu poporul chemat numai să producă, nu să și devină, să ființeze conform cu menirea lui, cu rosturile sale, cele ce sunt mai presus de istorie și de regimuri, de proiecte și de strategii, atunci popoarele degenerează. În era de ilegitimă domnie a păturii superpuse poporul e siluit să slujească închipuirile sterpe ale plebei care s-a titrat singură cu titlul uzurpat de pătură dirigentă, improductivă și teribil de închipuită. În atari situații, poporul degenerează, aflându-se finalmente amenințat cu pieirea. Acesta este răul de sus, răul ce apasă ca o supnerfetație sufocantă peste poporul chemat să susțiă sinecuri, afaceri cu banul public, să înmulțească averile „reformatorilor”, să poarte povara instituțiilor pentru experimentul progeniturilor, să suporte un stat spre a facilita abuzul și uzurpările incontinente ale oligarhiilor înfometate mai teribil decât foamea sălbatică a fiarelor. Să credem că România suferă astăzi de răul vechi al grecilor peste care s-a suprapus răul modern al… românilor? Rău peste rău. Fiindcă răul acesta, din străvechimea Balcanilor, a pătruns și în popor. Căci care dintre români nu se crede pe sine îndreptățit la mult pentru sine și la cât mai puțin de la sine? Iar despre oligarhiile care străbat veacul s-ar putea repeta pur și simplu caracterizările de ieri ale lui Eminescu, fără de vreo adăugire, spre a ilustra încă o dată puterea teoriilor sale. Veacul este un trist poligon de verificare a performanței teoriilor lui Eminescu, într-un act de tragică retrosociologie eminesciană.
Răul cel mare care amenință existența popoarelor, în genere, este răul care vine de la plebea de sus, dinspre pătura superpusă. Aceasta distruge popoarele, nimicește statele, istovește energiile muncii mai rău decât seceta cea mai teribilă, decât invaziile de lăcuste care întunecă cerul, decât epidemiile de ciumă. Singura cultură pe care o promovează o asemenea pătură distrugătoare de stat și nimicitoare de popoare este „cultura morții”, Anticultura. Arhonții păturii superpuse vin ca mesageri ai Anticulturii, ai antiomului, ai familiei întoarse pe dos, ai anarho-nihilismului, în numele corectitudinii politice, al „paralibertăților” marelui dezmăț etc. Toate acestea sunt, de fapt, definiții pe dos. Menirea familiei, într-o atare vedere răsturnată, nu este aducerea pe lume a pruncilor, ci procurarea de plăceri pe față și pe dos. Menirea femeii nu este să fie negreșit soție și mamă, ci, eventual, prostituată cu firmă sau chiar fără de firmă, adulată și hetairă. Menirea pântecelui matern nu este zămislirea de prunci, ci mormânt de prunci nenăscuți. Menirea geniului nu este adevărul, binele și frumosul, ci să bată marginile pământului ca diavolul din Povestea lui Iov.
Persistă totuși în mediul marilor dezagregări două procese care, pentru spațiul de la Dunăre, spre Marea cea mare și mai sus de Carpați, au o cuprindere românească totală: războiul pentru România și războiul pentru românism. Primul se desfășoară pe fronturi multiple: este un război economic, un război politic, un război informatic, un război cultural, un război social etc. Războiul pentru românism se desfășoară, însă, într-un plan strict sufletesc, spiritual, este un război arareori la vedere, și ținta atacatorilor este chiar sufletul românesc, identitatea spirituală a românilor ca popor european multimilenar. Am crezut până ieri că războiul pentru România s-a încheiat cu înfrângerea totală, cu multe dezastre, atestate de jaful numit privatizare, de profilul oligarhic al statului, de victoria anticulturii, de marele exod al românilor tineri, de marea vânturătoare demografică, de progresul mortalității, al alcoolismului, al adulterismului, al divorțialității; acestea sunt percepute de mulți drept semnele care atestă pierderea războiului destinat să apere o viață socială decentă, demnă etc. Cel care află că dintr-un popor de circa 20 de milioane au migrat cam 20% (ceea ce înseamnă circa 40% din populația ocupată) nu poate pune decât o etichetă pe frontispiciul simbolic al acelei țări: dezastru sau catastrofă. Judecând după furia mulțimilor disperate, am înțeles că nici războiul pentru România nu s-a încheiat, doar că se poartă cu o populație disperată, amintindu-i pe celebrii disperandos din alte țări și alte vremuri (pagini de disperandologie, care vor nutri mâine un tragic tratat despre disperare). În plus, războiul este unul asimetric, fiindcă niciun organ de presă nu pare a fi cu adevărat de partea acestor disperandos, nici o corporație intelectuală nu se precipită să-i reprezinte, darmite să-i conducă. Unde este Tudor din Vladimiri, ridicat odată cu acea pătură obscură de târgoveți care au creat România modernă? Unde este Heliade, unde Bălcescu, unde Eminescu, unde Brătienii, unde Carol I Întemeietorul, unde Iorga, unde sunt gustienii, unde este Spiru Haret, unde sunt Vulcănescu și Golopenția, cei ce s-au arătat pregătiți să primească darul muceniciei pentru țară și pentru Biserica lui Hristos, unde-i Nae Ionescu, unde este strălucitoarea generație interbelică, unde și unde?! Să punem cumva în oglinda zilei înșiruirea celor care se cred acum limbă la cumpăna Europei noi și a culturii, peticături triste, țucălari cu zurgălăi pe care doar țicneala îi scoate din anonimat și o incredibilă închipuire? Las cititorului operația unei atari înșiruiri, ca să fie după voie și nu după nevoie. S-ar putea zăbovi asupra acestui război totalitar, dar sunt prea multe și prea cunoscute înfrângerile și despre ele s-a scris câte ceva. Despre războiul pentru românism nu s-a scris la zi, ori, dacă s-a scris, adeseori tonul și stilul par ale unei epoci revolute. Războiul pentru românism are astăzi mai degrabă un caracter tăcut, anonim, este derulat mai degrabă prin retrageri decât prin înaintări, ceea ce derutează pe oricine nu este antrenat să cerceteze asemenea fenomene. În plus, științele naturalismului metodologic nici nu zăresc fenomenul, suspectându-i pe cei care-l studiază de sentimentalism, de paseism, de pășunism, de fundamentalism, de reacționarsim și de toată gama fenomenelor și mișcărilor antisistemice etc. Războiul pentru românism este purtat zilnic, clipă de clipă, așa cum l-a definit Eminescu prin vocea lui Mircea în dialogul de-o clipă cu Baiazid ruinătorul neamurilor creștine ale sud-estului și nu numai: „și de aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul, // mi-e prieten numai mie iară ție dușman este, // dușmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste”. Aceste cuvinte au sintetizat pentru prima dată definiția războiului identitar pentru apărarea „proprietății identitare”, care a devenit astăzi războiul pentru românism. Este prima dată când este amenințată nu țara, nu economia, nu statul, nu o armată, ci chiar sufletul, românismul însuși, ca gen de viață colectiv, ca atributiv al tuturor celor ce mișcă-n țara asta, a celor mobile și a celor imobile, tangibile și intangibile, mundane și supramundane, adică eroi, genii, dar și sfinții și martirii neamului, începând cu sfinții martiri de la Babadag și de la Buzău și continuând cu martirii temnițelor comuniste.
|
11.08.2013, 16:26:27
Subiecte asemănătoare
Mod hibrid