Biserica si Psihologia

În prealabil postat de AlinB

Din pacate am vazut scotand capul la lumina o serie de indivizi, aparent ortodocsi dar cu o serie de atitudini dubioase fata de medicina, eu nu m-as duce la unul din asta sa-i cer sfatul intr-o problema medicala si la o adica nici nu este asta rolul duhovnicului.

E riscant sa nu fii ortodox si sa arbitrezi in astfel de probleme. Uneori intre suferintele fizice si viata duhovniceasca a cuiva exista legaturi stranse. Marii duhovnici ortodocsi stiu ce scriu eu aici. Da, daca stim ca putem sa discutam astfel de probleme cu un duhovnic si nu o facem, e vina noastra.

[dobrin7m]

acum vreo 2 zile tocmai spuneam ca sper ca discutia sa nu degenereze in extreme. Iata ca s-a intamplat cu userul barsaumas.
Iata cum crestinii ajung astfel medievali, superstitiosi si desigur inapoiati.

Ca sa evitam astfel de confuzii eu vin cu un exemplu concret.
Domnul x incepe sa se simta rau, stari de greata, voma, dureri ale stomacului, mai ales dupa ce ia masa, tulburari de tranzit, gust amar in gura si dureri puternice de cap. Fara sa realizeze inconstientul sau incepe sa lucreze si ganduri nu tocmai bune incep sa ii dea tarcoale. ceva de genul: poftim, m-am imbolnavit, daca am ceva grav, daca nu voi mai putea muncii, am vazut vecinul x ca asa se simtea si avea cancer si astfel starea psihica i se deterioreaza.

Se va duce la medic si acesta dupa un control amanuntit il anunta ca tocmai este posesorul unei pietre frumoase la fiere care daca nu va fi scoasa in viitorul apropiat ii va obstructiona canalul coledoc. Fireste ca nu se va duce la preot ca sa il opereze.

Dar daca este un crestin adevarat, domnul x se va duce la duhovnic si ii va spune despre incercarea de sanatate prin care trece si il va ruga sa se roage si pentru el sa treaca cu bine peste acest impas, sa se refaca usor dupa operatie. pentru ca ce putem noi face fara Dumnezeu? Cum trecem noi peste incercarile vietii fara ajutorul lui Dumnezeu?

Sufletul nostru are nevoie de Dumnezeu in fiece moment al vietii. Iar preotul stie ce are de facut sa intareasca un suflet aflat in durere si la necaz.
Omul care are credinta deplina in Dumnezeu usor trece peste toate incercarile vietii. Domnul il intareste. Si nu trece usor pentru ca incercarea devine mai usoara, ci pentru ca sufletul sau este mai intarit.

Dar sa luam cazul in care domnul x este deprimat si depresiv. a avut mai multe esecuri in viata care l-au cam doborat. trecand peste faptul ca daca ar fi avut credinta tare in Dumnezeu, nu ar fi deprimat si depresiv sa vedem ce poate face.
Cine este cel ce alina sufletele , le intareste in necaz , le mangaie si vindeca? Nu este El Iisus Hristos Acela?
Unde Il gaseste pe Hristos si cum Il cauta pe Hristos? urmand ascultarea de duhovnic, rugandu-se neincetat si cautand sa scape de propriile pacate il va gasi pe Hristos. Cand il ai pe Hristos depresia dispare, caci cine il gaseste pe Hristos primeste bucuria vesnica.

Omul trebuie sa ajunga la intelegerea ca " veacul acesta desertaciunea desertaciunilor". Nimic material aici nu trebuie sa il macine si sa il framante incat sa ii afecteze sufletul. Sf. Antonie cel Mare spune in Filocalia asa: nu te teme omule si rob de ai fii, caci chiar de trupul tau este lovit, la suflet nu ajunge nimeni decat daca tu ii dai voie.

Inauntru in tine, sufletul tau sa cante si sa laude pe Dumnezeu. Atunci nu vei cunoaste intristarea nici daca ai fi rapus la pat.

[Lady Brightside]

În prealabil postat de dobrin7m

Inauntru in tine, sufletul tau sa cante si sa laude pe Dumnezeu. Atunci nu vei cunoaste intristarea nici daca ai fi rapus la pat.

Cu practica stam prost... cam toti. Imagineaza-ti avand pe cineva drag sau chiar unul din copii la pat, ai putea sa nu te intristezi? Eu recunosc, nu!

[dobrin7m]

În prealabil postat de Lady Brightside

Cu practica stam prost... cam toti. Imagineaza-ti avand pe cineva drag sau chiar unul din copii la pat, ai putea sa nu te intristezi? Eu recunosc, nu!

ei desigur ca te intristezi cand aproapele tau sufera, eu insa am spus altceva: cand noi insine am fi rapusi la pat, sa avem sufletul vesel ca l-am gasit pe Hristos si sa nu fim deznadajduiti ca suntem bolnavi.

Iar daca cei de langa noi sufera noi sa avem puterea de la Domnul sa ii alinam si sa ii odihnim. In necazurile vietii, cand un copil este bolnav sau sotul, sotia, cei dragi, te intristezi dar si nadajduiesti la Dumnezeu si te rogi neincetat ca Dumnezeu sa ii vindece, sa ii aline si sa ii bucure. Aceasta nadejde impreuna cu fapta ta buna, de ingrijire si iubire, va face mult bine dragilor nostri.

[laurastifter]

În prealabil postat de dobrin7m

acum vreo 2 zile tocmai spuneam ca sper ca discutia sa nu degenereze in extreme. Iata ca s-a intamplat cu userul barsaumas.
Iata cum crestinii ajung astfel medievali, superstitiosi si desigur inapoiati.

Ca sa evitam astfel de confuzii eu vin cu un exemplu concret.
Domnul x incepe sa se simta rau, stari de greata, voma, dureri ale stomacului, mai ales dupa ce ia masa, tulburari de tranzit, gust amar in gura si dureri puternice de cap. Fara sa realizeze inconstientul sau incepe sa lucreze si ganduri nu tocmai bune incep sa ii dea tarcoale. ceva de genul: poftim, m-am imbolnavit, daca am ceva grav, daca nu voi mai putea muncii, am vazut vecinul x ca asa se simtea si avea cancer si astfel starea psihica i se deterioreaza.

Se va duce la medic si acesta dupa un control amanuntit il anunta ca tocmai este posesorul unei pietre frumoase la fiere care daca nu va fi scoasa in viitorul apropiat ii va obstructiona canalul coledoc. Fireste ca nu se va duce la preot ca sa il opereze.

Dar daca este un crestin adevarat, domnul x se va duce la duhovnic si ii va spune despre incercarea de sanatate prin care trece si il va ruga sa se roage si pentru el sa treaca cu bine peste acest impas, sa se refaca usor dupa operatie. pentru ca ce putem noi face fara Dumnezeu? Cum trecem noi peste incercarile vietii fara ajutorul lui Dumnezeu?

Sufletul nostru are nevoie de Dumnezeu in fiece moment al vietii. Iar preotul stie ce are de facut sa intareasca un suflet aflat in durere si la necaz.
Omul care are credinta deplina in Dumnezeu usor trece peste toate incercarile vietii. Domnul il intareste. Si nu trece usor pentru ca incercarea devine mai usoara, ci pentru ca sufletul sau este mai intarit.

Dar sa luam cazul in care domnul x este deprimat si depresiv. a avut mai multe esecuri in viata care l-au cam doborat. trecand peste faptul ca daca ar fi avut credinta tare in Dumnezeu, nu ar fi deprimat si depresiv sa vedem ce poate face.
Cine este cel ce alina sufletele , le intareste in necaz , le mangaie si vindeca? Nu este El Iisus Hristos Acela?
Unde Il gaseste pe Hristos si cum Il cauta pe Hristos? urmand ascultarea de duhovnic, rugandu-se neincetat si cautand sa scape de propriile pacate il va gasi pe Hristos. Cand il ai pe Hristos depresia dispare, caci cine il gaseste pe Hristos primeste bucuria vesnica.

Omul trebuie sa ajunga la intelegerea ca " veacul acesta desertaciunea desertaciunilor". Nimic material aici nu trebuie sa il macine si sa il framante incat sa ii afecteze sufletul. Sf. Antonie cel Mare spune in Filocalia asa: nu te teme omule si rob de ai fii, caci chiar de trupul tau este lovit, la suflet nu ajunge nimeni decat daca tu ii dai voie.

Inauntru in tine, sufletul tau sa cante si sa laude pe Dumnezeu. Atunci nu vei cunoaste intristarea nici daca ai fi rapus la pat.

"Unde Il gaseste pe Hristos si cum Il cauta pe Hristos?"
În Sf. Euharistie,
în Biserică, în general,
în fiecare dintre semeni,
în Sfânta Scriptură,
în noi înşine,
în cele mai mici şi, aparent, neînsemnate dintre făpturile lui Dumnezeu,
în zâmbetul curat şi sincer al copilaşilor,
în cântecul păsărelelor,
în flori, în întreaga natură,
în întregul univers,
pretutindeni.
Şi unde-L mai putem găsi pe Hristos?
În fiecare carte bună, ziditoare de suflet, pe care o citim,
în fiecare gând, privire, cuvânt sau gest frumos pe care-l primim sau, mai ales, pe care-l dăruim cu naturaleţe şi iubire,
în orice act de bucurie, libertate, curaj, sinceritate şi dragoste neprefăcută,
în tot ce e frumos, adevărat şi bun în lume, în noi şi-n jurul nostru.
Îl mai putem găsi undeva pe Domnul?
Da:
în teologie,
în filosofie,
în ştiinţe (inclusiv în psihologie, da, cu siguranţă că da!),
în artă,
în literatură,
în tot ceea ce poate fi, pentru inimile noastre însetate de adevăr şi de frumos, un pedagog către El (aşa cum Legea lui Moise a fost pentru iudei, iar filosofia şi mitologia antică pentru păgâni).
Dar unde nu-L putem găsi?
În păcat.
Căci scris este-n Sfânta Evanghelie: "pentru ce-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi?".
Unde este Domnul nostru Iisus Hristos, Lumina inimilor noastre?
În aparenţă, nicăieri;
în adevăr, pretutindeni.
Atunci, de ce ne pare atât de greu să-L găsim?...
Voi posta, în acest sens, răspunsul unui copil de 12 ani... un cuvânt desprins, parcă, din Pateric, dintr-un pateric al copiilor:
- "De ce mulţi oameni nu-L pot găsi pe Dumnezeu?"
- "Pentru că-L caută din interes".

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
P. S. De ce să fim exclusivişti? De ce să ne-nchidem în noi înşine, respingând ştiinţa?...
Într-adevăr, Biserica este singurul loc unde Hristos poate fi, cu adevărat, găsit;
fiindcă întregul univers este biserica şi templul Celui preaînalt şi binecuvântat în veci!
Acesta este, cred, secretul înţelegerii corecte a uimitoarei afirmaţii din "Păstorul" lui Herma:
"Biserica există mai înainte decât toate şi pentru Biserică a fost creată lumea".
Hristos în mijlocul nostru!

[antiecumenism]

http://spiritromanesc.go.ro/Parintele%20Staniloae.html

În primăvara anului 1993, cu câteva luni înainte de trecerea sa la Domnul, Părintele Dumitru Stăniloae primea un grup de tineri de la Liga Tineretului Ortodox din Braşov, cu aceeaşi generozitate cu care o făcea cu toţi aceia care-l cercetau bătând la uşa „chiliei” sale din strada Cernica.

"Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.

Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine… .

Lumea aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde?… Şi chiar dacă o pătrunzi nu te satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mă mântuieşte lumea aceasta.

Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… ştiinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?… nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.

Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă - spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic.” Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect şi absolut, desăvârşit, iar datorită complexităţii Lui, El trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.

„N-a fost cândva când n-a fost”, e cea mai întemeiată ştiinţă… Ştiinţa nu spune nimic despre originea lumii: ştiinţa este foarte mărginită. Credinţa vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…” Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.

Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile… ei şi ce-i cu asta; ne scrie nişte legi practice de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica, şi ce poate crea?… tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.

Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.

Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decât Occidentul acesta care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită."

[cezar_ioan]

În prealabil postat de antiecumenism

http://spiritromanesc.go.ro/Parintele%20Staniloae.html

"Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.

Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine… .

Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… ştiinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?… nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.

Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă - spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic.” Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect şi absolut, desăvârşit, iar datorită complexităţii Lui, El trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil.

„N-a fost cândva când n-a fost”, e cea mai întemeiată ştiinţă… Ştiinţa nu spune nimic despre originea lumii: ştiinţa este foarte mărginită. Credinţa vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…” Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.

Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile… ei şi ce-i cu asta; ne scrie nişte legi practice de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica, şi ce poate crea?… tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.

Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.

Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decât Occidentul acesta care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită."

Da, am găsit şi eu de mai multe ori cuvinte de acest fel la Părintele. Sunt momente de mâhnire pentru că oamenii uită de moştenirea lor şi se lasă seduşi de mode trecătoare.
Însă, tot adevărat e că Părintele spunea de fiecare dată lucrurile într-un anumit context. Când critică psihologia o face acolo unde unii psihologi sau adversari ai Bisericii care se foloseau de psihologie ca armă denigratoare, pierdeau din vedere adevărata forţă şi vocaţie a Bisericii care nu poate fi contestată decât de nebuni.
Totuşi, sunt şi locuri unde Părintele vorbeşte pozitiv, chiar elogios despre psihologi. Ştiu asta, nu ţin surse pentru că nu am motiv, nu mă interesează prea tare lucrurile astea eu avînd deja de mult o opinie deja formată, ca om creştin vorbesc, şi nu port gâlceavă, nu strâng date. Am trecut de faza asta.
Un lucru ştiu sigur: că, referindu-se la apuseni, Părintele elogia psihologia şi vedea pe psihologi ca lucrători ai harului lui Dumnezeu pentru vindecarea sufletului omenesc.
În nici un caz nu afirm că Părintele se referea la vreun primat al psihologiei în general asupra Bisericii lui Hristos. Exclus orice gând de acest fel. E nebunie şi prostie mare să creadă asta cineva.
Totuşi, în contextul în care lucrătorul nu îşi face treaba pentru care a fost tocmit, stăpânul are dreptul să spună: "ţi-ai luat plata ta, acum eşti liber, pleacă!" Şi să tocmească pe altcineva.
Din păcate, aşa cum subliniază şi Părintele Rafail, problema nu e că psihologii vin să concureze Biserica (deşi în mintea multor credincioşi sau necredincioşi aşa se întâmplă, chipurile) ci că, în mod real, constatabil mai ales în Apus dar şi în ţările ortodoxe, psihologia câştigă teren, foarte mult teren şi chiar dă clasă mare (pentru cine cunoaşte cum stau lucrurile) pseudo-lucrării duhovniceşti pe care credincioşii (preot şi fii păstoriţi) trebuiau să o facă dumnezeieşte.
Aceasta NU e o problemă a psihologiei, ci e o mare problemă a Bisericii, dinlăuntrul Ei.
Psihologii ştiu că nu au har preoţesc, cum ştie şi doctorul acelaşi lucru.
Însă, când omul, din varii motive, se prezintă la doctor, cum ar putea acesta să-l respingă şi să-l trimită de unde a venit? Nici un doctor nu ar face asta, dacă e doctor adevărat iar nu doar cu numele.

Aşadar, atât părintele Stăniloae cât şi părintele Rafail, eu înţeleg că discută în mod secundar problema psihologiei, mesajul lor central fiind altul: să ne străduim mai mult în Biserică, să nu păţim ca evreii care au fost ruşinaţi de neamuri. Semnele timpului vorbesc deja, cu vârf şi îndesat despre asta...
În acest sens, cred, se pune problema.
Dacă Biserica se face că nu vede ce e cu oamenii şi cu psihologia, dacă Biserica joacă mai departe (prin unii oameni ai ei şi la anumite niveluri) rolul de lider arogant şi dispreţuitor aşa cum făceau fariseii şi cărturarii amendaţi prin Vai-uri de Hristos, atunci da, va veni vremea, eu cred cu tărie că e cu totul posibilă tragedia aceasta, când demnitatea Bisericii va rămâne o amintire iar liderii spirituali şi taumaturgii sufletului omenesc vor ţine de domeniul sărmanei psihologii...
N-ar fi prima dată când mândria şi aroganţa, suficienţa de sine şi nelucrarea talantului, sunt urmate de retrageri ale lui Dumnezeu, fie şi temporare, cu rol pedagogic.
Să nu care cumva să fi ajuns zidarii să nesocotească piatra din capul unghiului, iar boierii să uite cine le dă hrana pentru ospăţ. Hristos vorbeşte pe limba pruncilor şi a proştilor, iar săracii aceştia cu duhul din psihologie s-ar putea să fie printre Zaheii, orbii, ciungii, leproşii, îndrăciţii, desfrânatele, ori chiar morţii de care S-a milostivit Dumnezeu, tocmai pentru ca noi creştinii să luăm aminte...

Biserica nu este secularizată de psihologi şi psihologie, ci de putregaiul dinlăuntrul Ei, care, în rol de Iuda, trădează. Iar acest putregai dinlăuntrul BIsericii nu e altceva decât duhul trândăviei din fiecare creştin în parte şi din mai mulţi laolaltă.

Dacă ar fi să aleg între o lume fără psihologie dar cu Biserică puternică şi vie, mare şi roditoare
şi o lume cu deplin succes al psihologiei dar cu o Biserică anemică,
aleg fără ezitare prima variantă.
În realitate, însă: oare cum stăm în prezent? Dar în perspectivă?
Domnul ştie!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de laurastifter

"Unde Il gaseste pe Hristos si cum Il cauta pe Hristos?"
În Sf. Euharistie,
în Biserică, în general,
în fiecare dintre semeni,
în Sfânta Scriptură,
în noi înşine,
în cele mai mici şi, aparent, neînsemnate dintre făpturile lui Dumnezeu,
în zâmbetul curat şi sincer al copilaşilor,
în cântecul păsărelelor,
în flori, în întreaga natură,
în întregul univers,
pretutindeni.
Şi unde-L mai putem găsi pe Hristos?
În fiecare carte bună, ziditoare de suflet, pe care o citim,
în fiecare gând, privire, cuvânt sau gest frumos pe care-l primim sau, mai ales, pe care-l dăruim cu naturaleţe şi iubire,
în orice act de bucurie, libertate, curaj, sinceritate şi dragoste neprefăcută,
în tot ce e frumos, adevărat şi bun în lume, în noi şi-n jurul nostru.
Îl mai putem găsi undeva pe Domnul?
Da:
în teologie,
în filosofie,
în ştiinţe (inclusiv în psihologie, da, cu siguranţă că da!),
în artă,
în literatură,
în tot ceea ce poate fi, pentru inimile noastre însetate de adevăr şi de frumos, un pedagog către El (aşa cum Legea lui Moise a fost pentru iudei, iar filosofia şi mitologia antică pentru păgâni).
Dar unde nu-L putem găsi?
În păcat.
Căci scris este-n Sfânta Evanghelie: "pentru ce-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi?".
Unde este Domnul nostru Iisus Hristos, Lumina inimilor noastre?
În aparenţă, nicăieri;
în adevăr, pretutindeni.
Atunci, de ce ne pare atât de greu să-L găsim?...
Voi posta, în acest sens, răspunsul unui copil de 12 ani... un cuvânt desprins, parcă, din Pateric, dintr-un pateric al copiilor:
- "De ce mulţi oameni nu-L pot găsi pe Dumnezeu?"
- "Pentru că-L caută din interes".

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
P. S. De ce să fim exclusivişti? De ce să ne-nchidem în noi înşine, respingând ştiinţa?...
Într-adevăr, Biserica este singurul loc unde Hristos poate fi, cu adevărat, găsit;
fiindcă întregul univers este biserica şi templul Celui preaînalt şi binecuvântat în veci!
Acesta este, cred, secretul înţelegerii corecte a uimitoarei afirmaţii din "Păstorul" lui Herma:
"Biserica există mai înainte decât toate şi pentru Biserică a fost creată lumea".
Hristos în mijlocul nostru!

Frumoasă postare, Laura!
În stilul inegalabil, delicat, al liricii feminine...:)

Cât priveşte căutarea lui Dumnezeu din interes, aici mă cam scarpin în cap....
Fac niţel pe prostul, închipuindu-mi că n-aş fi deloc, şi cuget cam aşa:
Îmi vine să zic, apăsat, că aşa şi trebuie căutat Dumnezeu! Din interes. Aşa şi trebuie păstrat!
Din cel mai pur interes, cu a mai hotărâtă dintre intenţii, din spirit pur de bussiness nalt, divino-uman.
Tocmai, că fără acest gând al afacerii cu Dumnezeu, al târguielii chiar, fără priceperea măiastră a afacerii cu Dumnezeu, riscăm să eşuăm în derizoriu, în chestii de timpul liber, în hobby, în turism, în mondenisme, în mode, în lipsă de responsabilitate pentru partea ce-o purtăm în afacere.
Şi mai voim, atunci, prosperitate? Demnitate? Recunoaştere şi putere? Urmaşi? Glorie?....

Dar care este interesul pur al omului în bussinessul cu Dumnezeu?
Şi care e contractul? Obligaţiile contractuale?
Voi spicui câteva repere din Scriptură în postarea următoare. Momment, please!...

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cezar_ioan

Frumoasă postare, Laura!
În stilul inegalabil, delicat, al liricii feminine...:)

Cât priveşte căutarea lui Dumnezeu din interes, aici mă cam scarpin în cap....
Fac niţel pe prostul, închipuindu-mi că n-aş fi deloc, şi cuget cam aşa:
Îmi vine să zic, apăsat, că aşa şi trebuie căutat Dumnezeu! Din interes. Aşa şi trebuie păstrat!
Din cel mai pur interes, cu a mai hotărâtă dintre intenţii, din spirit pur de bussiness nalt, divino-uman.
Tocmai, că fără acest gând al afacerii cu Dumnezeu, al târguielii chiar, fără priceperea măiastră a afacerii cu Dumnezeu, riscăm să eşuăm în derizoriu, în chestii de timpul liber, în hobby, în turism, în mondenisme, în mode, în lipsă de responsabilitate pentru partea ce-o purtăm în afacere.
Şi mai voim, atunci, prosperitate? Demnitate? Recunoaştere şi putere? Urmaşi? Glorie?....

Dar care este interesul pur al omului în bussinessul cu Dumnezeu?
Şi care e contractul? Obligaţiile contractuale?
Voi spicui câteva repere din Scriptură în postarea următoare. Momment, please!...

"Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor.
......
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri..." (Mt 5, 3-12)


"Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă." (Mt 6,33)

"Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea." (Mt 11,12)

"...şi cine nu adună cu Mine risipeşte" (Mt12,30)

"Cine primeşte prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua.
Şi cine va da de băut unuia din aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: Nu va pierde plata sa." (Mt 10, 41-42)

"Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru ei înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri." (Mt 10, 32)

"Până acum nu aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină." (Mt 16,24)

[cezar_ioan]

Sigur, Laura, că Domnul e pretutindeni, cum spuneai, participînd la viaţa tuturor celor zidite de El.
El insuflă tot ce fiinţează. El face ca în lucruri să bată adierea Fiinţei.
El aduce tot ce e bun, frumos, adevărat în întreaga zidire şi în orice colţişor al ei.

Altminteri, dacă ar fi vreun locşor, cât de mic, unde să nu fie Dumnezeu (Doamne, iartă-mă!), cum ar mai fi El Nelimitat, Necuprins, Atotţiitor şi Atotcuprinzător?
Ar însemna că mintea care Îl cugetă aşa pe Dumnezeu, absent din vreun lucru cât de mic, Îi aduce Domnului ştirbire, făcîndu-L limitat. Parte, astfel, din zidire (care e limitată).

Dar Domnul, fiind Necuprins şi Veşnic Viu şi Milostiv foarte, are înţelegere şi compasiune şi pentru minţile mai puţin înţelegătoare. Le-ar lărgi şi pe ele în cunoaşterea Lui, dacă nu şi-ar micşora singure inima, prin mândrie şi suficienţă de sine.

Smerită, aşadar, îmi pare că a fost cugetarea ta, încât micşorîndu-te tu, prin harul Domnului iată L-ai văzut pretutindeni:
de la cele mai mici, mai firave şi gingaşe pulsaţii ale firii până la cele mai cutremurătoare şi de necuprins cu mintea, tării...
Exceptînd păcatul - ai spus. Tipic ortodox!

Trăim în Dumnezeu, viem prin Duhul Lui, trup şi suflet, poezie şi ştiinţă, dinozaur şi râmă, atom şi Univers, trecut-prezent-viitor, carne-piatră-apă-foc şi duh.
Domnul e pretutindeni! AMIN+

P.S. Psihologia zice că atunci când un om Îl cugetă pe Dumnezeu ca fiind limitat, persoana în cauză prezintă o curioasă hipertrofie a sinelui propriu, o inflaţie a Eului în detrimentul altor realităţi sufleteşti şi, ca urmare, proiectează însuşirile sale omeneşti limitate asupra Persoanelor Dumnezeirii. Simte nevoia să se extindă atât de mult, omul acesta dornic să cuprindă totul, fără limite şi frâne, încât până şi pe Bunul Dumnezeu Îl bagă-n buzunar. Cică! Îl face după chipul şi asemănarea sa, a omului. După această logică proiectivă şi inversată în raport cu realitatea (o logică răsturnată, aşadar răzvrătită), Dumnezeu apare în mintea unora dintre oameni incapsulat într-un profil omenesc, aşa încât de fapt nu mai vorbim despre Dumnezeu-Omul ci despre omul-dumnezeu. Analog, păstrînd aceeaşi logică, şi porcuşorii ar putea, nu-i aşa, să spună că Dumnezeu e un fel de porcuşor, elefănţeii că Dumnezeu e un fel de elefănţel, licuricii că Domnul e un licurici ceva mai special ş.a.m.d.
Sunt jocuri ale minţii incapabile să îşi sesizeze cu adevărat limitele şi mersul propriu. De aceea, noi psihologii, încercăm prin varii procedee să susţinem o lucrare de oarecare importanţă: antrenăm pe oameni să se decentreze de pe sine şi să îşi perceapă, cât mai acurat şi detaliat, propriile mişcări ale minţii, sesizîndu-i erorile. Mintea se priveşte pe sine însăşi, se cercetează critic, se amuză ori deplânge de ea însăşi etc. E un mugure începător de pocăinţă, aici, în cercetarea psihologică de sine... Eu numesc asta "a avea muşchi analitic" şi "oglindă".
Asta o spune psihologia; de Teologie nici nu mai amintesc, că o ştim prea bine....:)