Familia: părinţi, fraţi, surori...

În prealabil postat de VladCat

Poate că rezolvarea problemei, așa cum am înțeles-o eu din rândurile de mai sus, ar trebui să plece de la clarificarea următorului aspect: E voia lui Dumnezeu ca tu să te nevoiești să păstrezi această apropiere de familie, să te exersezi în iubire (și) prin ei? Dacă răspunsul e „da” atunci lucrurile devin clare. Dar dacă răspunsul e „nu”, sau „nu neapărat”, atunci tu ai putea să menții relațiile la minima rezistență și să încerci să îți vezi liniștită de calea ta...
Să vedem ce zic și cei care au trecut prin situații similare.

Părintele duhovnic îmi zice să fiu în pace cu ei, dar de multe ori îmi sugerează să nu le spun tot adevărul, de exemplu atunci când de anumite sărbători vreau să rămân în Bucureşti ca să merg la biserica mea, să le spun că am diverse alte treburi... căci altfel ei devin geloşi pe Bisercă...
Probabil ar trebui să îmi evaluez mai bine disponibilitatea sufletească faţă de ei... de fapt eu îmi doresc din tot sufletul să fie totul bine, vreau să mergem împreună în locuri frumoase şi în condiţii confortabile (pe banii mei) dar lor li se pare că nu merită cheltuiala şi încearcă (şi la sugestia surorii mele) să îmi schimbe programul, masa, cazarea, compania etc. astfel încât planul meu iniţial se transformă în ceva mai puţin atrăgător.
Nu este o problemă de viaţă şi de moarte, dar e trist că iubirea care ar trebui să existe între noi este pur şi simplu înăbuşită de tot felul de prejudecăţi şi ambiţii...