Biserica lui Dumnezeu în perioada comunismului

[Ekaterina]

"În efervescenţa creaţiei literare din perioada interbelică, Vasile Militaru reprezenta numele unui poet cu destinaţie spirituală, chiar mistică, şi cu producţii satirice din cele mai versatile. Nu s-a remarcat în funcţii publice, nu a militat în politică, în schimb a devenit cunoscut prin frumoasa lucrare intitulată „Psaltirea în versuri“, a cărei editare a fost încurajată de mai-marii Bisericii.

Mai puţin cunoscută este latura sa mărturisitoare în vremea persecuţiei comuniste. Vasile Militaru s-a născut la 19 septembrie 1886, într-o familie de plugari din Dobreni-Câmpurelu, din fostul judeţ Ilfov. A fost autodidact, la vârsta de 15 ani debutând în literatură, iar în 1919 publicând primul volum de poezii, cu titlul „Strop de rouă“. Este remarcat de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, care îl ajută să se propulseze în lumea literaţilor.

În 1927-1930 publică constant în ziarul „Universul“. Deoarece a publicat o fabulă cu aluzie la regele Carol al II-lea şi Elena Lupescu, se retrage de la „Universul“ şi scrie la „Porunca vremii“ sub pseudonimul Radu Barda. Este nemilos cu demagogia, servilismul, corupţia, ipocrizia şi indiferentismul faţă de poporul care cunoştea neajunsurile materiale. Totodată se dedică tot mai mult poeziei religioase, de respiraţie mistică, ajungând în 1933 să publice „Psaltirea în versuri“, în 10.000 de exemplare, lucrare premiată de Academia Română.

Prin activitatea sa s-a înscris şi pe plan social, prin apariţia, în 1936, a volumului „Cântecile crinului“, cu menirea, potrivit afirmaţiei sale, „să contribuie la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi“. La instalarea regimului comunist, poetul Vasile Militaru avea deja un trecut care oricând putea fi considerat pătat de „antecedentele politice“.

Deşi împotriva sa s-a invocat infracţiunea de „omisiune de denunţ“ privind un grup de tineri care ar fi propagat idei monarhiste, culpă care l-ar fi trimis în justiţie, totuşi la 19 decembrie 1951 a fost reţinut şi trimis în detenţie administrativă, motivul real fiind activitatea sa publicistică interbelică. A fost purtat prin penitenciarele de la Rahova, Ocnele Mari, Jilava şi lagărele de la Ghencea şi Fundulea. A fost eliberat la 9 decembrie 1952.

După eliberare, Vasile Militaru a continuat să frecventeze parohia de care aparţinea, Biserica Caşin din Bucureşti, din al cărei consiliu făcea parte. Era un apropiat al preotului Dumitru Manta, la fiecare şedinţă a consiliului parohial recitând din poeziile sale alcătuite mai ales în timpul detenţiei. Uneori mergea la Piteşti, unde soţia lucra la Teatrul de Stat. S-a apropiat de preotul Ion Postelnicescu de la Biserica „Sf. Vineri“, în timpul vizitelor pe care i le făcea împărtăşindu-i din creaţia sa poetică, într-un cerc format din fosta elită piteşteană.

Însă aceste atitudini normale pentru oameni de cultură şi credincioşi ai Bisericii au fost curmate de organele de represiune comuniste. La 8 ianuarie 1959, Vasile Militaru era arestat de către Securitate, pentru a fi anchetat într-un lot de 14 persoane, printre care şi preotul Postelnicescu. A fost torturat, intimidat şi anchetat pentru fabulele care i s-au găsit la percheziţie: „Un congres de interes pentru oameni cuânţeles“ şi „Doi câini - fabulă fără morală“, prima făcând aluzie la congresul PCUS din 1956, iar a doua, la cele două zone ale Berlinului, de est şi de vest.

De asemenea, ancheta s-a axat pe creaţia poetică religioasă, în special cea scrisă în perioada primei detenţii, mai apoi dactilografiată şi difuzată în cercurile în care se manifesta. Este vorba de „Psalm“, în 23 de strofe, scris la Jilava în decembrie 1952, de „Crăciun 1951“ şi „Strigăt către Domnul vieţii“, ultimul scris la Fundulea, în octombrie 1952. Anchetatorii au concluzionat că Vasile Militaru „s-a întâlnit cu învinuiţii şi a purtat discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat-popular din RPR, la adresa URSS şi a întregului lagăr socialist“, acuzându-l de „uneltire contra ordinii sociale“.

Prin Sentinţa nr. 390 din 20 iunie 1959 a Tribunalului Militar Craiova, Vasile Militaru a primit o condamnare de 20 de ani temniţă grea. De la Piteşti a fost mutat la Ocnele Mari, unde la 8 iulie 1959, orele 17:30, a decedat. Nu a fost singurul din acest lot care a mărturisit până la trecerea la cele veşnice. Părintele Ion Postelnicescu a fost un alt mărturisitor, despre care vom vorbi într-o ediţie viitoare. (sursa: ziarullumina.ro)

Despre securitate ce se poate spune? Lupu isi scimba blana, nu?

[laurastifter]

Vă imaginaţi cum ar fi ca un regim politic... să ne interneze la balamuc pentru "nebunia" de a crede în Hristos?
Mulţi au păţit-o în perioada regimului totalitar şi anticreştin comunist! Erau acuzaţi de "delir mistic" şi internaţi cu forţa la psihiatrie.
Iată un singur exemplu:
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...aev-99558.html
Sfinte Anfilohie, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să ne mântuiască pe noi şi să apere libertatea noastră pe care voi, mucenicii şi mărturisitorii Săi, aţi câştigat-o prin grele şi îndelungate suferinţe!

[laurastifter]

Se apropie minunata şi mult aşteptata sărbătoare a Naşterii Domnului şi Dumnezeului nostru.
Să nu-i uităm, în aceste zile, pe cei care, cu doar câteva decenii în urmă, au petrecut acest sfânt praznic... în închisori, torturi şi, poate, de multe ori, în deznădăjduire.
Iată doar o scurtă relatare despre modul în care câţiva deţinuţi politici copii (elevi de liceu) au "petrecut" sărbătorile de iarnă în închisoare:
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/cra...oarea-copiilor

[laurastifter]

Aceasta a fost, poate, cea mai neagră şi josnică filă din istoria sistemului concentraţionar al regimului comunist.
Destinată studenţilor anticomunişti (în special teologi), închisoarea de la Piteşti a fost concepută ca un loc de "reeducare" întru sadism, pentru că aici s-a încercat realizarea unui experiment criminal: schimbarea radicală a personalităţii şi convingerilor deţinuţilor prin tortură - mai exact, transformarea lor din studenţi creştini în torţionari comunişti prin obligativitatea de a se tortura unii pe alţii.
Ajunşi, în urma torturilor fizice şi psihice, la o epuizare dificil de închipuit, tinerii erau apoi obligaţi să se lovească unii pe alţii.
Cei mai "norocoşi" au "reuşit" să înnebunească înainte de a fi distruşi sufleteşte în mod ireversibil. Nu mai reţin dacă au fost şi deţinuţi care au reuşit să-şi pună capăt zilelor.
Mulţi, însă, au cedat... nu fiindcă au vrut... ci pentru că au fost distruşi.
Câteva date de pe site-ul fericiticeiprigoniti.net
"
[COLOR=#810081]Închisoarea Piteşti[/COLOR]
(răstignirea unei generaţii)

"Dacă zici "iadul pe pământ" nici atunci n-ai spus suficient ca să exprimi ce a însemnat închisoarea [COLOR=#810081]Piteşti[/COLOR] pentru studenţii români.”

Destinată pentru: studenţi
Funcţionează până în anul: 1977
Apogeul reeducării: decembrie 1949 - mai 1952

Conducerea închisorii:

• Victor Stănescu (1944-1949)
• Alexandru Dumitrescu (1949-1951)
• Anton Kovacs (1951-1953)
• Dulgheru Mişu"

[laurastifter]

Pe site-ul amintit (www.fericiticeiprigoniti.net) există multe articole despre închisoarea de la Piteşti şi, de asemenea, sunt publicate cărţi pe această temă.
Toate acestea, însă, NU sunt recomandate celor care au o cât de mică problemă emoţională.

[laurastifter]

De exemplu, materialele de aici:
http://www.fericiticeiprigoniti.net/...nul-reeducarii