Ceva ce ma framanta: Cunoasterea

În prealabil postat de cezar_ioan

Te îmbrăţişez, frate! Cu bucurie!

Dacă îmi permiţi o sugestie (eu, fiind totuşi un ignorant dar îngăduie şi mie o opinie), aş merge mai întâi pe mâna lui Glykis. Ce zicea ea mereu cred că e demn de luat în considerare - studiază cărţile bune, citeşte, pune mintea şi inima la lucru, ca să devii tot mai om. Acum, cât eşti tânăr, că la vârsta mea vei avea multe obligaţii şi nu vei mai avea prospeţimea de azi!

În fine, pune început bun cunoaşterii şi începe cu tine însuţi: cunoaşte-te!
Asta eu cred că se face aşa:
a) implică-te în fapte de viaţă concrete, aşa cum cere starea şi situaţia ta reală, în mediul tău de viaţă; fii activ, asumă-ţi sarcini, dialoghează, împărtăşeşte. Nu lenevi! Nu sta închis, izolat etc. Paralel cu acest proces de implicare concretă în comunitate, caută să iei mereu aminte la tine însuţi, cu onestitate.
b) caută să faci consiliere de orice gen; dacă găseşti un grup de tineri care fac consiliere, sau participă la vreun grup de dezvoltare personală nu contează pe ce temă, intră şi tu! Acolo se fac exerciţii care au ca scop central tocmai cunoaşterea de sine; secundar dezvoltarea de abilităţi pentru relaţiile cu semenii.
c) baza să fie spovedania deasă şi rugăciunea; este uluitor câtă lumină vine în om când se ţine la modul serios, după puteri, de spovedanie şi de lucrarea rugăciunii.

În rest, citeşte! Citeşte şi împărtăşeşete cu alţii care au citit şi ei aceeaşi carte. Scrie, dacă vrei! Încearcă, măcar, un jurnal personal.

Fă-le pe acestea cu răbdare, cu drag, cu inima şi nu doar cu mintea. Şi vei progresa mult, omeneşte măcar... (ceea ce nu-i puţin lucru)

Doamne ajută!

P.S. Dacă am învăţat ceva până azi, cred că aceasta se datorează unui mic secret. Iată-l: întreabă! Învaţă să pui întrebări bune! Insistă pe firul lor! Ani şi ani, reia una şi aceeaşi întrebare! Această obsesionalitate nu e patologică - e însăşi calea cunoaşterii vii şi profunde. Întreabă şi întreabă-te, mereu! Vei cunoaşte fioros, într-o zi... (ai grijă, însă, ce şi mai ales pe cine...)
P.S.2 - permite-ţi luxul să te îndoieşti de multe... Doar de Mila Domnului să nu te îndoieşti! Şi să o cinsteşti, să o lauzi şi să o cânţi, după puterile tale, cu lacrimi de recunoştinţă. Curaj, frate!

Excelenta postare, domnule profesor. Ati pus punctul pe "i" prin ce ati recomandat fratelui nostru. Eu sunt pe jumatate imbecil, lucru confirmabil de cei ce ma cunosc personal, insa gasesc cunoasterea una din fatetele prismei umanitatii. Cindva ma ducea capul bine de tot, acum sunt idiot. Insa continui sa citesc ce pot si sa discut, chiar si unul ca mine poate inca sa o faca.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Barsaumas

Eu sunt pe jumatate imbecil, lucru confirmabil de cei ce ma cunosc personal, insa gasesc cunoasterea una din fatetele prismei umanitatii. Cindva ma ducea capul bine de tot, acum sunt idiot. Insa continui sa citesc ce pot si sa discut, chiar si unul ca mine poate inca sa o faca.

Dragă, dacă îmi permiţi, de acum te voi numi, cutoată afecţiunea "Frate!".......:)))
(Frate mai mic, mă-înţelegi, întrucât puţin, foarte puţin mai lipseşte, deocamdată, să nu mă găsesc imbecil pe de-a-ntregul.)

În prealabil postat de cezar_ioan

Dragă, dacă îmi permiţi, de acum te voi numi, cutoată afecţiunea "Frate!".......:)))
(Frate mai mic, mă-înţelegi, întrucât puţin, foarte puţin mai lipseşte, deocamdată, să nu mă găsesc imbecil pe de-a-ntregul.)

Domnule profesor, cineva ca dvs. si imbecilitatea, in orice sens si masura, sunt multimi disjuncte. Prefer sa fim frati intru credinta. :) Si da, canonul dat include smerire extrema. Iar "smerire extrema", acum, pentru mine, inseamna inclusiv la a imi vedea eu sinumi timpenia si a face evidenta recunoasterea si de catre cei din jur a imbecilitatii mele. Numai asa pot iesi din mocirla spirituala.

[cezar_ioan]

Frate, ţi-am mai zis şi uite, cu bucurie îţi repet:
- juma de oră de "Doamne Iisuse" în fiecare zi, musai retras în cămara ta (într-un locşor cât de mic, fie şi în baie sau pe holul blocului în debara, numai să ai linişte deplină), fără stimuli externi sâcâitori şi nici interni (fără gânduri de hulă, nemulţumiri, mânieri etc.); de preferinţă seara ori noaptea - care e momentul cel mai bun pentru lucrarea rugăciunii; musai cu ochii pe păcatele zilei sau/şi pe cele mai vechi, cugetînd şi văzînd grozăvia lor - de aici lacrimi şi multă căinţă apoi, relativ prompt, primeşti mângâiere mare şi daruri, unele de nespus...;
- niscaiva post, după puteri;
- lectură zilnică, o pericopă măcar din Scriptură;
- o pagină-două din Vieţile Sfinţilor ori din altă carte ziditoare de suflet;
- spovedanie deasă;
- Sfânta Liturghie;
- de se poate, mare ar fi darul: Împărtăşania!
- milostenie.

Asta-i tot.
Oare tu, care eşti mai tânăr şi mai instruit decât mine, care te bucuri de o companie atât de blândă şi frumoasă cu aproapele tău, care nu ai atâtea scârbe ca mine, oare tu nu vei reuşi? Aproape că reuşesc eu, bietul. Cum să nu apuci şi tu măcar cât mine?

Hai, scoală! Osu la treabă şi nu te mai necăji singur, te rog.... (Tare mă superi uneori, supărare frăţească, mâhnire, cu aburiri de ochi cu toate, iartă-mă că-ţi zic...)

În prealabil postat de cezar_ioan

Frate, ţi-am mai zis şi uite, cu bucurie îţi repet:
- juma de oră de "Doamne Iisuse" în fiecare zi, musai retras în cămara ta (într-un locşor cât de mic, fie şi în baie sau pe holul blocului în debara, numai să ai linişte deplină), fără stimuli externi sâcâitori şi nici interni (fără gânduri de hulă, nemulţumiri, mânieri etc.); de preferinţă seara ori noaptea - care e momentul cel mai bun pentru lucrarea rugăciunii; musai cu ochii pe păcatele zilei sau/şi pe cele mai vechi, cugetînd şi văzînd grozăvia lor - de aici lacrimi şi multă căinţă apoi, relativ prompt, primeşti mângâiere mare şi daruri, unele de nespus...;
- niscaiva post, după puteri;
- lectură zilnică, o pericopă măcar din Scriptură;
- o pagină-două din Vieţile Sfinţilor ori din altă carte ziditoare de suflet;
- spovedanie deasă;
- Sfânta Liturghie;
- de se poate, mare ar fi darul: Împărtăşania!
- milostenie.

Asta-i tot.
Oare tu, care eşti mai tânăr şi mai instruit decât mine, care te bucuri de o companie atât de blândă şi frumoasă cu aproapele tău, care nu ai atâtea scârbe ca mine, oare tu nu vei reuşi? Aproape că reuşesc eu, bietul. Cum să nu apuci şi tu măcar cât mine?

Hai, scoală! Osu la treabă şi nu te mai necăji singur, te rog.... (Tare mă superi uneori, supărare frăţească, mâhnire, cu aburiri de ochi cu toate, iartă-mă că-ţi zic...)

Va multumesc, domnule profesor. Incep de astazi. Aveti dreptate: chiar trebuie sa pun osul la munca.

Salut Marcel,nu este nimic gresit sa iti doresti cunoasterea,este o inclinatie naturala a fiintei umane,una dintre cele mai frumoase.Totusi trebuie sa studiezi cu metoda,ordonat,sa perseverezi cu tenacitate si modestie,sa nu iti fie rusine sa intrebi sau sa ceri sfatul si mai ales sa ai rabdare cu tine.Pana si celor mai luminati oameni le-a trebuit timp pentru a-si maturiza convingerile si de multe ori drumul cunoasterii se intinde pe tot parcursul vietii.Mai important decat orice este sa-l asezi in centrul dorintei si drumului pe care iti doresti sa mergi pe Dumnezeu caci de la EL pleaca toata adevarata cunoastere si doar in EL este implinita.Fie ca EL sa iti mereu alaturi si sa-ti lumineze mintea.