Depresia-abordare religioasa

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Se mira mai demult Decebal: de unde vii tu cu diagnostice dacă nu eşti psihiatru? Ce cunoştinţe ai tu despre psihiatrie, câtă vreme eşti psiholog.
Noi cei din Universitate secţia Psihologie am studiat (la Spitalul 9, Obregia) timp de 2 ani, 2 ani serioşi, cu mult mai serios decât cei de la medicină (la ei era un curs oarecare printre altele, axat mai mult pe simptome şi tratament), atât psihopatologie cât şi psihologie clinică precum şi psihiatrie cu elemente inclusiv de farmaco.
Eram pregătiţi să înţelegem bine boala mintală, în primul rând pentru a putea ulterior să lucrăm în clinici, ca psihologi cliniciani (şi unii colegi chiar lucrează), apoi pentru a şti să colaborăm cu un psihiatru, şi în fine să putem participa la acţiunea de informare a publicului larg, inclusiv în şcoli (mulţi dintre noi fiind profesori sau consilieri şcolari). Precum şi pentru a înţelege mai bine, prin comparaţie, psihologia omului sănătos la minte, psihologia generală
Am făcut nu doar cursuri cu unul dintre cei mai buni profesori din lume, Prof. G. Ionescu, Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii!, ci şi multă practică, în cei doi ani. Săptămânal, chiar şi în vacanţe dacă se întâmpla să avem vreo restanţă ori vroiam o mărire de notă.
Am avantajul mare, pentru meseria mea, că am avut eu însumi depresie asociată cu consum etanolic exagerat, o vreme şi am experimentat condiţia de pacient, cu 3 săptămâni de internare.
Apoi am câteva mii de ore în AA, unde majoritatea sunt (foşti) pacienţi psihiatrici, şedinţele fiind desfăşurate în incinta spitalului. În fine, am colaborat mulţi ani cu medicii psihiatri avînd clienţi comuni.
Mai am şi o formare specializată pe depresii (cu un specialist recunoscut în terapia cognitivă a depresiei, psiholog din spitalul Obregia) şi alta pe tulburările de personalitate, cu terapeuţi de primă clasă din lume (unii fiind consideraţi chiar lideri mondiali, de pildă Kroestler, din America, pentru negocierea de ostatici).
Drept urmare, spre liniştea lui Decebal şi a altor sceptici, domeniul psihopatologiei este unul în care pot avea, cel puţin, rolul unui agent al cărţilor sau informaţiilor de popularizare.
Faptul că am colaborat (mai exact am realizat) la o lucrare de doctorat în psihiatrie, timp de câţiva ani, nici nu îl mai trec la socoteală. Aia a fost aşa, o plăcere a mea în timpul liber. Un hobby..:)

Mă voi reţine însă pe viitor să mai fac prea multe trimiteri în domeniul psi. E un domeniu complex şi delicat, trebuie mulţi ani de studiu şi de practică pentru a înţelege ce e aceea, de exemplu, mintea. Sau, ca să vorbim despre tulburări, poftim: ce este depresia.
Teama mea e că una scriu, alta se înţelege, date fiind prejudecăţile publicului (precum deja am constatat) şi lipsa de cunoştinţe. De fapt ştiam încă din şcoală, apoi din practică...
Am primit deja reacţii dintre cele mai neplăcute şi ostile pentru că am încercat să aduc puţină lumină în domeniul în care am unele competenţe.
E de-ajuns. Nu mai voiesc să deranjez pe nimeni din confortul în care se autoaşază.

Şi apoi, domeniul meu de azi e educaţia şi performantica, iar nu psihopatologia.
La revedere, aşadar, sau mai corect spus: adio, cu acest domeniu! Mergeţi iute la medic, ori, măcar la psiholog, când sesizaţi (voi sau cei din jur) că începeţi să vă comportaţi ceva mai special ori, pur şi simplu, când nu vă simţiţi prea bine sufleteşte.

Evident, amintiţi-vă de duhovnic, de Sfânta Biserică! Cei care se ţin serios şi corect de Biserică sunt mai puţin predispuşi la îmbolnăviri psihice, iar dacă totuşi se îmbolnăvesc, se refac mai uşor şi mai complet, ba chiar îşi depăşesc starea de sănătate sufletească dinaintea apariţiei tulburării. Există deja studii precise în acest sens. Căutaţi şi veţi găsi!

"Evident, amintiţi-vă de duhovnic, de Sfânta Biserică! Cei care se ţin serios şi corect de Biserică sunt mai puţin predispuşi la îmbolnăviri psihice, iar dacă totuşi se îmbolnăvesc, se refac mai uşor şi mai complet, ba chiar îşi depăşesc starea de sănătate sufletească dinaintea apariţiei tulburării. Există deja studii precise în acest sens. Căutaţi şi veţi găsi!"
Iată, cu adevărat, un punct de vedere avizat, o poziţie a unui psiholog creştin, specialist în psihologie, dar, în primul rând, trăitor al credinţei!
În privinţa prejudecăţilor pe care le-aţi menţionat (că dvs, ca psiholog, aţi fi mai puţin avizat decât un psihiatru etc etc), cred că n-aveţi nici un motiv să vă întristaţi, domnule profesor. Prejudecăţile, prin definiţie, sunt ilogice, iraţionale, aberante. Altfel, nu le-am mai numi "prejudecăţi". Amintiţi-vă de cuvintele Mântuitorului Hristos: "vai vouă când toţi vă vor vorbi de bine, căci aşa le făceau proorocilor mincinoşi...". Aceste critici dovedesc faptul că vă îndepliniţi corect datoria.
Dacă activitatea dvs profesională ar rămâne necriticată (şi mă refer în sepcial la criticile bazate pe prejudecăţi), abia atunci cred că ar fi o problemă, o spun cu toată seriozitatea.
Nu ştiu dacă percep corect lucrurile (din nou, sunt neavizată în domeniu), dar am impresia că, în Occident, psihologii sunt mult mai apreciaţi şi respectaţi decât în România. În ţara noastră, persistă aceste prejudecăţi legate de psihologie, inclusiv în rândul credincioşilor creştini (deşi aceştia au datoria de a le fi încrezători semenilor, încrederea fiind una dintre cele mai minunate modalităţi de manifestare a iubirii). Cred că, dacă aş fi sociolog şi aş realiza un sondaj de opinie, în rândul credincioşilor ortodocşi, în privinţa încrederii în psihologi, aş avea prilejul să observ, printre răspunsuri, mai multe generalizări nejustificate decât am auzit vreodată în viaţa mea. :) Ce să mai spunem de ideea nefondată, fără nicio legătură cu realitatea, potrivit căreia psihologii ar avea intenţia de a-i substitui pe duhovnici?... :)) Este exact ca şi cum am contesta rolul medicilor, al profesorilor sau al altor categorii de persoane, pur şi simplu invocând, fără nici un argument, ideea că profesiile lor ar atenta la sfinţenia artei duhovniciei.
Cred că, mai înainte de a contesta sau minimaliza vocaţia psihologilor, ar fi bine, creştineşte să reflectăm la importanţa unică a obiectului lor de studiu: sufletul omenesc.
Oare pentru îndrăzneala lor, pentru dorul lor de a cunoaşte tainele sufletului uman, aceşti semeni nu merită respectul, încrederea şi admiraţia noastră?