Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Un ucenic al părintelui ne-a povestit:
„În vara anului 1997 a vizitat mănăstirea un grup de ofiţeri de la Armată, care au dorit să-l vadă și pe părintele Cleopa.
Părintele i-a primit şi le-a vorbit în faţa chiliei, dar mulţi dintre ei râdeau, glumeau, vorbeau ironic. Stând lângă părintele şi văzându-i cum se comportau, m-am tulburat şi i-am şoptit:
- Prea Cuvioase, veniţi în chilie că sunteţi obosit şi vedeţi că nu-i interesează ce vorbiţi.
- Ei, lasă, mai stau. Poate se va folosi vreunul.
Aşa că a rămas până când s-au hotărât ofiţerii să plece de bună voie, deşi nu au încetat cu glumele şi vorbele ironice.
Rămas singur cu părintele, l-am întrebat:
- Părinte Cleopa, de ce aţi stat aşa mult de vorbă cu ei? Nu i-aţi văzut cum se comportau?
- Poate unul dintre ei va rămâne cu ceva, mi-a răspuns părintele, dar atunci nu am înţeles ce vrea să spună.
Într-o Duminică dimineaţa vine la chilia părintelui un domn şi-mi spune că el este din oraşul B. şi în urmă cu vreo două săptămîni a fost aici împreună cu un grup de ofiţeri de la Armată, iar acum ar dori să vorbească personal cu părintele Cleopa, care l-a şi primit în chilia sa.
Abia atunci mi-am dat seama că părintele ştia pentru cine vorbeşte atunci şi nu-l deranja faptul că ceilalţi ofiţeri glumeau şi erau ironici, căci şi un singur suflet e mai scump decît toată lumea“.
(Părintele Cleopa, Mânca-v-ar Raiul, Tipografia Multiprint, Iași, 2002, pp. 155-156)

[cristiboss56]

Dacă omul începe, încet-încet, să conștientizeze starea lui și se hotărăște, se smerește în fața lui Dumnezeu, se străduiește să se lase, cu încredere, în mâinile lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va găsi o cale să intre în subsolul lui întunecat, să intre în sufletul lui aspru, să-l preschimbe și să-l facă adevărat creștin, om adevărat.
Abia atunci, îi va vedea pe ceilalți oameni ca pe niște oameni adevărați și va avea un contact real și o comuniune reală cu ei și, firește, va apuca pe calea sa și va spori, din har în har, până ce se va desăvârși întru Iisus Hristos.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Te cunosti pe tine însuti? Viața duhovnicească și problemele psihologice, Editura Bizantină, p. 125)

[cristiboss56]

Îmi amintesc acum un episod interesant de la Mănăstirea Sâmbăta. Eu eram în acea vreme responsabil cu cazarea la mănăstire. Şi, la un moment dat vine un domn îmbrăcat civil. Și-mi povestește următoarele: Uite, eu sunt colonelul care l-a arestat pe părintele Arsenie. Ce m-am speriat atunci! M-or trecut niște fiori… Zic: Doar nu vei fi venit să mă tragi de limbă acum. Şi zice: Nu, Părinte, stai liniştit, că mi-am băgat demisia. Eu de atunci am plecat din Securitate. Atunci mi-am dat demisia, văzând minunile Părintelui! Şi eu atunci l-am tras de limbă, să-mi spuie cât mai mult. Şi zice: Părinte, hai să-ţi spui. Nu ştiu ce general de pe la Braşov o auzit că Părintele, la mănăstire la Sâmbăta, adună multă lume - că se adună multă lume, că spune la oameni tot felul. Şi ştiţi, pe timpul lui Ceauşescu era spaima mare să nu se adune multă lume la un loc, nu cumva să se pună de vreo revoluţie sau ceva. Deşi la biserică nu se duce lumea pentru Revoluţie, că se duce pentru rugăciune şi pentru necazurile lor... Şi, în momentul când o primit ordin, zice colonelul: N-am fost numai eu. Am fost trei - eu, un căpitan și încă unul - ce ştiu eu ce alt grad. Ne-o trimis la mănăstire, să-l aducem, să-l arestăm pe Părintele și să-l ducem undeva la Sâmbăta de Sus, unde este palatul brâncovenesc. Trebuia să se ducă, să-l aresteze, să-l bage, să-l închidă acolo, până vine generalul să discute cu Părintele. S-or dus, l-au arestat... Și-mi zice: Părinte, să vedeţi când l-am arestat! I-am zis: „Părinte, uite, ne-o trimis generalul să vă arestăm.” Părintele o zis: „Bine, mă, ştiam... ”. Părintele ştia dinainte! Şi zice: „Daţi-mi voie să zic și eu un Tatăl nostru”. Şi asta era pe la amiază. Până o zis Părintele Tatăl nostru s-o făcut sară. Am bătut în uşă, ne-am învârtit primprejurul bisericii. Ne gândeam: „Mă, o fi sărit popa! S-o băgat în altar, o fi sărit pe geamul ăla, s-o fi dus... ”. Ce să se ducă, că nici nu se deschideau geamurile acelea, pe acolo... Și zice colonelul acela mai departe: La un moment dat, am dat perdeaua și m-am uitat. Părintele era în genunchi în faţa Sfintei Mese. Se ruga. După ce s-o rugat Părintele, l-am luat, l-am dus, l-am încuiat. Trei rânduri de uşi erau! Un rând de gratii, un rând de uşi de fier şi un rând de uşi normale. O cheie era la mine, una la altul şi a treia cheie la celălalt. Nu puteam unul fără de ceilalţi doi să intrăm! Gratii la geam, peste tot gratii! L-am dus, l-am băgat pe Părintele acolo, l-am închis. A doua zi urma să vină generalul, să stea de vorbă cu dânsul acolo unde l-am închis, la palatul ăla brâncovenesc.
Şi zice colonelul: Părinte, când am venit a doua zi cu generalul, no, deschidem uşa... şi nu era nimeni în cameră. Camera goală! Vai de mine! Ne venea nouă să ne facem cruce! Noi eram colonei de Securitate şi ne venea nouă să ne facem cruce! Generalul ne întreabă: „No, cum l-aţi luat? Unde l-aţi dus? Nu-i nimeni aici. E goală camera! No, duceţi-vă şi aduceţi-l!” Noi eram disperaţi: De unde să-l aducem? No, ne ducem înapoi la mănăstire; unde să ne ducem altundeva! Când ne ducem la mănăstire, Părintele era în slujbă şi tocmai spunea „Pace tuturor.!” Noi intram pe uşă şi numai pace nu aveam noi! Dar n-am avut voie să-l luăm, până nu o terminat. L-am lăsat, o terminat Sfânta Liturghie, frumos, şi apoi l-am dus.
Şi continuă colonelul: Eu de atunci i-am zis generalului: „Să ştiți că eu îmi dau demisia din Securitate! Un om singur nu putea să facă aşa ceva! Că, uite, aici sunt colegii mei - o cheie e la unul, o cheie la celălalt, a treia era la mine. Cum de-o ieşit omul ăsta? Un om simplu nu face aşa ceva! Nu face aşa ceva!”
(Pr. Ghelasie Țepeș, Părintele Arsenie Boca – Fiti îngăduitori cu neputintele oamenilor, Editura Agnos, Sibiu, 2013, pp. 48-50)

[cristiboss56]

Când Îi spun lui Dumnezeu „Miluieşte-mă!" port în conştiinţa şi în inima mea atât pe oameni, cât şi lumea întreagă. A fi singur cu Dumnezeu înseamnă acum a fi plin de iubirea pe care Dumnezeu o are pentru toţi oamenii; singur cu Dumnezeu şi unit cu toţi. Lumina lui Dumnezeu este atotcuprinzătoare; în El îi văd pe ceilalţi; privindu-L îi privesc pe ceilalţi. Nu mai sunt doar un om neutru care nu face rău celorlalţi. Ci, în măsura în care înaintez în iubire, trec la o etapă pozitivă, văzând taina celorlalţi, devenind tot mai conştient de responsabilităţile mele faţă de ei. Mă simt obligat să fac ceva pentru ei, să-i ajut să-şi rezolve greutăţile vieţii, problemele lor spirituale, să-i fac să guste bucuria în Dumnezeu. Oamenii sunt atât de împovăraţi, atât de chinuiţi de probleme interioare şi exterioare. Sunt extraordinar de complecşi; sensibili la fiecare situaţie. Oamenii sunt foarte chinuiţi astăzi; trebuie să-i ajutăm. Dar pentru aceasta e nevoie de o mare iubire.
În iubire omul este bun; în iubire omul se dezvăluie. În faţa iubirii mele, el se deschide, se linişteşte, devine calm. Acum există cineva care-l iubeşte, care e plin de atenţie faţă de el: se linişteşte, se dezvăluie aşa cum este; îşi descoperă temeiul său adevărat. Atunci cunosc omul prin iubire.
Limitându-ne pretenţiilor personale prin asceză ajungem mai întâi să nu facem rău, să nu-i vătămăm pe ceilalţi, să fim acceptabili pentru ceilalţi. După care dorim din toată fiinţa noastră să ne dăruim, să iubim, să-i arătăm celuilalt iubirea; iar el se descoperă atunci tot mai mult. Astfel, plin de iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, voi cunoaşte taina lor, voi cunoaşte adâncimea persoanelor.
(Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard,Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica,Editura Deisis, 2000, pp. 217-218)