Predica de azi

[cristiboss56]

Când vrem să facem milostenie, să fim cu inimă bună și cu bucurie, să dăm celor săraci și necăjiți, aducându-ne aminte că roada omului drept este "milostenia" (Pilde 19, 22) și “dacă cineva miluiește să miluiască cu voie bună“ (Romani 12, 8). Deasemenea, trebuie să știm că în toate se arată mila lui Dumnezeu, dar mai cu seamă în îndelunga Sa răbdare (Ieremia 9, 47; Psalm 77, 42; Isaia 30, 18). Iarăși mila lui Dumnezeu se arată în cruțarea celor răi, datorită celor drepți. Cine vrea să înțeleagă clar acest lucru, să citească în Sfânta Scriptură despre convorbirea fericitului patriarh Avraam cu Dumnezeu, despre pierderea Sodomei (Facere 18, 23-33). Iarăși vedem luminat din mărturia Sfintei Scripturi, că mila lui Dumnezeu se arată pururea către cei ce se lasă de cele rele și se căiesc de păcatele lor. Auzi ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia: “Să-și lase cel necredincios căile sale și omul fărădelegii sfaturile sale și să se întoarcă la Dumnezeu, și va fi miluit“ (Isaia 55, 7). Și prin marele prooroc Ieremia, același lucru se arată: “Cel fărădelege, se va întoarce de la toate fărădelegile sale pe care le-a făcut și va păzi toate poruncile Mele și va face dreptate și milă, cu viața va trăi și nu va muri“ (Ieremia 18, 7). Dumnezeu amenință pe poporul Său, Israel, cu pierzare, pentru că nu face milă și zice prin proorocul Osea: “Ascultați cuvântul Domnului, fii ai lui Israel, că va să judece Domnul pe cei ce locuiesc pe pământ, fiindcă nu este credință, nici milă și nici cunoștința lui Dumnezeu pe pământ“ (Osea 4, 1-2). Tot așa și Mântuitorul nostru Iisus Hristos în pilda cu datornicul cu zece mii de talanți, ne arată pedeapsa celui ce nu a voit să facă milă cu fratele său, căruia îi zice: “Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o fiindcă M-ai rugat, nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și Eu am avut milă de tine?“ (Matei 18, 23-34). Cu adevărat, frații mei, Dumnezeu este “bun și blând și mult milostiv tuturor celor ce Îl cheamă pe Dânsul“ (Psalm 85, 4), dar voiește ca și noi să facem milă cu cei ce ne greșesc nouă: “Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greșelile voastre“ (Matei 6, 15; Marcu 11, 25). Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că mai mult voiește de la noi milă, decât jertfă: “Mergând, învățați ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință“ (Matei 9, 13; 12, 7; Pilde 3, 3). Iubiți credincioși, Până aici am arătat cu mărturii din dumnezeiasca Scriptură, despre mila și milostivirea lui Dumnezeu și în ce fel lucrează ea asupra noastră. Acum voi spune o istorie sfântă despre mila, milostivirea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pe care o are pururea El asupra celor răi, spre a-i întoarce la pocăință. Cine a citit în Sfânta Scriptură istoria împăratului Manase, a înțeles câte răutăți și fărădelegi a făcut el înaintea lui Dumnezeu. Cum a adus pe poporul lui Israel la închinare de idoli; cum a făcut jertfelnice idolilor, mai bine zis demonilor, în amândouă curțile templului Domnului, cum a trecut pe fiii săi prin foc și a făcut idol cioplit și l-a așezat în templul lui Dumnezeu și cum, împăratul Manase, a adus pe Iuda și pe toți locuitorii Ierusalimului la atâta rătăcire, încât ei au săvârșit mai mult rău decât alte popoare, pe care Dumnezeu le-a stârpit din fața fiilor lui Israel (I Paralipomena 33, 2-9). Dar mila, îndurarea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cea fără de margini, s-au arătat și asupra acestui împărat depărtat de la El și, cu judecățile Sale necuprinse de minte, a întors la pocăință și la dreapta credință pe Manase. Căci a trimis asupra sa cu război, pe căpeteniile armatei regelui Asiriei, care l-au prins cu arcanul și l-au dus legat cu cătușe de fier, în Babilon. Acolo, fiind în mare necaz și strâmtorare, și-a adus aminte de Dumnezeu și de adâncul răutăților și al fărădelegilor lui, pe care le-a făcut înaintea Domnului în Ierusalim. Acolo a început cu mare durere din adâncul inimii sale a se ruga și a cere milă și îndurare de la Preabunul Dumnezeu, făgăduind îndreptare din toată inima și, rugându-se, zicea: “Doamne Atotțiitorule, Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov și al seminției lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul și pământul cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale; Care ai încuiat adâncul și L-ai pecetluit pe el cu numele Tău cel înfricoșat și slăvit, înaintea Căruia toate se tem și se cutremură din pricina Atotputerniciei Tale, pentru că nimenea nu poate să stea înaintea strălucirei slavei Tale și nesuferită este mânia urgiei Tale asupra celor păcătoși! Însă nemăsurată și neajunsă este mila făgăduinței Tale...“ Iar fiindcă era legat în lanțuri de fier și nu putea să-și plece genunchii săi la rugăciune a zis: “Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit și fărădelegile mele eu le cunosc, însă cer, rugându-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă și nu mă pierde în fărădelegile mele și nici nu mă osândi la întuneric sub pământ, căci Tu ești, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ți peste mine bunătatea Ta, mântuiește-mă și pe mine nevrednicul după mare mila Ta și Te voi proslăvi în toate zilele vieții mele...“ După această rugăciune plină de umilință, Manase a fost ascultat de Dumnezeu și nu numai că a fost miluit și iertat de păcatele lui, cele mai multe ca nisipul mării, ci și din robie l-a scos Preamilostivul Dumnezeu și l-a întors în Ierusalim unde i s-a dat împărăția pierdută și până la sfârșitul său a împărățit peste Israel, neîncetând a se pocăi și a face tot felul de fapte bune spre slava lui Dumnezeu. Pilda cu împăratul Manase, fiul lui Iezechia, ne îndeamnă și pe noi la pocăință, căci nimenea nu trebuie a se deznădăjdui de mila și milostivirea lui Dumnezeu, măcar de ar fi cel mai păcătos om din lume. Numai să se mărturisească la duhovnic cu mare căință cu durere de inimă, cu hotărârea de a nu mai păcătui și a-și plini canonul dat. Așa să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu, că va dobândi iertare de toate păcatele și mântuirea sufletului său. Poziția cea mai dreaptă și mai ortodoxă a noastră față de mila lui Dumnezeu este aceasta: să ne silim la lucrarea tuturor faptelor bune; să nădăjduim la mila lui Dumnezeu nu la faptele bune ale noastre, iar în vreme de căderi în păcate, să nu ne deznă-dăjduim de mila Lui care pururea ne ajută pe calea mântuirii. Să luăm aminte că dacă Dumnezeu face milă cu noi, suntem și noi datori să facem milă cu semenii noștri. Sunt atâția oameni săraci, să-i ajutăm după puterea noastră cu cele de trebuință vieții: un ban, o haină, o pâine dăruite, cu dragoste. Sunt atâția oameni bolnavi, să-i cercetăm, să-i mângâiem, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea și alinarea suferințelor lor. Sunt atâția creștini robiți de păcate, căzuți din dreapta credință, bolnavi la suflet. Să ne ostenim a-i călăuzi spre Hristos, a-i îndemna la biserică, la rugăciune, la un preot să-și mărturisească păcatele. Să le vorbim de bucuria mântuirii și de chinurile iadului; să-i convingem să se pocăiască și să urmeze cu dreaptă credință lui Hristos. Numai așa ne putem mântui, că zice Domnul: Fericiți cei milostivi că aceia se vor milui! (Matei 5, 7). Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu de mila Lui cea mare, și să ne ajute a face milă ca să dobândim iertare și Cerească Împărăție care nu va mai avea sfârșit. Amin.

[cristiboss56]

EVANGHELIA DUMINICII A 24-A DUPĂ RUSALII

Această Evanghelie este plină de învăţătură pentru noi. Ca şi Iair din Evanghelie, şi noi avem o fiică iubită, una-născută: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru. De multe ori se îmbolnăveşte şi această fiică a noastră, ba de multe ori chiar şi moare. Păcatul este acela care îmbolnăveşte sufletul şi provoacă moarte sufletească. De această boală şi moarte ne putem şi noi scăpa sufletul, aşa cum şi-a scăpat Iair fata: prin căutarea şi aflarea lui Iisus Mântuitorul. Pe Iair l-a plecat după Hristos credinţa lui cea tare în puterea şi ajutorul Mântuitorului.
Cu această credinţă să-L căutăm şi noi pe Iisus Mântuitorul. Asta înseamnă, iubite cititorule, să crezi şi să te încrezi într-un Iisus, Mântuitor al tău, Care a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta şi învierea ta din păcate. Ca şi Iair, să alergi cu bolile tale sufleteşti la acest Mântuitor, să cazi înaintea Lui şi să-L rogi, zicând: „Doamne Iisuse, intră în casa mea, căci fiica mea cea scumpă, sufletul meu, s-a îmbolnăvit… este gata de moarte“.
O, ce lucruri minunate face şi azi Iisus în sufletul omului care crede şi se încrede în puterea Lui (în Jertfa Lui cea sfântă) şi cere şi primeşte această putere. Minunea din Evanghelie şi astăzi se întâmplă. Şi astăzi învie la o viaţă nouă acei care Îl caută pe Iisus şi se apropie de El cu credinţa şi cu lacrimile lui Iair. Ca şi fiica lui Iair din chipul de mai sus, aşa învie şi astăzi toţi acei păcătoşi care-L primesc pe Cel ce a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit“ (Ioan 11, 25).
Cititorule! Ia seama că şi tu eşti un Iair care ai un bolnav: sufletul tău! De când tot plânge şi se vaită acest bolnav… şi tu stai liniştit şi nepăsător!? De când tot strigă după tine acest bolnav să-L chemi pe Doctorul vieţii, pe Iisus, şi tu n-asculţi rugarea sufletului tău!?
Cititorule! Ia seama că tu ai un mort în casa vieţii tale. Sufletul tău a murit în păcate. Şi tu nu te îngrozeşti? Şi tu nu plângi? Şi tu nu pleci să-L afli pe Iisus?

Uită-te bine, cititorule, uită-te bine la chipul alăturat, căci aşa stă Iisus şi astăzi, cu mâna ridicată, şi strigă fiecărui păcătos: „Scoală-te, fiule, din moartea păcatelor!“. Ascultă bine, ascultă cu luare-aminte, cititorule, căci pe tine te strigă Mântuitorul: „Scoală-te, fiule, din păcate!“. Auzi tu şi asculţi tu glasul Lui?
O, ce mare schimbare s-a făcut în casa lui Iair după ce a intrat Iisus în ea! Moartea din casa lui s-a schimbat în viaţă; plângerea, în bucurie. Aşa se schimbă, iubite cititorule, şi viaţa unui om, după ce L-a primit pe Iisus în casa sufletului său. Şi eu, cel care scriu aceste rânduri, am fost, iubite cititorule, un mort care a înviat după ce a intrat Iisus în casa sufletului său. Zile întregi ţi aş putea spune despre minunatele schimbări ce le-a făcut Iisus în viaţa mea şi în sufletul meu, dar oricât ţi aş spune şi cărţi întregi de aş scrie, n-aş putea să-ţi spun toată bucuria şi toată fericirea ce o aduce Iisus într-un suflet care L-a primit. Această bucurie „deplină“ (Ioan 16, 24) o poate simţi şi avea numai cel care s-a hotărât pentru Iisus şi cel care L-a primit pe Iisus în casa sufletului său. Fă şi tu aşa, iubite cititorule, şi vei vedea că adevărate sunt vorbele mele!
„Cine s-a atins de Mine?“
Evanghelia aceasta, pe lângă minunea învierii fiicei lui Iair, mai cuprinde şi tămăduirea unei femei bolnave care „s-a atins“ de Mântuitorul (citiţi în textul Evangheliei această minune). Să luăm aminte că femeia nu s-a tămăduit din atingerea hainei lui Hristos, ci prin atingerea sufletească a ei cu Hristos. Femeia s-a atins cu credinţă tare în puterea lui Hristos şi de aceea întreabă Iisus: „Cine s a atins de Mine, căci Eu am cunoscut puterea care a ieşit din Mine?“ Adică, voia să zică Domnul: „Cineva M-a căutat cu credinţă şi încredere în puterea Mea şi de aceea am lăsat să iasă din Mine putere tămăduitoare pentru acela“.
Creştinilor! Atingerea cea sufletească de Hristos face şi azi minuni. În sufletul omului care s-a atins şi se atinge sufleteşte de Hristos se pogoară şi astăzi puterea Lui cea dătătoare de viaţă şi tămăduire. Precum firul electric, după ce s-a pus în atingere şi în legătură cu centrala electrică, duce prin casele oamenilor lumină şi căldură, aşa şi viaţa unui om, după ce s-a pus în atingere şi legătură cu marele Izvor de viaţă şi lumină – cu Iisus Hristos – se umple de lumină, de tărie şi de dar sufletesc.
Cititorule! Te-ai atins tu cândva de Hristos, ca să simţi ce putere „iese“ atunci de la El şi intră în sufletul tău şi în toată viaţa ta?
(Părintele Iosif Trifa)

[cristiboss56]

Să ne rugăm cu evlavie la Sfântul Ioan Gură de Aur. El este "apostolul pocăinţei, care se roagă în faţa Preasfintei Treimi pentru noi toţi". Să imităm curajul lui, tăria lui, nevoinţa lui şi sfinţenia vieţii lui. Să ne aducem aminte că el a contribuit la încreştinarea ţării noastre şi mai ales a Dobrogei, unde trimitea misionari să încreştineze pe daci şi pe sciţi şi avea prietenie cu episcopul de Tomis, Teotim I, cu Sfântul Ioan Casian şi cu călugării sciţi.



Iubiţi credincioşi,



Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare sărbătoreşte pe marele luminător şi dascăl al lumii, pe stâlpul şi întărirea Bisericii, pe propovăduitorul pocăinţei care a fost Sfântul Ioan Gură de Aur.



Este cu neputinţă a vorbi după vrednicie despre viaţa, învăţăturile şi suferinţele acestui prealuminat ierarh al Bisericii lui Hristos. Aşadar să spunem pe scurt viaţa, faptele şi învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur, spre lauda lui Dumnezeu şi folosul sunetelor noastre.



Acest mare ierarh s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa elinească. Tatăl său, dregător împărătesc, se numea Secund, iar mama sa se numea Antuza. Îndată după naştere tatăl său a murit, iar mama sa, renunţând la căsătorie, s-a jertfit pentru el. Când a ajuns în vârstă, a fost dat la învăţătura înţelepciunii elineşti lui Libanie sofistul şi Andragatie filosoful, deprinzând de la ei frumoasa vorbire şi filosofia. Apoi, cunoscând pe adevăratul Dumnezeu, a lepădat credinţa elinească şi a primit botezul de la Meletie, episcopul Antiohiei. Apoi, cu darul lui Dumnezeu, s-a botezat şi mama lui.



După ce îşi continuă studiile la Atena, se întoarce în patrie la Antiohia şi îngrijeşte de mama sa, până ea se duce la Domnul. Apoi, renunţând la deşertăciunea acestei vieţi, o părăseşte şi intră în nevoinţa monahală, la o mănăstire din apropiere. În puţină vreme a sporit atât de mult că întrecea pe toţi ceilalţi cu râvna, cu rugăciunea, cu smerenia şi dragostea. Tot din tinereţe fericitul Ioan a început a scrie şi cărţi de învăţătură creştină pentru preoţie, pentru smerenie şi pocăinţă, precum şi o epistolă către monahul Teodor, plină de mult folos, pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi al mângâierii Sfântului Duh. Despre acest dar s-au descoperit unui monah cuvios cu numele Isihie, care vieţuia în aceeaşi mânăstire, următoarele:



Într-o noapte, rugându-se mult, a fost răpit cu mintea la cer şi a văzut o vedenie ca aceasta: Doi bărbaţi luminati, pogorându-se din cer, îmbrăcaţi în haine albe şi strălucitoare ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde el îşi făcea rugăciunile sale. Unul din ei ţinea o hârtie scrisă, iar altul nişte chei. Ioan, văzându-i pe dânşii, s-a înspăimântat şi s-a închinat până la pământ, iar ei luându-l de mână, l-au sculat, zicând: "Nădăjduieşte şi nu te teme!" Ioan a zis către dânşii: "Cine sunteţi voi, domnii mei?" Iar ei i-au răspuns:



"Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul Sfânt, pentru curăţia inimii tale, pentru că suntem trimişi la tine de Marele Învăţător şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos".



Cel dintâi, întinzându-şi mâna sa, i-a dat hârtia, zicând:



"Primeşte hârtia aceasta din mâna mea, că eu sunt Ioan cel ce m-am rezemat pe pieptul Domnului, la Cina cea de Taină, şi de acolo am scos dumnezeieştile descoperiri. Domnul îţi dă ţie a cunoaşte toate adâncurile înţelepciunii, pentru ca să hrăneşti pe oameni, nu cu învăţătura hranei celei trecătoare, ci să astupi cu cuvintele tale gurile ereticilor şi ale iudeilor hulitori, care grăiesc fărădelegi asupra Dumnezeului nostru".



Apoi întinzând şi celălalt mâna, i-a dat cheile, zicând:



"Primeşte acestea, că eu sunt Petru căruia îmi sunt încredinţate cheile împărăţiei, îţi dă ţie Domnul cheile sfintelor Biserici, şi pe care vei lega, să fie legat, şi pe care vei dezlega, să fie dezlegat". Fericitul Ioan, plecându-şi genunchi, s-a închinat lor, zicând: "Cine sunt eu ca să primesc şi să port nişte slujbe mari şi înfricoşate ca acestea, fiind om păcătos şi mai nevrednic decât toti oamenii?"



Iar Sfinţii Apostoli, care se arătaseră, luându-l de mâna dreaptă, l-au ridicat, zicând: "Stai pe picioare, îmbărbătează-te şi te întăreşte şi fă cele poruncite ţie. Apoi nu tăinui darul dat ţie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfinţirea şi întărirea poporului Său, pentru care şi-a vărsat sângele Său, ca să-i mântuiască din înşelăciune. Grăieşte cuvântul lui Dumnezeu fără încetare. Adu-ţi aminte de Domnul, Care a zis: Nu te teme, turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăţia. (Luca 12, 32). Deci şi tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos Dumnezeul nostru a sfinţi prin tine multe suflete şi a le aduce la cunoştinţa Sa. Vei avea multe necazuri pentru dreptate, dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că aşa vei moşteni împărăţia lui Dumnezeu!"

[cristiboss56]

Părintele Cleopa - Predică la Sfântul Ioan Gură de Aur ( continuare )





Acestea zicând, l-au însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi, dându-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Şi era fericitul Ioan ca o făclie în sfeşnic atât pentru călugării din mănăstire, cât şi pentru credincioşii care veneau la el să-i ceară ajutor. Incă s-a învrednicit şi de darul vindecării bolilor. A venit odată un om bolnav de cap să se vindece, iar Cuviosul Ioan i-a spus: "Dacă ai credinţă tare în Iisus Hristos şi părăseşti pentru totdeauna patimile care te stăpânesc, vei vedea slava lui Dumnezeu!" Bolnavul a răspuns:



"Cred, părinte, şi voi face tot ce-mi vei porunci!" Apoi apucând haina Sfântului Ioan, a pus-o pe capul lui şi s-a vindecat. Pe un altul l-a vindecat de lepră, iar pe un leu care ieşea la drum şi ucidea pe oameni, fericitul l-a ucis numai cu semnul Sfintei Cruci.



Dorind mai multă linişte, Sfântul Ioan s-a dus la pustie în munte şi s-a nevoit acolo singur doi ani de zile. Apoi, îmbolnăvindu-se, s-a reintors la mânăstire, iar patriarhul Flavian l-a hirotonit preot, deşi un timp a fugit de preoţie, socotindu-se ne*vrednic. Când i-a pus mâinile pe cap s-a văzut Duhul Sfânt ca un porumbel alb pe capul lui şi toti se minunau de acest mare har primit de la Dumnezeu. În fiecare sărbătoare Sfântul Ioan ţinea cuvânt de învăţătură în mânăstire şi mai ales în catedrala patriar*hală din Antiohia. Iar credincioşii alergau de pretutindeni să-i asculte cuvintele, căci curgeau ca un izvor de miere din gura lui şi hrăneau sufletele tuturor cu căldura credinţei şi a dragostei de Dumnezeu.



Odată, pe când predica în biserică, o femeie din mulţime, neînţelegând adâncul cuvintelor lui, a zis cu glas tare: Învăţătorule duhovnicesc, sau mai bine să-ţi zic Ioane Gură de Aur (greceşte se zice: "Hrisostom"), fântâna ta este adâncă iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate ajunge la adâncimea cuvintelor tale!



Din ziua aceea Sfântul Ioan este cunoscut în toată lumea sub acest nume, căci ziceau credincioşii din Antiohia: "Deşi o femeie a zis cuvintele acestea, dar Dumnezeu i-a dat acest nume!"



Iubiţi credincioşi,



Aşa de minunată a fost creşterea duhovnicească a Sfântului Ioan Gură de Aur, încât era renumit în toată Siria şi până la împăratul Arcadie din Bizanţ. Apoi, murind patriarhul Nectarie al Constantinopolului, toti l-au ales pe Sfântul Ioan patriarh în locul lui, prin pronia lui Dumnezeu şi cu sfat de obşte. Aceasta s-a întâmplat în anul 397, iar în februarie 398 a fost hirotonit episcop şi a urcat pe scaunul patriarhal. Timp de şapte ani, cât a fost patriarh, Sfântul Ioan Gură de Aur a uimit pe toţi cu nevoinţa sa aspră, cu adâncul învăţăturii, cu mila şi marea grijă pentru săraci, pentru văduve şi bolnavi.



Acest mare păstor al Bisericii lui Hristos postea foarte mult căci mânca pâine de orz şi apă, o dată pe zi, se culca pe jos sau rezemat de scaun, se îmbrăca cu haine din cele mai modeste şi dormea 2-3 ore pe noapte. Apoi citea şi cugeta ziua şi noaptea la Sfânta Scriptură şi învăţăturile Domnului şi ale Sfintilor Apostoli. Dar nu numai citea, ci predica permanent în biserică şi rostea cuvinte de învăţătură pline de înflăcărare ca un adevărat păstor cu inimă de preot şi cu gură de aur.



El nu vorbea învăţături înalte şi dogme greu de înţeles. Ci, mai ales, vorbea cuvinte de învăţătură morală, despre faptele bune, despre păcate care ucid sufletul, despre Rai şi iad şi despre Judecata cea de Apoi. Combătea mai ales lăcomia de avere, desfrânarea, zavistia şi ura dintre oameni. Iar dintre faptele bune vorbea cel mai mult despre pocăinţă, despre rugăciune, despre mergerea la biserică, despre iubirea aproapelui şi mai ales despre milostenie. Nimeni n-a vorbit mai mult şi mai frumos în Biserica lui Hristos despre pocăinţă şi despre milostenie ca Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea s-a şi numit de toţi "dascălul pocăinţei şi părin*tele săracilor".



Dar nu numai că predica Cuvântul lui Dumnezeu, ci împlinea şi cu fapta. Că nimeni nu era mai milostiv în Constantinopol ca Sfântul Ioan Gură de Aur. Apoi hrănea din averea Bisericii sute de săraci, bolnavi, văduve şi copii orfani. Apăra văduvele şi pe cei nedreptăţiţi la judecată, îngrijea de călugări şi de mânăstiri, făcea case pentru străini şi bolniţe pentru bolnavi şi rânduia peste tot preoţi şi episcopi buni, iar pe cei smintitori şi răi îi caterisea şi-i ex*cludea din preoţie.



De asemeni, Sfântul Ioan G ură de Aur a scris în viata sa zeci de cărţi de învăţătură, cărţi de predici şi cărţi cu explicarea Sfintei Scripturi, începând de la Facere şi până la Sfintele Evanghelii şi Epistolele Sfântului Pavel, pentru care avea o mare evlavie. Dintre toate o mică parte s-au tradus şi tipărit şi în limba română, precum: Mărgăritarele, Împărţire de grâu, Puţul, Comentarii la cele 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel, Comentariu la Sfânta Evan*ghelie după Matei şi altele.



Din cauză că mustra în fată păcatul şi mai ales pe boieri, pe dregători şi pe cei ce făceau nedreptate săracilor şi văduvelor, s-au pornit cu mare ură şi zavistie asupra sa unii curteni din preajma împăratului Arcadie şi chiar împărăteasa Eudoxia, o femeie plină de mândrie şi de lăcomie. Încă şi unii episcopi şi clerici s-au unit cu împărăteasa împotriva Sfântului Ioan şi îl pârau la împăratul, cerând surghiunirea şi scoaterea lui din scaunul patriarhal. Apoi, când împărăteasa a luat cu sila via văduvei Calitropia şi aceasta a alergat la părintele săracilor, adică la Sfântul Ioan Gură de Aur, îndată păstorul cel bun a mustrat în biserică lăcomia Eudoxiei şi s-a dus la împăratul să ceară înapoi via văduvei.



Din ziua aceea împărăteasa cu toţi cei de un gând cu dânsa a convins pe împărat şi pe unii episcopi să scoată din scaun pe marele dascăl al Bisericii lui Hristos, pe Sfântul Ioan Gură de Aur, părintele săracilor şi propovăduitorul pocăinţei. Arcadie împăratul, crezând minciunile soţiei sale, în anul 403 a scos din scaun pe marele patriarh şi l-a trimis în Bitinia. Dar îndată s-a făcut un cutremur mare în Constantinopol şi Eudoxia a cerut împăratului să-l aducă pe Sfântul Ioan din nou în scaunul său. Dar n-a durat mult şi s-a pornit altă tulburare. Împărăteasa şi-a ridicat o statuie de argint nu departe de biserică şi se făceau spectacole în fala ei, încât nu se putea sluji sărbătoarea în biserică. Atunci Sfântul Ioan, mustrând această fărădelege cu aspre cuvinte, ca o practică păgână intrată în creştinism, împăratul cu toţi ai săi au trimis noaptea ostaşi înarmaţi şi au scos pe Sfântul Ioan Gură de Aur din biserică şi l-au dus în exil pe ascuns, tocmai în cetatea Cucuzo din Arabia. În urmă, mânia lui Dumnezeu a venit peste Constantinopol. Că un foc uriaş a ars acoperişul bisericii Sfânta Sofia şi o parte din clădiri şi din palatul împărătesc şi toţi au cunoscut că este pedeapsa Dreptului Judecător.

[cristiboss56]

Părintele Cleopa - Predică la Sfântul Ioan Gură de Aur ( ultima parte )





Marele ierarh al Bisericii lui Hristos a stat puţin la Cucuzo, apoi a fost trimis în Armenia. Căci, pătimind multe chinuri pe cale de la ostaşi, a slăbit de tot şi a rămas în oraşul Cumani. Simţindu-şi aproape sfârşitul, a săvârşit Sfânta Liturghie în biserica Sfântului Mucenic Vasilisc, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, apoi, sărutându-i pe toţi, i-a binecuvântat şi făcându-şi semnul Sfintei Cruci şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos, la 14 septembrie, 407, zicând aceste cuvinte: SLavă Lui Dumnezeu pentru toate! Este rugăciunea cea mai frumoasă care ne-a rămas de la acest mare ierarh.



Moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur au stat la Cumani 32 de ani, până ce împăratul Teodosie cel Mic le-a adus la biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol.



După moartea sa, împărăteasa Eudoxia şi toţi cei de un cuget cu dânsa au fost aspru pedepsiţi şi scoşi din dregătorii, căci au ucis pe nedrept un aşa mare părinte şi luminător al Bisericii creştine. Apoi cu grele chinuri murind împărăteasa, i-a tremurat mormântul 32 de ani, până când moaştele Sfântului Ioan au fost aduse în Constantinopol şi atinse de mormântul ei, în semn de iertare. Aşa pedepseşte Dumnezeu pe cei ce se ridică împotriva Bisericii lui Hristos şi a slujitorilor Lui.



Episcopul Adelfie, iubind mult pe Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu să-i descopere în care ceată de drepţi se află acest stâlp al Bisericii. Pe când se ruga în biserică, îngerul Domnului i-a arătat cetele sfinţilor şi ale drepţilor. Dar Sfântul Ioan nu era acolo. Şi s-a mâhnit Adelfie şi a început a plânge că nu l-a văzut pe părintele său sufletesc. "Pentru ce plângi?" l-a întrebat îngerul. Iar el a zis: "Pentru că nu am văzut pe Sfântul Ioan Gură de Aur!" Atunci i-a răspuns îngerul: "Pe Ioan vrei să-l vezi? Pe propovăduitorul pocăinţei? Pe acela nu-l poate vedea nici un om cât este în trup, căci el stă înaintea scaunului Preasfintei Treimi cu Heruvimii şi Serafimii, slăvindu-o neîncetat".



Iubiţi credincioşi,



Iată, pe scurt, viaţa plină de sfinţenie dar şi de grele încercări ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Ne cucerim de viaţa lui înge*rească, de înţelepciunea lui duhovnicească, de cuvintele lui care întorc la pocăinţă şi mângâie sufletele. Dar mai ales ne uimim de râvna, de curajul şi de bărbăţia cu care a păstorit Biserica lui Hris*tos. El nu s-a uitat la faţa oamenilor, nu s-a temut de cei ce poartă, sabie, nu s-a biruit de daruri de laude şi de cele trecătoare. Ci a mărturisit pe Hristos cu putere şi îndrăzneală, a combătut păcatul şi l-a mustrat fără frică, necăutând la faţa omului, a rostit cuvânt de învăţătură cu timp şi fără timp şi a luat apărarea săracilor, a văduvelor şi a celor asupriţi. Cu acest mare ierarh şi păstor al Bisericii se împlinesc cuvintele Mântuitorului, Care zice: Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Cel plătit fuge pentru că este plătit şi nu are grijă de oi (Ioan 10, 11- 13).



Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a pus sufletul pentru oile sale. Şi a pus şi râvna şi mintea şi cuvintele gurii sale şi mâna cea grabnic scriitoare, şi averea Bisericii a pus-o în slujba sărmanilor şi curajul său l-a pus în apărarea adevărului şi mărturisirea lui Hristos. De acest fel de păstori are nevoie Biserica în zilele noastre, dacă vrem să ne izbăvim de secte, de beţie, de desfrâu şi nedreptate. Deci să-L rugăm pe Stăpânul secerişului să trimită lucrători buni la secerişul Său (Luca 10, 2). Este atâta neghină între oameni, atâta neunire între creştini, atâta dezbinare în unele familii şi atâtea patimi în inimile noastre! Oare când vom începe să lucrăm cu adevărat ogorul sufletelor noastre? Când vom începe a smulge patimile şi răutăţile din inimile noastre ca să intre Hristos în noi?



Să ne rugăm cu evlavie la Sfântul Ioan Gură de Aur. El este "apostolul pocăinţei, care se roagă în faţa Preasfintei Treimi pentru noi toţi". Să imităm curajul lui, tăria lui, nevoinţa lui şi sfinţenia vieţii lui. Să ne aducem aminte că el a contribuit la încreştinarea ţării noastre şi mai ales a Dobrogei, unde trimitea misionari să încreştineze pe daci şi pe sciţi şi avea prietenie cu episcopul de Tomis, Teotim I, cu Sfântul Ioan Casian şi cu călugării sciţi. Să nu uităm că avem în ţară numeroase biserici cu hramul Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfinţii Trei Ierarhi. Apoi să citim cuvintele sale de învăţătură care sunt dumnezeieşti. Iar când suntem în ispite şi necazuri să nu slăbim, nici să cârtim, că nu răbdăm noi mai mult decât au răbdat sfinţii. Să ne aducem aminte de sfaturile lui care încep cu pocăinţa şi rugăciunea şi se sfârşesc cu milostenia şi iertarea.



Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru pacea lumii şi pentru a ne rândui păstori sufleteşti cât mai buni. Să ne rugăm pentru toată lumea şi pentru părinţii noştri duhovniceşti, căci ei priveghează pentru sufletele noastre, ca cei ce vor da seama.



Încheiem cu îndemnul de a nu deznădăjdui în greutăţile şi suferinţele acestei vieţi. Ci să cerem în toate ajutorul de sus şi să repetăm cât mai des rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin.



(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an, Editura Episcopiei Romanului, pp. 245-252)

[sophia]

Predica la Evanghelia de azi - cu tanarul bogat care dorea desavarsirea.

Ce am inteles eu:

Iisus i-a raspuns amintindu-i de cele 10 Porunci (sa nu ucizi, sa nu furi etc.).
Pe langa astea exista si El nu a mai amintit (se poate ca tanarul deja facea multe lucruri bune: post, rugaciune etc.)

Dar desavarsirea putea s-o obtina doar renuntand la toate averile lumesti si urmandu-l pe Iisus. Asta nu inseamna oare monahismul?
Sa renunti la lume si sa-L urmezi.

Nu mi-este clar nici cum au facut apostolii si altii asemenea lor. Ei au fost monahi pana la urma (castitate, fara familie, saracie, mergeau dupa Iisus si faceau ascultari).

Acum mantuire= desavarsire. Deci numai prin monahism? Asa se deduce prin pilda de azi.

Voi ce ati inteles?

[DragosP]

1. Domnul Iisus nu a amintit toate poruncile. Ci doar pe cele ce se referă la relaţiile interumane.
2. Pilda se referă la obţinerea desăvârşirii prin renunţarea la vicii şi patimi: în cazul de faţă tânărul (fiind probabil în floarea vârstei, trecut de adolescenţă) îşi dorea Împărăţia lui Dumnezeu, dar avea sufletul lipit de cele materiale şi negreşit trecătoare.
Nu poţi obţine mantuirea când eşti legat de ceva pământesc: avere, viciu, patimă etc.