Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Raiul nu se trăiește doar după moarte. El se trăiește în inima omului. Când acolo există Hristos, când omul Îl iubește pe acesta, atunci acel om, chiar dacă ar trăi într-o piață aglomerată, nu vede nimic altceva, nu aude nimic din afară, de exemplu mașini, oameni etc., ci discută și comunică neîncetat cu iubitul lui, Hristos. Acesta este omul care trăiește viața adevărată, pe Hristos.
Deși a studiat doar clasa I primară, părintele (Porfirie) nu face greșeli dogmatice, întrucât teologhisește fiind părtaș la acest har dumnezeiesc nezidit, care este izvorul nepătat al teologiei autentice dar și al vieții "depline" autentice.
Hristos este "plinirea Celui ce plinește toate întru toți" (Efeseni 1, 23) și de aceea cuviosul părinte Porfirie spunea că Hristos este viața. Viața lui Hristos, viața cu Hristos, este singura viață pe care merită s-o trăiască omul.
Pe aceasta o trăia ca o sărbătoare. De aceea propovăduia că viața fără Hristos este moarte. Cel ce trăiește cu Hristos trăiește în rai, chiar din viața asta pământească.
Raiul nu se trăiește doar după moarte. El se trăiește în inima omului. Când acolo există Hristos, când omul Îl iubește pe acesta, atunci acel om, chiar dacă ar trăi într-o piață aglomerată, nu vede nimic altceva, nu aude nimic din afară, de exemplu mașini, oameni etc., ci discută și comunică neîncetat cu iubitul lui, Hristos. Acesta este omul care trăiește viața adevărată, pe Hristos.
De fiecare din noi depinde dacă va trăi viața adevărată "aici și acum", sau dacă va gusta moartea adevărată, "moartea cea nemuritoare", care este despărțirea de Hristos, de dumnezeiescul har. De această moarte trebuie să se teamă omul.

(Ieromonah Sava Aghioritul, Vindecarea sufletului în învățătura părintelui Porfirie, Editura Egumenița, 2012, pp.45-46)

[cristiboss56]

Deseori, după ce am încercat momente de bucurie duhovnicească, începe să ni se pară că Dumnezeu S-a îndepărtat de noi şi cuvântul Său a amuţit. Atunci ţâşneşte din sufletul nostru un strigăt de disperare şi exclamăm precum David: „Până când, Doamne?”
Există perioade în istoria popoarelor când se arată slava lui Dumnezeu în toată splendoarea ei şi când Împărăţia lui Dumnezeu îşi vădeşte puterea. Atunci pare a se stabili o relaţie vizibilă între Dumnezeu şi oameni; se înmulţesc, devin mai dese, minunile, profeţiile, ca şi la facerea lumii, când lumina s-a despărţit de întuneric şi s-au aprins luminătorii cereşti, şi lumea morală se umple atunci de o lumină cerească, care înţelepţeşte şi îndeamnă pe o cale dreaptă. Dar nu arareori, după aceasta vin epoci în viaţa omenirii când glasul lui Dumnezeu nu se mai aude şi când atotputernicia Sa nu se arată din plin. Asemenea vremuri ne sunt trimise ca nişte mari „examene”, menite să ne încerce credinţa. Cerul pare să se fi închis atunci pentru noi, încep să se facă auzite şoaptele necredincioşilor care cer semn din cer şi care repetă: „Unde îţi este Dumnezeul tău?” Dar, cu toate că în zilele noastre nu vedem bolnavii însănătoşindu-se într-o clipă sau morţi care învie, puterea lui Dumnezeu rămâne neslăbită. Glasul Său nu încetează să răsune chiar dacă nu-l auzim: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5,17).
Ceea ce se întâmplă în istoria umanităţii se repetă şi în viaţa fiecărei persoane. Şi în viaţa sufletească, după un seceriş bogat urmează secetă şi foamete, când sufletul suferă de sete şi de foame, tinzând spre adevăr şi când rezervele din hambare se arată neîndestulătoare.
Deseori, după ce am încercat momente de bucurie duhovnicească, începe să ni se pară că Dumnezeu S-a îndepărtat de noi şi că cuvântul Său a amuţit. Atunci ţâşneşte din sufletul nostru un strigăt de disperare şi exclamăm precum David: „Până când, Doamne?”
Chiar dacă Domnul nu ne „răspunde” îndată, El ne va vorbi când va veni ceasul să ne vorbească. Dacă vom alerga cu credinţă la Dânsul, şi-I vom aştepta cu răbdare răspunsul la rugăciunea noastră, îl vom primi, neîndoielnic, când vom avea cea mai mare trebuinţă de el.
(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 74)

[cristiboss56]

Scopul nostru este unul singur: să ajungem să ne vedem pe noi înșine, să ne vedem propriile noastre greșeli, să ne învinuim în toate, să ne criticăm, să ne socotim răspunzători și vinovați de orice și să nu dăm atenție dacă aproapele nostru este vinovat sau nu.
Să fim cu toții atenți și să ne nevoim, așa încât să nu ne pierdem țelul, iar mâine să ne căim amarnic. Trebuie să avem de-a pururi în minte aceste lucruri și să lucrăm ca și cum ar fi ultima noastră zi de viață. Scopul nostru este unul singur: să ajungem să ne vedem pe noi înșine, să ne vedem propriile noastre greșeli, să ne învinuim în toate, să ne criticăm, să ne socotim răspunzători și vinovați de orice și să nu dăm atenție dacă aproapele nostru este vinovat sau nu. Părinții spun: "Dacă dorim să avem pace noi înșine prin a încerca să-i împăcam pe alții, nu vom avea niciodată pace". Cu alte cuvinte, dacă vrem să primim pacea de la alții devenind împăciuitori, nu vom mai avea niciodată pace. Așadar omul trebuie să-și afle pacea înăuntrul său.
"Fă pace înăuntrul tău", zice avva Isac "și atunci cerul și pământul vor fi în pace cu tine".
Să punem acest adevăr sfânt în inimile noastre, căci aceasta este comoara duhovnicească pe care Sfânta Evanghelie si textele patristice ne-o oferă spre mântuirea ticăloaselor noastre suflete!


(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița, p.217)

[cristiboss56]

Mereu să ne întrebăm: “Dacă mor acum, oare mă voi mântui? Oare Îi place lui Dumnezeu felul cum trăiesc eu?” Numai prin cugetare la moarte sufletul nostru se trezeşte la viaţă.
Să știți că, în viață, cea mai importantă clipă este clipa în care poți spune că ai învățat să ierți.
Frate, când vei vedea că apare vrăjmașul, diavolul, și că te tulbură, când vezi că te îmbolnăvești, când nu te vei mai putea ruga așa cum trebuie, tu așa să te gândești: “Frate, dacă eu mor acum, o să mă mântuiesc oare? Oare Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc eu acum?” Şi atunci Duhul lui Dumnezeu te va mustra şi deodată vei vedea că noaptea ai dormit şi nu ţi-ai făcut canonul aşa cum trebuie, sau că a fost pe la tine o persoană care a plecat înapoi supărată sau jignită. Trebuie să te gândeşti mereu la toate acestea, pentru a birui diavolul.
Eu cred că atunci când vine cineva la un preot, la un duhovnic, nu este atât de important cum vine, în ce stare, ci mai important este cum pleacă. Dacă acea persoană pleacă fără a se folosi de cuvântul ce i l-a dat duhovnicul, atunci să ştiţi că mult au pierdut amândoi.
Pe măsură ce ne vom duce la biserică, pe măsură ce ne vom mărturisi, pe măsură ce ne vom scula noaptea la rugăciune, pe măsură ce avem o cugetare sfântă, pe măsură ce căutăm a nu mai sta de vorbă cu gândurile, pe măsură ce mintea noastră cugetă la moarte, atunci Duhul Sfânt ne va ajuta şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate păcatele le vom birui. Mereu să ne întrebăm: “Dacă mor acum, oare mă voi mântui? Oare Îi place lui Dumnezeu felul cum trăiesc eu?” Numai prin cugetare la moarte sufletul nostru se trezeşte la viaţă.


(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, pp. 61)

[cristiboss56]

În sufletul fiecăruia, chiar şi al celui mai mare păcătos, există o sămânţă de bine, răul însuşi fiind, uneori, o consecinţă a denaturării acelui bine aflat în germen.
Iată ce poate face iubirea! Dragostea creştină nu insistă asupra neîmplinirilor altuia, ci caută să le acopere. Fiecare avem lipsuri, fiecare putem deveni dezagreabili pentru unii dintre semenii noştri, prin anumite particularităţi ale noastre, fiecare ne putem întâlni în viaţă cu asemenea situaţii. Viaţa ar deveni insuportabilă, dacă am sta să luăm în seamă orice răbufnire de nemulţumire şi orice criză de irascibilitate, dacă am cere explicaţii şi scuze pentru orice ofensă. Până şi relaţiile noastre de familie ar deveni imposibile. Iubirea acoperă păcatele, căutându-le şi găsindu-le scuze. În sufletul fiecăruia, chiar şi al celui mai mare păcătos, există o sămânţă de bine, răul însuşi fiind, uneori, o consecinţă a denaturării acelui bine aflat în germen. Iubirea este înţelegătoare şi compătimitoare. Iubirii îi place să găsească oriunde şi oricând binele, crede în el, îl caută peste tot. Este un dar de la Dumnezeu care ne îndeamnă să ne purtăm cu blândeţe faţă de lipsurile altora, rămânând mereu exigenţi şi severi faţă de noi înşine. Nu este o formă de laşitate, ci acea iubire cerească, superioară, care, în loc să se cufunde în beznă, caută faţa luminoasă a omului. Iubirea îi iartă şi pe cei cu inima împietrită, le găseşte scuze celor ce îi osândesc pe alţii.
Să nu uităm că iubirea adevărată, care rămâne mereu neclintită, nu vine de la noi, ci de la El. Cu cât vom trăi mai aproape de izvor, cu atât mai mult şi mai statornic vom putea sorbi din apele lui.
(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 95)

[cristiboss56]

Aceasta vă ţine locul canonului pentru lucrurile datorită cărora vă socotiţi vinovaţi...
„Aţi fost clevetiţi”... deşi nu sunteţi vinovaţi? Trebuie să răbdaţi cu blândeţe. Şi aceasta vă ţine locul canonului pentru lucrurile datorită cărora vă socotiţi vinovaţi... De aceea cleveteala pentru voi este mila lui Dumnezeu. Trebuie neapărat să vă împăcaţi cu cei ce v-au clevetit, oricât de greu v-ar fi. Când vedeţi că sunteţi ponegriţi, folosiţi acest lucru ca pe nămolul tămăduitor. Bine faceţi că nu vă pierdeţi atitudinea frăţească faţă de cei care vă aplică acest tratament. Fiecare învinuire neîntemeiată, răbdată cu blândeţe este o cunună a lui Dumnezeu pe capul deja încununat, numai să nu o aruncaţi.
Ştiu puţin cât de greu este să înduri cleveteala. Este nămol, dar nămol tămăduitor. Înduraţi; căci va veni vremea ca doctorul sufletelor să înlăture acest leac. Şi Domnul a fost ponegrit, fiind numit om mâncăcios şibăutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor (Matei 11, 19), am cunoscut că ai demon (Ioan 8, 52).
A fi părtaş la ponegririle Domnului este o mare slavă! Să vă smeriţi în aceste momente, dar să nu vă pierdeţi tăria morală a duhului şi să vă păstraţi convingerea că, nefiind osândiţi de propria conştiinţă, întotdeauna veţi putea privi cu îndrăzneală la Domnul ori veţi sta cu îndrăzneală înaintea feţei Lui.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul,Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, p. 296-297)

[cristiboss56]

Habar n-aveţi cine sunteţi!... Universul se cutremură de un suflet. Nu uitaţi cine sunteţi!
Aveţi grijă, nu vă pierdeţi! Habar n-aveţi cine sunteţi! Sunteţi fiecare o valoare! Valoraţi mai mult decât tot pământul, ne-a spus Hristos. Mai mult decât toate maşinăriile, bogăţiile, aurăriile, decât tot universul. Universul se cutremură de un suflet. Nu uitaţi cine sunteţi! Atât trebuie. Dacă am uitat, ne-am pierdut. Vedeţi că în toate timpurile au fost nenorociri. Nu e ce trebuie astăzi, dar, totuşi, nu-i ca pe vremea lui Nero. Nu-i ce trebuie astăzi, recunoaştem, nu se face îndeajuns, nu ne rugăm îndeajuns; dar, totuşi avem atâtea cărţi, avem de unde porni. Nu suntem noi, preoţii, excepţionali, totuşi avem Liturghie. Nu o să întrebe nimeni poştaşul când vine cu scrisoarea: poştaşule am auzit că ai o concubină, eu nu primesc scrisoarea de la tine. Primeşti scrisoarea, nu te interesează poştaşul. Să ne folosim!
Trăim nişte vremuri deosebite, dar şi nişte vremuri favorabile. Cine rezistă a câştigat. Dar cum să rezişti cu cablul de televiziune? N-ai cum să rezişti cu cablul. Dacă poţi, rezistă; dar e greu, e foarte greu, e aproape imposibil de crezut. Puteţi să faceţi o demonstraţie, dacă vieţi, între dumneavoastră. Spuneţi: eu am rezistat cu cablul de televiziune, pe mine nu mă afectează cablul, nu mă afectează PRO TV, ANTENA 1. Cum nu te afectează când preocuparea ta, dacă eşti tânăr, sunt femeile goale şi, dacă eşti la 30-40 de ani, preocuparea ta sunt telenovelele, şi dacă eşti mai în vârstă preocuparea ta e politica? Cum nu te afectează, când tu pierzi aşa de mult timp în faţa televizorului? Statistica arată că acum un an românul în medie stătea 8 ore la televizor. Cum să nu te afecteze? Te afectează. Te zobeşte. Îţi modifică gândirea mie în mie. Suntem contra? Suntem contra. De ce? Păi dacă îmi taie accesul la împlinirea scopului... Normal n-ar trebui să fiu contra, dar dacă mă zobeşte... Nu vedeţi că noi spunem ceva de la altar, familia spune şi ea ceva, televizorul spune altfel, şcoala spune şi ea altfel, prietenii spun şi ei altfel şi copilul se năuceşte, nu mai ştie nimic.
(Părintele Nicolae Tănase, De la prietenie la iubire, Editura Agaton, p. 218-219)