Amintiri despre părintele Dumitru Stăniloae

[Ekaterina]

"- L-ați cunoscut pe Părintele Dumitru Stăniloae. Ce a însemnat pentru sfinția voastră întâlnirea cu Părintele?

- L-am iubit pe Părintele Stăniloae înainte de a-l cunoaște personal. În anul I de seminar, unul dintre colegii mai mari, Costea Tănăsache, mi-a făcut rost de cele trei volume de Teologie Dogmatică editate în 1978. Am început să citesc din această trilogie a Părintelui, dar, deși mi se părea că înțeleg, când încercam să reproduc ideile, îmi venea foarte greu. Totuși, am simțit în opera Părintelui acel duh autentic al teologiei Bisericii și treptat am început să înțeleg.

L-am cunoscut personal în perioada studenției, mai precis în 1986. Este foarte interesant itinerarul pe care l-am urmat pentru a-l cunoaște personal. Deși opera Părintelui era citată de către toți profesorii, nu-mi amintesc să fi fost invitat între 1984–1988 la Facultate pentru a-l cunoaște și a-l asculta. Un istoric, care venea des la Mănăstirea Bistrița, absolvent al Institutului Teologic, mi-a zis într-o zi:

Bade Viorele, eu mă străduiesc să te atrag spre istorie și dumneata ești filosof. De aceea m-am gândit că ar fi bine să-l cunoști pe Părintele Stăniloae. Știi, în Evul Mediu, ucenicii, pentru a învăța meserie, făceau curat în atelierele meșterilor și furau meseria măturând. Așa ar trebui să faci și dumneata. Să mături în pridvorul casei Părintelui Stăniloae și să furi meserie. Să-l cunoști.

Surprins, am îngăimat:

Dar trăiește Părintele Stăniloae?

Întrebarea era justificată, întrucât în Facultatea noastră se crease sentimentul absenței fizice a Părintelui. Mi-a răspuns:

Trăiește pe strada Cernica, din dreptul Bisericii 40 de Sfinți, pe linia tramvaiului 12. Dacă dorești, am să vorbesc cu Părintele despre tine și sunt sigur că te va primi.

Așa l-am cunoscut pe Părintele Stăniloae. I-am dat telefon cu mare emoție și de la celalalt capăt m-a întâmpinat o voce blândă și binevoitoare. Am mers pe strada Cernica, unde Părintele locuia într-o garsonieră confort sporit în care am intrat cu sfială și plin de emoție: intram în casa celui mai mare teolog în viață.

În holul mare, Părintele improvizase un birou cu bibliotecă unde-și primea și oaspeții. Pe lângă volumele masive din Teologia Dogmatică a lui Karl Bart, biblioteca mai conținea multe cărți de teologie și filozofie, multe în limbi străine, iar pe jos și pe birou se găseau fotocopii din Migne Patrologia greacă, precum și multe manu*scrise ale Părintelui.

Pe măsură ce dialogul nostru avansa, tulburarea și emoția mea s-au risipit treptat. O statură înaltă, un chip blând de părinte, o exprimare simplă dar profundă, o atitudine firească, ce nu avea nimic cu distanța universitarilor cunoscuți de mine. Am simțit o căldură în suflet și o apropiere care au marcat o întâlnire cu valoare de destin. Vizitele mele pe strada Cernica erau destul de dese și de fiecare dată am admirat grija maicii preotese Maria Stăniloae pentru Părintele. Venea și ne spunea:

Părintele a obosit. Vă așteptăm și altă dată.

Vorbea foarte mult despre valoarea persoanei umane înaintea lui Dumnezeu, despre impersonalismul filosofiilor și ideologiilor umaniste, despre apropierea lui Dumnezeu de om prin Iisus Hristos, Fiul Său Întrupat. Regreta că noi, românii, nu avem un scriitor creștin de talia lui F.M. Dostoievski, care reușise să așeze filonul filocalic în opera sa literară, că intelectualii noștri erau cuceriți de panteismul filosofic și mai puțin deschiși către învățătura creștină proprie neamului românesc.

M-a surprins prin generozitatea de a-mi descoperi calități pe care eu nu le vedeam. Am trăit multe bucurii în aceste întâlniri. Una dintre acestea a fost momentul în care mi-a încredințat două lucrări în manuscris dactilografiat: „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu” și „Persoana umană în vecinic dialog cu Dumnezeu”. Citeam doar 10 pagini pe zi și simțeam cum crește în sufletul meu o mare bucurie a sensului vieții. Într-una din zile am simțit o bucurie nemăsurată, pe care am consemnat-o astfel:

Îți mulțumesc Ție, Doamne, pentru această clipă de bucurie a Sensului. Chiar și numai pentru această clipă de bucurie și merita să mă nasc.

În 1991, am organizat primul simpozion „Dumitru Stăniloae” la Seminarul Teologic din Buzău, avându-i ca invitați pe Pr. Prof. Constantin Galeriu și pe poetul Ioan Alexandru. Cu acest prilej Părintele Stăniloae ne-a adresat o scrisoare care începe astfel:

Iubiți elevi ai Seminarului Teologic din Buzău, am aflat prin poetul Ioan Alexandru despre hotărârea voastră binecuvântată de Preasfințitul Episcop Epifanie de a sărbători modesta mea persoană și opera mea teologică, astăzi, în Duminica Ortodoxiei din acest an. Știrea aceasta m-a pus într-o cumpănă în privința răspunsului ce se cuvine să vi-l dau, dată fiind voința mea de a nu păcătui împotriva smereniei ce m-am silit să o păstrez în cursul vieții mele.

Pe de o parte, această simțire mă îndeamnă să dezaprob hotărârea voastră de a mă sărbători. Pe de alta, atenția iubitoare ce ați manifestat-o față de mine îmi cerea să nu mă arăt nepăsător față de voi. Până la urmă am socotit că pot împăca aceste două simțiri ce par contradictorii făcând din cuvântul meu de mulțumire un mijloc de încălzire a inimii voastre pentru dragostea lui Hristos, așa cum m-am silit să o fac cu modestele mele puteri, prin tot scrisul meu.

Din tot sufletul vă îndemn, deci, și cu acest prilej, să folosiți ce învățați în cursul petrecerii în seminar spre a vă pregăti pentru o slujire preoțească deplin devotată a Domnului nostru Iisus Hristos.

La aniversarea zilei de naștere a Părintelui, 16 noiembrie, mergeam în fiecare an cu un grup de elevi de la Buzău. Un moment deosebit a fost la aniversarea din anul 1992, când împreună cu 40 de elevi de la Seminarul Teologic din Buzău am mers la „chilia” Părintelui, dăruindu-i 89 de crizanteme, cântându-i colinde și urându‑i „întru mulți ani” spre slujirea teologiei ortodoxe și a Bisericii." (sursa: razboiintrucuvant.ro)