Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

- Mântuirea nu depinde de loc, ci de starea sufletească. În orice loc vă puteţi mântui şi în orice loc puteţi pieri. Primul înger între îngeri a pierit. Apostolul (se înţelege: Iuda - n.n.) între apostoli, în prezenţa Domnului însuşi a pierit. Iar tâlharul - şi pe cruce fiind, s-a mântuit... - Amintiţi-vă de Atena şi de predica Apostolului Pavel... Dionisie a crezut, dar ceilalţi au spus: „Ce tâlcuieşte acest vorbitor în deşert?” - Viaţa duhovnicească, fară îndoială, nu se supune influenţei mediului extern şi poate înflori în orice loc şi în orice situaţie: căci ea se află toată în alcătuirea lăuntrică şi nu se înclină în faţa mediului exterior, ci, dimpotrivă, stăpâneşte asupra lui şi îl îndrumă... Părerea cum că în lume este imposibil să vă mântuiţi este adevărată dacă vieţuiţi lumeşte... (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, Galați, p. 53)

[cristiboss56]

Bătrânul Porfirie ne spune: “Hristos este prietenul nostru, fratele nostru, El este tot binele şi toată frumuseţea. El este Totul. În Hristos nu este nici tristeţe, nici melancolie, nici introvertire, atunci când omul este copleşit de gândurile şi împrejurările care l-au apăsat şi l-au rănit. Hristos este Bucurie, Viaţă, Lumină, Lumină adevărată, care-l îmbucură pe om, îi dă aripi, îi descoperă toate lucrurile, îl fac să vadă toate creaturile, să sufere dimpreună cu toţi şi să le dorească tuturor să fie cu Hristos şi aproape de El.”

[cristiboss56]

Iubiţii mei fraţi,
Dumnezeu este iubire si cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el, glăsuieşte cu putere apostolul iubirii, Sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 17).
Iubirea este floarea cea mai frumoasă din gradina feluritelor virtuţi, culoarea cea mai puternică a curcubeului ceresc, mărgăritarul cel mai scump din coroana credinţei, cheia care deschide toate porţile existenţei omeneşti, medicamentul care vindecă toate bolile sufletului şi ale trupului, cântarea evanghelică a raiului.
Un sfânt spunea: "Doamne, dă-mi să ajut şi să nu fiu ajutat, să iubesc şi să nu fiu iubit, să înţeleg şi să nu fiu înţeles". Iubirea, aşa cum ne-a învăţat Domnul, nu cea falsificată de oameni, este expresia jertfei, "miros de bună miresmă duhovnicească", rodul inimii şi al jertfei de bunăvoie.
Iubirea nu se vede din ceea ce dai, ci din modul cum dai. Dragostea nu este întinderea mâinii, ci dăruirea inimii. Dacă ştii să te împarţi pe tine însuţi, atunci ştii să iubeşti.
Dumnezeu iubeşte pe cel care dă de voie bună (II Corinteni 9, 7), ne spune Apostolul Pavel.
El iubeşte pe cel milostiv, care dă cu faţă veselă şi de bunăvoie, dar şi în deplină libertate. Milostenia care se aduce "la tristeţe sau la nevoie" nu este primită şi nici folositoare. Rădăcina milosteniei se află în inimă, începe de aici şi se încheie în mână. Ea se încălzeşte de focul iubirii şi fără iubire este rece şi tristă, ca un trup mort, fără soare şi lumină, floare fără miros şi frumuseţe. Când dăruieşti fără iubire ofensezi, pentru că ce valoare are darul cel mai scump şi cel mai frumos, când îl oferi fără zâmbet?
Iisus ne-a cerut sa luăm aminte la milostenie şi a osândit milostenia ostentativă şi din mândrie. Cât de multe ne învaţă şi sfinţii despre acest lucru! Minunat şi vestit a rămas în istorie ajutorul dat celor trei fete sărăce de către Sfântul Nicolae, nu atât prin cantitatea banilor - deşi este important şi acest aspect -, ci mai mult prin discreţia gestului. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că "sărăcia este înfricoşatoare", ea îl orbeşte pe om şi face fapte necuviincioase. Cele trei fete erau în pericol să fie împinse la desfrâu. Tatăl lor ajunsese la disperare, dar Sfântul Nicolae, plin de iubire şi de discreţie, se grăbeşte şi ajunge la momentul potrivit. Îşi ia toate măsurile ca fapta lui să rămână necunoscută şi ascunsă oamenilor, punând în practică cuvintele Domnului: să nu ştie stânga ce face dreapta ta (Matei 6, 3). Fără să întârzie, ia o pungă plină cu monede de aur şi vine târziu în noapte, pe furiş, aruncă preţiosul dar pe fereastră şi se îndepărtează în grabă. Tatălui celor trei fete nu-i venea să-şi creadă ochilor. Când Sfântul Nicolae a aflat că tatăl şi-a căsătorit prima fată, s-a dus şi a aruncat altă pungă cu bani, în acelaşi mod. Mulţumirile şi laudele părintelui sărac erau fierbinţi faţă de bunul Dumnezeu şi aşa a căsătorit-o şi pe cea de-a doua. Trebuia, însă, să nu-i scape printre mâini binefăcătorul. El presimte că va reveni şi rămâne treaz, încât la auzul celui mai mic zgomot care-i va trăda prezenţa să alerge, să-l prindă, să vadă cine este acest om atât de bun, care l-a salvat pe el şi pe fetele lui. Aşa s-a şi întâmplat. Sfântul iubitor de oameni şi de săraci n-a reuşit în a treia lui încercare tainică, căci tatăl, alergând, l-a recunoscut şi i-a mulţumit că a salvat prin fapta lui trei suflete de la pieire. Sfântul Nicolae i-a vorbit cu multă iubire poruncindu-i să nu mai spună nimănui cele întâmplate.
Sfântul Ioan cel Milostiv, acest mare lucrător fără seamă al iubirii, a cercetat mult vieţile sfinţilor şi o impresie deosebită i-a făcut viaţa Sfântului Serapion din Sidonia, încât deseori povestea următoarea întâmplare din viaţa lui.
Odată, Sfântul Serapion, cunoscut prin nevoinţa şi neagoniseala lui, a întâlnit un om foarte sărac. Atât de mult i-a fost milă de el, încât şi-a scos haina şi i-a dat-o. Înaintând mai încolo, l-a văzut pe altul că tremura de frig şi, ce să facă? Fără să întârzie, şi-a scos şi cămăşa şi i-a dat-o. Atunci a rămas gol ţinând în mână Sfânta Evanghelie. Când l-a văzut gol, un cunoscut oarecare l-a întrebat:
- Cine te-a dezbrăcat, sfinte al lui Dumnezeu?
- Acesta de aici, i-a răspuns Serapion, arătându-i Sfânta Evanghelie.
N-a trecut mult, însă, şi a vândut şi această Evanghelie, iar banii i-a dat săracilor. Un ucenic l-a întrebat:
- Părinte, unde este mica Evanghelie pe care o aveai?
El i-a raspuns:
- N-a zis Domnul: "Vinde toate câte ai şi împartă-le săracilor?". Acestei porunci m-am supus şi eu, m-am gândit că nu trebuie să mă întristez nici de aceasta carte în care sunt scrise poruncile Domnului, ci s-o vând spre folosul săracilor. Un om al lui Dumnezeu a zis: "Fiecare suflet câştigat prin iubire este deja raza de lumină a lui Dumnezeu". Iubirea are lumină şi răspândeşte lumină, iar cel ce iubeşte pe fratele său rămâne în lumină (I Ioan 2, 10).
Cu cât te apropii de Dumnezcu, cu atât te luminezi şi străluceşti, şi cu cât Îl iubeşti pe Dumnezeu, cu atât mai mult îl iubeşti pe om. "L-ai văzut pe fratele tău? Pe Dumnezeu L-ai văzut!", spunea Avva Isaac Sirul. Ce folos, într-adevăr, dacă am cuceri lumea, dar n-am caştigat pe fraţii noştri cu iubirea? La ce folos studiul şi descoperirea noilor galaxii, dacă n-am reuşit să descoperim "steaua" din Betleem, pe Dumnezeul iubirii. Ce lumi noi aşteptam să ne arate telescoapele, când ignorăm "Legea cea nouă a iubirii"? Fără dragoste toate sunt zadarnice, urâte şi nefericite. "Suferinţa noastră este fără iubire", striga Sfântul Tihon din Zadonsk. Toate lucrările şi reuşitele omului dobândesc valoare doar prin ea. Dar iubirea este şi discernământ, care la rândul lui este o artă. Dacă nu ştii arta iubirii, nu ştii să iubeşti. Iubirea trece cu vederea capriciile fratelui, îi iartă greşelile, îi suportă scăpările, cedează la invidie, ignoră ironia, risipeşte suspiciunile, nu ia seama la înjurături, nu osândeşte şi nu bârfeşte în public. Ea acoperă toate lipsurile într-un mod nobil şi cu largheţe sufletească. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţa, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul (I Corinteni 13, 4-5), glăsuieşte Sfântul Pavel. Iubirea, prin simplitatea şi sinceritatea ei, nu ştie ce este răul, este curată şi limpede ca apa cristalină a unui lac pe care n-o tulbură nici un val sălbatic, de răutate şi viclenie. Omul iubirii este cel mai mare învingător în lupta duhovnicească. El biruieşte prin zâmbet şi bunătate şi, dacă în alte situaţii cedarea este înfrângere, prin iubire ea devine biruinţă. "Prin iubirea de oameni învingem", ne spune Sfântul Grigorie Teologul.
Trofeele iubirii sunt strălucitoare, iar coroana iubirii de oameni este nepreţuit de scumpă. De altfel, să nu uitam că orice iubire mare este una răstignită. Ea urcă cu nobleţe pe toate treptele Golgotei, simte durerea, ca Cel care a suferit pe cruce. Orice dăruire este o jertfă care are valoarea ei. Domnul ne spune: Şi cel ce va da de băut unuia din aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa (Matei 10, 42). Iubirea se poartă cu bunătate şi cu cel înfometat, cu cel însetat şi străin, dispreţuit şi închis şi "cu tot sufletul îndurerat". Şi cei din temniţă sunt fraţii noştri, de aceea dumnezeiescul Pavel ne porunceşte: Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei (Evrei 13, 3), adică să simţim închisoarea lor ca şi cum ar fi a noastră, la fel şi tânguirea fratelui nostru.
Cineva a zis: "Durerea din lume este atât de mare, încât dacă ai vrea să aduni lacrimile care se scurg în fiecare zi din ochii oamenilor, te-ai afla înaintea celui mai mare fluviu de pe pământ". Iubirea nu înseamnă doar să te bucuri cu cei ce se bucură, ci şi să plângi cu cei ce plâng (Romani 12, 15).
Dacă fiecare stat are imnul lui naţional, creştinismul are Imnul Iubirii pe care Marele Apostol al neamurilor, Sfântul Pavel, l-a redat într-un mod exceptional în capitolul 13 din Epistola I către Corinteni.
Acest imn melodios să fie pe buzele şi în sufletul nostru. Amin.
(Ne vorbeşte Stareţul Efrem Filotheitul. Meşteşugul mântuirii, Editura Egumeniţa, pp. 328-332)

[cristiboss56]

Principalul care se cere fiecărui om este să nu osândească pe nimeni. Pare simplu, dar începe să împlineşti acest lucru şi vei vedea că este greu. Vrăjmaşul îl atacă puternic pe om şi îi insuflă gânduri de osândă. Domnul îi spune: „Iartă", iar vrăjmaşul îi insuflă: „Răzbună-te pe asupritor". Dacă el te ponegreşte, ponegreşte-l şi tu pe el. Nu trebuie să-l ascultăm pe vrăjmaşul, trebuie să luptăm cu el.
Nu te apuca să cercetezi faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: de ce este aşa, pentru ce este altfel? Mai bine spune-ţi: „Ce treabă am eu cu ei? Nu eu va trebui să dau pentru ei răspuns la înfricoşata judecată a lui Dumnezeu". Abate-ţi prin toate mijloacele gândul de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu râvnă către Domnul ca El să te ajute să faci aceasta, pentru că fără ajutorul lui Dumnezeu nimic bun nu putem face, precum şi Domnul însuşi a spus: Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5).
Unii săvârşesc păcatul osândirii din obicei, alţii din amintirea răului, alţii din invidie şi ură, iar cea mai mare parte săvârşim acest păcat din îngâmfare şi mândrie. Neluând seama la marea noastră păcătoşenie, ni se pare că suntem mai buni decât mulţi oameni. Dacă dorim să ne îndreptăm şi să lepădăm păcatul osândirii, trebuie cu tot dinadinsul să ne silim să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi să cerem pentru aceasta ajutorul lui Dumnezeu.
(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 122-123)

[cristiboss56]

Deci Maria luând o litră cu nard curat, de mare preţ,
a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei.”
(In. 12:3)
Vedeţi înţeleapta socotinţă a unei inimi recunoscătoare! Vedeţi expresia sinceră a unui suflet iubitor? Maria, plină de bucurie şi de înflăcărare la venirea Domnului în casa ei dă exemplu de cea mai înaltă înţelepciune, de cea mai înaltă iubire şi cucernicie.
Ce faptă frumoasă! Cât de grăitoare! Cine nu se va mira de felul nobil al Mariei în care Îl primeşte în casa ei ca oaspete pe Domnul, Care a binevoit să-i fie oaspete. Cine nu va fi mişcat la vederea unei fapte atât de înţelepte precum cea a Mariei? Dar cum a fost condusă la această faptă, atât de plină cinste, de a-L primi la ea? Răspunzând la această întrebare necesară, zicem că, pe de o parte, prin fire, era aplecată din căldura inimii spre iubirea dumnezeiască şi spre dorul profund de a sluji lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, avea acestea potrivit datinii comune vechilor popoare. Vechile popoare care preţuiau mult iubirea de străini, îi găzduiau mult timp pe străinii poposiţi în casele lor. Una dintre rânduielile găzduirii pe care le ofereau era şi spălarea picioarelor. Fapta aceasta era văzută ca foarte cinstitoare şi de aceea de multe ori chiar stăpâna casei împlinea această lucrare. Aşadar, luând pildă de la acest obicei, Maria şi-a exprimat faţă de Iisus, în cel mai grăitor mod, sentimentele sale dezvoltate în inima ei din recunoştinţă şi dragoste.
Da, fraţi creştini. Prin acest fel de a acţiona, Maria a arătat doririle către Dumnezeu cele tăinuite în ascunzişurile inimii ei, fiindcă faptele noastre, care provin din sugestiile inimilor noastre, descriu şi exprimă inimile noastre, lucru pe care limba nu poate să o facă. Fapta Mariei aşadar, este icoana în care se înfăţişează măreţ sentimentul care domină în inima Mariei. Inima ei recunoscătoare nu s-a limitat numai la o ospitalitate obişnuită, nu s-a mulţumit numai cu o îngrijire îndătinată şi comună, ci a voit ca printr-un mod ieşit din comun, printr-o ospitalitate deosebită, să arate părerea ei deosebită faţă de cel pe care Îl găzduia. A voit ca pe o persoană ieşită din comun să o trateze în mod ieşit din comun. Aşadar, a înlocuit apa cu mirul cel mai de preţ şi prosoapele şi ştergarele le înlocuieşte cu părul curat al capului. Şi cât de potrivit se tâlcuieşte cugetul ei! Ce limbă sau ce artă ritoricească ar putea să înfăţişeze să descrie atât de amănunţit ceea ce în tăcere şi într-un singur moment a exprimat şi înfăţişat celebra faptă a Mariei? Desigur, nici una. Fiindcă sentimentele inimii se vădesc nu prin cuvânt, ci prin modul de a acţiona, fiindcă alta este limba inimii şi alta limba cugetului. De aceea, altfel se exprimă mintea şi altfel inima. În lacrima unei inimi care se pocăieşte, a unei inimi înfrânte şi zdrobite, câte nu sunt descrise, câte nu sunt revelate! Cu această limbă tainică şi Maria grăind, a exprimat către Iisus şi către toţi înaltul şi nobilul ei cuget şi dragostea şi slujirea ei faţă de Hristos! Fapta aceasta bună a Mariei, voind Evanghelistul Ioan să o păstreze până la noi, în vreme ce altele, cele mai multe sau fără de număr, precum însuşi istoriseşte, au fost trecute sub tăcere – fiindcă precum socotea dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.Nu mai puţin totuşi a istorisit fapta Mariei, ca exemplu a dragostei dumnezeieşti şi slujire bineplăcută Lui.
(Sfântul Ierarh Nectarie, Omilii pastorale, Opere complete vol I, în curs de editare la Editura Doxologia)

[cristiboss56]

Câștigul ascultării e mare și răsplata de la Dumnezeu, bogată.



„Unde e mai multă putere, ca în această poruncă? Unui pahar de apă îi urmează răsplata cerească. Ia seama la nemărginirea iubirii de oameni. Întrucât ați făcut, zice, unuia din aceștia, Mie ați făcut (Mt. 25, 46). Porunca e mică, iar câștigul ascultării e mare și răsplata de la Dumnezeu, bogată. Deci nimic nu cere peste putere, ci fie că faci un lucru mic, fie unul mare, îți vine ca urmare răsplata după hotărârea aleasă. Dacă e în numele și din frica de Dumnezeu, îți vine un dar de nerăpit. Iar dacă e spre arătare și pentru slava de la oameni, auzi pe Domnul însuși jurându-Se: Amin zic vouă, că își vor lua plata lor (Mt. 6, 2; 5, 16). Deci ca să nu pățim aceasta, poruncește ucenicilor și prin ei și nouă: Luați seama să nu faceți milostenia voastră, sau rugăciunea, sau postul înaintea oamenilor. Iar de nu, nu veți avea plata voastră de la Tatăl vostru cel din ceruri (Mt. 6, 1 urm.). Astfel poruncește să ne întoarcem și să fugim de "morții aceștia" și de laudele morților și de slava ce se veștejește și trece și să o căutăm numai pe aceea, a cărei frumusețe nu se poate descrie și a cărei margine nu se poate afla.”
(Sfântul Grigore de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu și despre nevoința cea adevărată, Editura Apologeticum, p. 16)

[cristiboss56]

Al doilea temei al vieţii duhovniceşti este osândirea de sine. Cel ce a iubit şi a urmat nefăţarnic smerenia se cunoaşte cel mai bine după osândirea de sine. Cel mândru nu se osândeşte niciodată pe sine. El se socoteşte întotdeauna a fi drept. Numai cel smerit este pregătit să recunoască înaintea sa, înaintea semenilor şi înaintea lui Dumnezeu toate greşelile sale. Cel ce se osândeşte pe sine, numai pentru aceasta, se află într-un război binecuvântat cu duhurile rele, căci a rupt legătura cu mândria care îi era insuflată de acestea.
Osândirea de sine se arată în lucrare prin părerea de rău pentru păcatele săvârşite, care, însă, îşi află chip văzut în mărturisirea lor prin Sfânta Taină a Pocăinţei. Pentru a putea să-ţi mărturiseşti sincer păcatele, e nevoie ca mai întâi să le vezi, să te îngreţoşezi de ele şi să te osândeşti pe sineţi pentru ele. Cel care în inima sa plină de patimi izvodeşte îndreptăţiri întru păcate, zice Psalmul Ps. 140:4, aceluia nu îi este cu putinţă să-şi îndrepteze nici măcar păcatele sale cele mărunte, cu atât mai puţin să pornească pe calea vieţii duhovniceşti statornice şi orânduite.

(Arhim. Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 18)