Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: Stai, că este ceva drac aici! Şi nu acceptaţi.


„Cum să luptăm împotriva duhului tristeţii?
– Să fiţi veseli. Dragă, eu ştii ce vă spun, cu toată siguranţa: ori şi ori şi oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: Stai, că este ceva drac aici! Şi nu acceptaţi.”
(Ne vorbește Părintele Arsenie, Părintele Arsenie Papacioc, Editura Mânăstirii Sihăstria, p. 112)

[cristiboss56]

Întîlnirea între Dumnezeu şi om în împărăţia inimii este marcată de o varietate inepuizabilă de modele
„"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul."
O relaţie autentică între persoane nu poate avea loc fără dimensiunea unei libertăţi şi a unei spontaneităţi reciproce; acest principiu se aplică în special rugăciunii lăuntrice. Pentru cel ce se roagă nu există reguli fixe şi invariabile ce se impun în mod necesar; nu există de asemenea nici tehnice mecanice, fie ele corporale sau mintale, care să poată forţa pe Dumnezeu să-şi manifeste prezenţa. Harul prezenţei Sale este totdeauna un dar gratuit şi nu poate fi cîştigat prin vreo metodă sau tehnică în mod automat. Întîlnirea între Dumnezeu şi om în împărăţia inimii este marcată de o varietate inepuizabilă de modele. Dintre acestea, Rugăciunea lui Iisus chiar dacă nu se bucură de un monopol exclusiv în domeniul rugăciunii lăuntrice, a devenit totuşi de-a lungul veacurilor pentru foarte mulţi creştini ortodocşi drumul tip, calea împărătească a rugăciunii. Şi nu numai pentru creştinii ortodocşi; în întîlnirea ce a avut loc în ultimii ani între Ortodoxie şi Occident, nici un element al învăţăturii ortodoxe n-a provocat un interes atît de intens ca rugăciunea lui Iisus şi nici o carte n-a avut o căutare mai mare ca Povestirile unui pelerin rus. Această carte enigmatică, aproape necunoscută în Rusia pre-comunistă, a avut un mare răsunet în lumea occidentală, catolică şi protestantă, fiind tradusă într-o mare diversitate de limbi. În ce constă, ne întrebăm, atracţia specială şi eficacitatea Rugăciunii lui Iisus? În general, patru sînt punctele ce o caracterizează înainte de toate: a) simplitatea şi supleţea; b) calitatea de rezumat al învăţăturii creştine; c) taina puterii Numelui; d) disciplina duhovnicească a repetării perseverente.”
(Kallistos Ware, Rugăciunea lui Iisus, Editura Orthodoxos Kypseli p.18-19)

[cristiboss56]

Felurile ispitelor!
Având ca punct de plecare cuvintele inspirate de Duhul Sfânt ale Sfintei Scripturi, spiritualitatea ortodoxă vorbește despre mai multe feluri de ispite: interioare, exterioare și de la lume, iar dușmanii cei mai înverșunați ai creștinului sunt trupul, lumea și diavolul. Trupul poate ispiti prin ,,tot complexul de înclinări păcătoase, pervertite, existente în firea umană și în trup și în suflet, datorită păcătului strămoșesc. Datorită acestui păcat, forțele psiho-fizice nu sunt înclinate să funcționeze după firea lor inițială, ci sunt înclinate în mod dezordonat, nenatural, pervertindu-se”. (Nicolae Mladin, Prelegeri de mistică ortodoxă, p.181)
Sfântul Apostol Ioan ne spune că ispita interioară este cauzată de pofta trupului, de, pofta ochilor și de trufia vieții (1Ioan 2, 16). Poftele trupești se manifestă sub forma dorințelor exagerate după mâncare, băutură sau satisfacerea exacerbată a instinctului sexual. Pofta ochilor se manifestă ca o dorință de dobândire a bogăției și a lucrurilor epatane văzue adeseori la alții, iar pofta inimi echivalează cu slava deșartă și mândria, cu egoismul și vanitatea, cu filaftia, această rădăcină a tuturor relelor.
Prin ispita internă, diavolul țintește distrugerea inimii și a minții. Isihie Sinaitul spune că toate păcatele bat mai întâi la ușa minții prin gânduri.
Mintea, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este la mijloc între două fiinte, care îsi lucrează cele proprii, una virtutea, cealaltă răutatea; adică între înger și diavol. Dar, adaugă el, ,,ea are permanent puterea și libertatea să urmeze sau să se împotrivească cui vrea”.
Iar Isihie Sinaitul spune ,,Minte cu minte se încaieră în luptă, în chip nevăzut, mintea drăcească cu mintea noastră. Este o învățătură tradițională a spiritualității ortodoxe, cu adânci rădăcini în Sfânta Scriptură, potrivit căreia îngerii răi nu cunosc inimile noastre. Singurul cunoscător al inimilor noastre este Dumnezeu. Însă diavolii, iscodind toate mișcările și cuvintele noastre, cunosc, pe baza acestora, multe din mișcările inimii.(Evagrie monahul, op.cit.,p-98-99).

GÂNDURILE BUNE ÎN VIAȚA CREȘTINULUI ORTODOX
VIAȚA CA O PRĂZNUIRE DUHOVNICEASCĂ – Editura Panaghia 2005

[cristiboss56]

Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru Cer, pentru Rai. Totul este că omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viaţa aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viaţă. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru : « Este exact ce trebuie pentru a fi împărat ! ». Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuziasmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici 2.
În viaţa aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos)

[cristiboss56]

Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru întreaga umanitate. Pentru că tragedia întregii umanităţi trebuie trăită ca pe propria noastră nenorocire. Noi purtăm o răspundere şi pentru cel care este lângă noi.

Apostolul Petru, la Schimbarea-la-Faţă a Domnului, I-a spus: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici. Să facem trei colibe…” Parcă se îngemăna Cerul cu pământul. Însă Mântuitorul i-a răspuns: „Bine, Petre! Dar ce facem cu jertfa de pe Golgota?”

O asemănare cu ideea de jertfă este lumânarea: un fitil, ca să lumineze, trebuie să ardă. Condiţia ca să luminezi este să te jertfeşti. Asta este explicaţia lumânării sau a candelei. Şi, dacă nu ştim să jertfim, stăm pe loc.

(Părintele Arsenie Papacioc)

[cristiboss56]

Nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult?

De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult? Am mai căzut o dată în mocirlă, dar nu-i nimic, mă duc să mă spovedesc, mă pocăiesc pentru toate şi apoi mă depărtez de păcat. Pentru numele Domnului, frate, nu asculta! E limpede ca lumina zilei că vine de la diavolul care caută să te piardă. Dacă ai păcătuit odată, n-o mai face şi a doua oară, nu zăbovi şi nu mai răbda să te vezi în mocirlă, ci fă cum zice Scriptura: „Nu întârzia să te întorci la Domnul şi nu amâna de pe o zi pe alta” (Înţelepciunea lui Iisus Sirah 5, 7).
Scoală şi du-te la duhovnic să te spovedeşti, căci, cu cât rana este mai proaspătă, cu atât mai uşor se vindecă şi cu cât se învecheşte, cu atât mai greu se tămăduieşte, cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat...”
Dacă nu găseşti timp acum pentru spovedanie, arată-I lui Dumnezeu că te căieşti fără a mai aştepta vremea spovedaniei şi străduieşte-te să te împaci cu El dovedind străpungere şi zdrobirea inimii şi arătându-I că te căieşti cât poţi. Nu dormi nici o noapte mulţumit dacă n-ai căzut în faţa Lui şi nu I-ai cerut iertare spunându-I cât de tare te căieşti, aceasta până ce vei merge la duhovnic. Este o îndrăzneală de neiertat să n-o faci ştiind că oricând eşti osândit la moarte, să stai chiar şi o clipă într-un păcat de moarte şi să atârni de o aţă, care este viaţa ta, deasupra adâncului tuturor relelor, adică deasupra iadului.
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre metanie – pocăintă, Editura Panaghia, p. 49-50)

[cristiboss56]

Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi. Însă întoarcerea spre Dumnezeu cu nădejde, chemarea Lui în ajutor nu este încă totul, căci multe în viaţa noastră depind de noi înşine. Cât de des spunem: Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi inimă curată, dă-mi cuvântul cel drept!...? Iar când apare posibilitatea să acţionăm potrivit cu propria rugăciune, după porunca inimii noastre, nu ne ajunge curajul să purcedem prin faptă la ceea ce cerem de la Dumnezeu. Şi atunci pocăinţa noastră, avântul sufletesc rămân sterile. Pocăinţa trebuie să înceapă anume de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acum. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Hristos: nu oricine spune Doamne, Doamne va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe acestea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia- toate aceste roade minunate pot încă de pe acum transforma pământul în rai. dacă am putea să le rodim asemenea unui copac roditor...

(Antonie Mitropolitul Surojului, Bucuria pocăintei, Editura Marineasa, p. 39-40)